Contractul de Leasing. Titlu executoriu?!!

Prin Decizia nr.1.182/2008, publicată la data de 12 decembrie 2008, Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra constituţionalităţii dispoziţiilor art. 8 din Ordonanţa Guvernului nr. 51/1997, privind operaţiunile de leasing şi societăţile de leasing, republicată, conform cărora „contractele de leasing, precum şi garanţiile reale şi personale, constituite în scopul garantării obligaţiilor asumate prin contractul de leasing, constituie titluri executorii."
Aş fi preferat ca oricare alt tip de „contract sinalagmatic” să facă obiectul acestei „învestiri”, mai puţin contractul de leasing.
Este de notorietate faptul că acest contract de adeziune, complex, are mari carenţe în ceea ce priveşte protejarea eficientă a intereselor şi drepturilor utilizatorului, interese şi drepturi care, nu de puţine ori, sunt prejudiciate prin binecunoscuta practică a societăţilor de leasing de a impune clienţilor clauze abuzive.
Nu contează! Important este faptul că aceste clauze sunt acum executorii!
Vis-a-vis de subiectul clauzelor contractului de leasing... ştiaţi că, potrivit dispoziţiilor legale, utilizatorul are dreptul de acţiune directă numai asupra furnizorului, în cazul reclamaţiilor privind livrarea, calitatea, asistenţa tehnică, service-ul necesar, în perioada de garanţie şi postgaranţie, finanţatorul fiind exonerat de orice răspundere?
Cu alte cuvinte, aşa cum se întâmplă adesea în practică, uitilizatorul se poate găsi în situaţia în care, deşi achită ratele scadente ale contractului nu are folosinţa utilă a bunului ce face obiectul contractului, deşi, paradoxal, de esenţa acestuia este transmiterea folosinţei utile asupra bunului de către finanţator.

Cu toate acestea, dacă utilizatorul încetează să mai plătească ratele, finanţatorul are dreptul de a rezoluţiona unilateral contractul pentru neîndeplinirea obligaţiilor contractuale, fără restituirea ratelor achitate utilizatorului.


Autorul excepţiei mai sus menţionate a învederat faptul că reglementarea legală considerată a fi neconstituţională conferă posibilitatea finanţatorului de a se adresa direct executorului judecătoresc în vederea executării silite a contractului de leasing, fără ca acesta să fie supus, în prealabil, unui control al legalităţii la instanţa de judecată.
Curtea a statuat, însă, faptul că dispoziţia legală criticată face aplicarea principiului consacrat de art.372 din Codul de procedură civilă, în sensul că executarea silită se poate face nu numai pe baza unei hotărâri judecătoreşti învestite cu formulă executorie, ci şi în virtutea unui titlu executoriu prevăzut de lege.
Să „citeşti” şi să nu crezi!


Dacă nu mă înşel, la fel ca multe alte contracte, contractul de leasing este un tip de contract special şi sinalagmatic, supus prevederilor art.969 din Codul civil.
Printr-un titlu executoriu se constată că o creanţă este "certă, lichidă şi exigibilă".
Per a contrario, finanţatorul are posibilitatea să execute întregul contract şi „nu doar pentru restul ratelor neachitate şi al dobânzilor aferente", putându-se cere deci executarea chiar şi pentru ce nu se datorează!
Atunci când între părţi există mai multe contracte de leasing, conform clauzei de rezoluţiune şi a practicii comune în materie, încalcarea de către utilizator a unuia dintre acestea conduce la rezoluţiunea oricărui alt contract în derulare între cele două părţi, ratele rămase de achitat de către utilizator devenind, în mod abuziv şi nelegal scadente în totalitate, cu titlu de daune-interese în favoarea finanţatorului, bunul trebuind să fie restituit către acesta.
La capitolul „veşti bune”, trebuie menţionată soluţia adoptată prin Convenţia UNIDROIT privind leasingul financiar internaţional, ale cărei dispoziţii au fost preluate şi sunt aplicate de state precum SUA, Franţa, Italia, Belgia, Finlanda ş.a.,... fiind prevăzut expres dreptul utilizatorului de a pune capăt contractului de leasing, cu restituirea sumelor deja plătite, în ipoteza în care furnizorul nu livrează bunul sau livrează un bun ce nu corespunde cerinţelor utilizatorului....ori, finanţatorul nu are dreptul să declare scadente şi să încaseze ratele de leasing rămase de achitat decât în situaţia unei încalcări importante ale contractului de leasing şi, în orice caz, numai după ce a dat şansa utilizatorului de a îndrepta încălcarea şi numai după ce dovedeşte că a făcut tot ce-i stă în putinţă pentru a limita pagubele.

Dacă... contractele de leasing, precum şi garanţiile reale şi personale, constituite în scopul garantării obligaţiilor asumate prin contractul de leasing, constituie titluri executorii..., întrebare retorică, atunci: este necesară învestirea cu formulă executorie a acestora?
Ar trebui promovat încă un recurs în interesul legii...HAHA...având în vedere practica în materie şi deciziile de admitere în sensul că hotărârile date în primă instanţă privind procesele şi cererile în materie comercială, fiind executorii de drept, nu trebuie învestite cu formulă executorie pentru a fi puse în executare, cum de altfel nici înscrisurile care constată o obligaţie bănească certa, lichidă şi exigibilă puse în executare silită prin cererea adresată direct executorului judecătoresc, respectiv biletul la ordin, cambia, cecul.

Şi totuşi...ceva nu sună bine...
Pentru că în temeiul dispoziţiilor art.25, lit.a) din Legea nr.304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, precum şi ale art.329, alin.(2) şi alin.(3) din Codul de procedură civilă, judecătoriei îi revine competenţa de soluţionare în primă instanţă a contestaţiei formulate împotriva executării silite propriu-zise şi a contestaţiei care vizează lămurirea înţelesului, întinderii sau aplicării titlului executoriu ce nu emană de la un organ de jurisdicţie.
Potrivit art.399, alin.(3) din Codul de procedură civilă, atunci când executarea silită se face în temeiul unui titlu executoriu ce nu a fost emis de o instanţă de judecată, se pot invoca, în cadrul contestaţiei la executare, apărări de fond împotriva acelui titlu, fiind astfel asigurate exigenţele unui proces echitabil.
Cu alte cuvinte, titlul executoriu poate fi „desfiinţat” de către instanţa de judecată, în cadrul judecării contestaţiei la executare, dacă se constată faptul că nu sunt îndeplinite condiţiile stipulate în contract cu privire la desfiinţarea unilaterală a acestuia.


Toată discuţia cu privire la contracte, clauze şi titluri executorii m-a dus cu gândul la pactul comisoriu de gradul IV, pact care are drept efect desfiinţarea necondiţionată a contractului de îndată ce a expirat termenul de executare, fără ca obligaţia să fi fost dusă la îndeplinire.
Pactele comisorii sunt clauze contractuale exprese referitoare la rezoluţiune, prin care se derogă de la prevederile art.1021 din C.civ., şi care urmăresc să reducă sau să înlăture rolul instanţelor judecătoreşti în pronunţarea desfiinţării contractelor.
Aceasta din urmă nu are caracter judiciar, întrucât stipularea desfiinţării de drept nu mai face necesară intervenţia instanţei de judecată în ceea ce priveşte oportunitatea pronunţării acestei sancţiuni.
Totuşi, pentru a putea fi executată silit obligaţia rezultată în urma rezoluţiunii unilaterale a contractului este necesară procedura judiciară prin care instanţa constată neexecutarea de către debitor a obligaţiilor asumate, fără a putea să aprecieze oportunitatea rezilierii sau să acorde vreun termen de graţie.

În concluzie, datorită lacunelor şi rigidităţii legislaţiei interne cu privire la operaţiunile de leasing, învestirea contractelor de leasing cu atributul executoriu deschide posibilitatea existenţei unor abuzuri din partea finanţatorilor care vor putea să desfiinţeze unilateral contractul şi să execute întreaga valoare a acestuia fără controlul instanţelor de judecată.
Pe de altă parte, executarea unui astfel de „titlu executoriu” nu este scutită de a face obiectul activităţii jurisdicţionale şi prin urmare efectele unei desfiinţări sau executări silite abuzive vor putea fi anulate. În cadrul contestaţiei la executare, instanţa va aprecia atât asupra îndeplinirii clauzelor contractuale, cât şi asupra oportunităţii rezilierii unilaterale a contractului, precum şi asupra tuturor elementelor de fond şi formă ale titlului executoriu/contractului de leasing.

Împărţirea beneficiilor şi participarea la pierderi...

Adevărul este că întotdeauna împărţirea beneficiilor şi participarea la pierderi devine, dacă nu este ab initio, un subiect sensibil şi nu numai din punct de vedere juridic. Cu toţii ne calculăm, la un moment dat, dacă nu în fiecare zi, posibilităţile de câstig şi anticipăm dimensiunea pierderilor. Ce surpriză, nu? Din păcate, "50%-50%" rămâne una dintre utopiile contractuale...

Mă văd nevoită să formulez, de dragul unor prieteni, o întrebare retorică: Ce se întâmplă când îţi dai seama că ai calculat şi anticipat greşit procentele?

Deşi nu este ceea ce eu aş propune drept răspuns, iată un "How To" juridic:

"Asocierea în participaţiune are loc atunci când un comerciant sau o societate comercială acordă uneia sau mai multor persoane sau societăţi o participaţiune în beneficiile şi pierderile uneia sau a mai multor operaţiuni sau chiar asupra întregului lor comerţ” (art.251-256 din C. Com.).
Societatea în participaţiune (Nota Bene: potrivit art.253 din C. Com. asocierea în participaţiune nu este o fiinţă juridică distinctă de persoana contractanţilor) se caracterizează prin caracterul său ocult, în sensul că participarea a cel puţin a unuia dintre parteneri este necunoscută terţilor. Cel care contractează cu terţii, angajându-se în nume propriu, este asociatul care administrează şi asigură reprezentarea societăţii potrivit contractului şi care îşi asumă în exclusivitate activitatea comercială.

Desigur, pierderile ce ar putea deriva din operaţiunile cu terţii se împart între asociaţi potrivit contractului. Cu toate acestea, caracterul ocult nu este şi de esenţa asocierii şi nimic nu se opune ca asociatul reprezentant să decline în faţa terţilor existenţa contractului de asociere. Uneori, această obligaţie (duty of disclosure) poate fi chiar prevăzută în contract.

Acest lucru demonstrează că asocierea în participaţiune este un instrument util, nu numai pentru a ascunde identitatea asociaţilor sau a disimula o altă operaţiune juridică, ci mai ales pentru a organiza într-o manieră suplă, pur contractuală, activităţi aferente unei operaţiuni determinate şi temporare.
Contractul de asociere în participaţiune cuprinde, de regulă, clauze referitoare la aporturi, contribuţia la beneficii sau pierderi, indicarea exactă a activităţilor asociatului activ pentru care este valabilă asocierea, durata asocierii, gestiunea asocierii şi luarea deciziilor privitoare la activităţi (în practică, existând adevărate consilii de administraţie), condiţiile de încetare a asocierii şi modul de lichidare a patrimoniului de afectaţiune specială constituit, precum şi clauze de confidenţialitate şi neconcurenţă.
Codul comercial instituie principiul potrivit căruia fiecare asociat rămâne proprietarul bunurilor aduse ca aport în asociere, însă caracterul supletiv al normei permite asociaţilor să stabilească un regim juridic de coproprietate indiviză sau chiar să atribuie bunurile în proprietate coasociatului care gestionează societatea şi intră în contact juridic cu terţii, urmând să se stabilească modalitatea de lichidare a societăţii la încetarea contractului.
Clauza leonină este interzisă, contractul fiind lovit de nulitate absolută atunci când, la fel ca şi în cazul societăţilor comerciale, un asociat este exclus de la beneficii sau de la participareal la pierderi sau aceasta din urmă este derizorie.

Cu toate acestea, faptul că nu există clauză expresă cu privire la participarea la benefici şi pierderi a fiecărui asociat nu atrage în mod imperativ nulitatea absolută a contractului, ci prezumă intenţia comună a părţilor de a împărţi în mod egal beneficiile realizate.
Pe de altă parte, nici o dispoziţie legală nu impune impărţirea beneficiilor în mod egal sau participarea la pierderi în mod egal, întrucât s-ar încălca libertatea de voinţă a părţilor şi s-ar nesocoti caracterul dispozitiv al normelor care reglementează această formă contractuală.
În cazul asocierii în participaţiune, care are ca scop realizarea unei afaceri comerciale, funcţionează principiul libertăţii asociaţilor de a decide asupra modului cum participă la distribuirea beneficiilor şi la suportarea pierderilor, prin stabilirea unor procente chiar „radicale” de genul „18% şi 82%”, sau prin stabilirea chiar şi a unor procente minime, „....nu mai puţin de...”.
Acest mod de împărţire a beneficiilor, stabilit prin contractul de asociere, nu exclude participarea la pierderi şi nu nesocoteşte scopul şi condiţiile asocierii în participaţie conform art.251 C. com, ci dimpotrivă, prin conţinutul său clauza reprezintă o modalitate de a reflecta, în profitul asocierii, cheltuielile necesare pentru desfăşurarea activităţii comerciale.
Având în vedere neparticiparea unuia dintre asociaţi la operaţiunile asocierii, contractele prevăd de obicei clauze prin care se asigură un control al asociatului pasiv asupra activităţii asociatului activ şi a rezultatelor asocierii, clauze numite de management sau de performanţă în baza cărora îi sunt inopozabile asociatului pasiv pierderile rezultate din greşeli decizionale sau de gestiune ale asociatului activ, precum şi clauze penale referitoare la plata cu întârziere a cotei-părţi din beneficii de către asociatul activ.

Hotărârile comerciale. Apelul şi contestaţia la executare formulate împotriva lor

Anul 2007 a fost un an bun din perspectiva recursurilor în interesul legii promovate şi admise, dintre care cele dragi mie se referă, pe scurt, la: stabilirea competenţei judecătoriei să judece contestaţiile împotriva unor titluri fiscale[1], stabilirea competenţei de soluţionare a contestaţiilor la executare, în primă instanţă şi în căile de atac, având ca obiect hotărâri judecătoreşti pronunţate în litigii comerciale, precum şi în alte titluri de natură comercială[2] şi tranşarea chestiunii necesităţii învestirii cu formulă executorie a hotărârilor date în primă instanţă privind procesele şi cererile în materie comercială.
Pe de altă parte, rămâne coşmarul recursului în interesul legii conform căruia, în aplicarea dispoziţiilor art.24 din Codul de procedură civilă, judecătorul care soluţionează fondul cauzei nu devine incompatibil să soluţioneze cererea de revizuire sau contestaţia în anulare[3]. Dar acest subiect şi experienţele de la Curtea de Apel Alba Iulia ... rămâne pentru altă dată.
Vis-a-vis de titlul ales pentru azi...
Art.374, alin.(1) din Codul de procedură civilă prevede faptul că "hotărârea judecătorească sau alt titlu se execută numai dacă este învestit cu formula executorie prevăzută de art.269 alin.(1), afară de încheierile executorii, de hotărârile executorii provizoriu şi de alte hotărâri sau înscrisuri prevăzute de lege, care se execută fără formulă executorie".
Or, un astfel de caz este şi cel stabilit prin art. 720 ind.8 din Codul de procedură civilă, potrivit căruia "hotărârile date în primă instanţă privind procesele şi cererile în materie comercială sunt executorii", iar "exercitarea apelului nu suspendă de drept executarea".
Unul dintre colegii mei m-a întrebat vineri dacă a fost admis recursul în interesul legii promovat referitor la investirea cu formula executorie a cambiei, biletului la ordin şi cecului.
Am fost convinsă că a fost admis, gândindu-mă la cele mai sus menţionate, însă Î.C.C.S. nu s-a pronunţat.
În ceea ce mă priveşte consider că înscrisurile enumerate, înscrisuri care constată o obligaţie bănească certa, lichidă şi exigibilă trebuiesc puse în executare silită prin cererea adresată direct executorului judecătoresc, fără a mai fi necesară parcurgerea procedurii judiciare necontencioase de învestire cu formulă executorie.
Dar ca să revin la hotărârile comerciale...acestea sunt executorii din prima instanţă şi în baza lor se începe executarea silită. (Auch!)
Contestaţia la executare, atunci când se cere lămurirea înţelesului, întinderii sau aplicării titlului executoriu constând într-o hotărâre judecătorească, este de competenţa instanţei care a pronunţat hotărârea care se execută. Aşadar, dacă titlul îl reprezintă o hotărâre judecătorească în materie comercială, contestaţia se va îndrepta la acea instanţă care a pronunţat, în respectiva materie, hotărârea susceptibilă de executare silită şi care poate fi, după caz, judecătoria, tribunalul, Curtea de apel sau Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. De asemenea, când titlul emană de la un alt organ cu activitate jurisdicţională, acela va fi sesizat cu contestaţia la titlu, indiferent de natura litigiului[4].

Şi acum speţa...
Acţiune comercială, judecată de Tribunalul Sibiu, împotriva căreia s-a formulat apel. În baza hotărârii executorii, creditorul a început executarea silită prin poprire asupra conturilor debitoarei apelante reclamante.
Chestiunea arzătoare se referă, bineînţeles, la suspendarea executării silite. Suspendarea popririi.
Aceasta se poate face numai în cadrul unei contestaţii la executare introdusă la Judecătoria Sibiu, în urma achitării cauţiunii. Mai mult decât atât, se poate formula şi o cerere de suspendare provizorie a executării până la soluţionarea cererii de suspendare de către instanţă[5].
Pe de altă parte, există reglementată posibilitatea solicitării suspendării executării hotărârii Tribunalului Sibiu prin apelul declarat împotriva acesteia (art.284, alin.(5), art.288, alin.(4) raportat la art.720ind.8 şi art.720ind.9 din Codul de procedură civilă), Curtea de Apel Alba Iulia urmând să aprecieze, după achitarea unei cauţiuni, oportunitatea suspendării executării hotărârii.
Cu toate acestea, în speţă, sigura „suspendare” posibilă şi viabilă este cea formulată în cadrul unei contestaţii la executare adresată instanţei de executare, adică titlul executoriu în baza căruia s-a început executarea silită, respectiv Judecătoria Sibiu, urmând ca împotriva eventualei încheieri de respingere a cererii de suspendare a executării, să se formuleze recurs.
Soluţia cererii de suspendare adresată Curţii de Apel este inutilă deoarece împotriva debitoarei s-a început executarea silită, creditorul având avantajul unei hotărâri comerciale executorii şi care nu necesită învestirea cu formulă executorie.
Această din urmă cerere are sens în condiţiile în care nu se tinde la „paralizarea” sau anularea unor măsuri de executare silită, cum ar fi poprirea, deja înfiinţate asupra conturilor debitoarei.

De altfel, cele două cereri au obiecte diferite: una priveşte suspendarea/suspendarea provizorie a executării silite, respectiv a popririi înfiinţate asupra conturilor debitoarei, iar cealaltă priveşte suspendarea executării efectelor hotărârii, anterior începerii executării acesteia.


[1] Decizia Nr. XIV, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr.733 din 30/10/2007;
[2] Decizia Nr. XV, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr.764 din 12/11/2007;
[3] Decizia nr.II, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 81 din 01/02/2008;
[4] Atunci când se cere lămurirea înţelesului, întinderii sau aplicării titlului executoriu care nu emană de la un organ cu activitate jurisdicţională, art.400, alin.(2), teza a II-a din Codul de procedură civilă face trimitere la instanţa de executare care este întotdeauna judecătoria. Rezultă că aceasta este competentă să judece, în primă instanţă, contestaţia la titlu când titlul nu emană de la un organ de jurisdicţie, inclusiv în materie comercială (art.373, alin.(2) din Codul de procedură civilă). În ceea ce priveşte competenţa de soluţionare a tuturor acestor contestaţii în căile de atac, aceasta se determină după regulile general aplicabile cuprinse în Codul de procedură civilă.
[5] Una dintre condiţiile de admisibilitate ale cererii de suspendare provizorie a executarii silite se referă la obligaţia achitării unei cauţiuni în cuantum de 10% din valoarea obiectului cererii sau de 5oo lei pentru cererile neevaluabile in bani. Art.7231, alin.(2) şi alin.(3) din Cod proc.civ. stabileşte un plafon maxim pentru stabilirea de către instanţă a cuantumului cauţiunii, de 20% din valoarea obiectului cererii, dacă acesta este evaluabil în bani, sau de 2000 Ron pentru cererile al căror obiect este neevaluabil în bani, dacă legea nu prevede altfel. Cauţiunea fixă stabilită pentru suspendarea provizorie a executării silite se deduce din cauţiunea fixată pentru cererea de suspendare de fond, cauţiune care nu trebuie să depăşească plafonul maxim stabilit prin art.723 Art.7231, alin.(2) din Codul de procedură civilă.

Cheltuielile de judecată, "tips and tricks"

Cred că este inutil să vă spun care sunt riscurile probabile ale unui proces, în condiţiile în care excepţia activităţii judiciare în România este tocmai un proces echitabil.
Cât timp concepţia magistraţilor este că „nu sunt supuşi greşelii”, domniile lor nu vor valida, prin hotărârea pronunţată, argumentele unui punct de vedere străin de cel al instanţei, orgoliul fiind unul dintre păcatele preferate ale...(?)... Justiţiei.

Vis-a-vis de „tips and tricks”...dacă, din nefericire, ajungeţi să căutaţi dreptatea prin instanţe, pe lângă nervi şi frustrări, o să aveţi de achitat o grămadă mai MICĂ sau mai MARE de bani, reprezentând, în funcţie de natura şi obiectul cauzei, taxe judiciare de timbru, onorariu expertize, onorariu avocaţi, etc.
În cazul în care pierdeţi procesul, conform dispoziţiilor Codului de procedură civilă, veţi fi obligaţi, DACĂ partea adversă solicită acest lucru, la plata cheltuielilor sale de judecată, printre care se poate număra şi onorariul avocatului acesteia (art.274, alin.(1) din Codul de procedură civilă).
Bineînţeles că şi tagma avocaţilor are, la rândul ei, păcate.

Să presupunem că vă judecaţi pentru recuperarea unor bani, deci o acţiunea în pretenţii, pierdeţi procesul şi aflaţi că aveţi de achitat o grămadă de bani cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând în cea mai mare parte, onorariul avocatului părţii adverse.
Desfăşurarea acţiunii:Înainte de acordarea cuvântului pe fondul cauzei, judecătorul întreabă părţile/avocaţii dacă mai au alte cereri, moment la care se depun (de regulă) chitanţele prin care se atestă achitarea onorariului. Însă, despre cuantumul acestui onorariu, partea poate afla mai târziu, atunci când instanţa pronunţă hotărârea şi află că a pierdut cauza şi trebuie să achite cheltuielile de judecată.
Inechitabil, nu?

Vă pot da două exemple (dintre cauzele lucrate pro bono):

I. Din cuatumul total al creanţei la plata căreia S.C. „I” S.R.L a fost obligată, doar 24,45 % reprezenta debitul propriu-zis, 66,07% reprezintând cheltuieli de judecată ale părţii adverse.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului[1], a statuat că partea care a câştigat procesul nu va putea obţine rambursarea unor cheltuieli decât în măsura în care se constată realitatea, necesitatea şi caracterul lor rezonabil.
Există două raporturi conexe: raportul juridic civil dintre părţile contractului de asistenţă juridică (clinet/avocat) şi raportul juridic de drept procesual civil dintre părţi.
Art.274, alin.(3) din C.proc.civ. reglementeaza posibilitatea diminuării cheltuielilor, ori de câte ori judecătorul constată motivat că acestea sunt nepotrivit de mari, faţă de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat.
Cu toate acestea, raportul juridic dintre avocat şi clientul său nu este stânjenit în nici un fel, deoarece activitatea instanţei se limitează doar la reducerea corespunzătoare a cheltuielilor de judecată şi nu a onorariulul propriu-zis. Contractul de asistenţă juridică se menţine în integralitate, clientul plătind avocatului onorariul convenit.
Însă cealaltă parte va fi obligată să plătească adversarului numai onorariul în cuantumul fixat de instanţă.
Este incotestabil faptul că o asemenea prerogativă a instanţei este cu atât mai necesară cu cât respectivul onorariu, convertit în cheltuieli, urmează a fi suportat de partea adversă, dacă a căzut în pretenţii, ceea ce presupune în mod necesar ca acesta să-i fie opozabil. Ori, opozabilitatea sa faţă de partea potrivnică, care este terţ în raport cu convenţia de prestare a serviciilor avocaţiale, este consecinţa însuşirii sale de instanţă prin hotărârea judecătorească, prin al cărei efect creanţa dobândeşte caracter cert, lichid şi exigibil.
În concluzie, instanţa investită cu soluţionarea pretenţiilor de rambursare a cheltuielilor de judecată, în care sunt cuprinse şi onorariile avocaţiale, ar trebui să hotărască dacă acestea urmează a fi recuperate sau nu şi, de asemenea, în ce proporţie, în măsura în care constituie cheltuieli necesare care au fost în mod real făcute, în limita unui cuantum rezonabil.

II. Instanţa de apel a obligat S.C. „I” S.R.L., intimata reclamantă, şi pe intervenienta accesorie, d-na „K”, la plata sumei de 2.XXX de lei, fiecare, cu titlu de cheltuieli de judecată, în condiţiile în care apelanta pârâtă, S.C. „A” S.R.L., nu a solicitat acest lucru.
Potrivit părţii introductive a Decizie comerciale a Curţii de Apel, la data la care s-a dezbătut cauza, reprezentanul apelantei a solicitat admiterea apelului aşa cum a fost formulat... „FĂRĂ cheltuieli de judecată.”
Cuantumul acestora a rezultat din calculul efectuat DOAR de către instanţa de judecată, FĂRĂ nici un fel de precizare din partea apelantei care oricum, aşa cum am precizat deja, NU solicitase, cu ocazia dezbaterii cauzei cheltuieli de judecată.
Astfel instanţa de apel reţine faptul că onorariul plătit de către apelantă este unul global, în cuantum de 20.XXX, 45 lei, pentru asistenţă juridică şi reprezentare în trei cauze.
Mai departe, instanţa de apel a procedat la împărţirea respectivului onorariu global (NOTA BENE: fără nici o precizare făcută în acest sens) şi, constatând faptul că s-au epuizat doar faza judecăţii în fond şi a judecăţii în apel, a apreciat că suma de 4.XXX, 95 lei reprezintă onorariul cuvenit, la care s-au adăugat taxa judiciară de timbru şi timbru judiciar, cheltuielile avansate de către apelantă fiind în cuantum de 5.XXX de lei.
Ori, este incontestabil faptul că regimul acordării cheltuielilor de judecată este supus principiului disponibilităţii, consacrat de art.129, alin.(6) din C.pr.civ., ceea ce înseamnă că acestea vor fi acordate numai în măsura şi în cuantumul în care au fost solicitate.
Referitor la sistemul de calcul folosit de instanţa de apel pentru a determina cuantumul cheltuielilor de judecată, potrivit art.274, alin.3 din C.pr.civ., „judecătorii au dreptul să mărească sau să micşoreze” şi, deci, nu să „eşaloneze”.
În cazul în care, exercitându-şi rolul activ, instanţa apreciază asupra valoarea cheltuielilor de judecată (NOTA BENE: în cazul în care acestea au fost solicitate) trebuie să pună în discuţia părţilor acest aspect şi să facă aplicarea principiului contradictorialităţii.
Ori, prin faptul calculării cheltuielilor de judecată, în sensul de operaţii matematice de calcul, cu ocazia deliberării în Camera de Consiliu, fără a pune în discuţia părţilor, fără a da acestora ocazia de a-şi expune motivele, instanţa de apel a încălcat dipoziţiile porcesuale civile deoarece soluţionarea capătului de cerere privitor la cheltuielile de judecată trebuie să beneficieze de aceeaşi atenţie necesară judecării oricărei cereri şi trebuie să respecte toate principiile procedurii civile.

Morala?

Atunci când vă judecaţi şi când se depune chitanţa onorariului avocatului părţii adverse, dacă se solicită de către aceasta obligarea dumneavoastră, în cazul în care pierdeţi, la plata cheltuielilor de judecată, aveţi dreptul de a cunoaşte cuantumul acestuia şi de a solicita instanţei să pună în discuţie cererea de acordare a cheltuielilor, solicitând eventual reducerea acestuia.
În orice caz, trebuie să fiţi atenţi dacă se solicită sau nu cheltuieli de judecată de către partea adversă şi, mai ales, ce se consemnează în încheiere, pentru a nu avea surpriza neplăcută ca, ulterior, instanţa, în exces de zel, să acorde totuşi cheltuieli, să le împărtă şi să le socotească.



[1] Hotărârea din 26 mai 2005, definitivă la 26 august 2005, în Cauza Costin împotriva României, publicată în M. Of. nr. 367 din 27 aprilie 2006, Hotărârea din 21 iulie 2005, definitivă la 30 noiembrie 2005, în Cauza Străin şi alţii împotriva României, publicată în M. Of. nr. 99 din 2 februarie 2006, Hotărârea din 23 februarie 2006 în Cauza Stere şi alţii împotriva României, publicată în M. Of. nr. 600 din 30 august 2007, Hotărârea din 19 octombrie 2006 în Cauza Raicu împotriva României, publicată în M. Of. nr. 597 din 29 august 2007, Hotărârea din 27 iunie 2006 în Cauza Petre împotriva României, publicată în M. Of. nr. 591 din 28 august 2007 etc .

Despre firma, denumirea unei societăţi comerciale

„Il fait bon avoir bon nom, ć-est-à-dire crédit et reputation.”
Funcţia de radiere a clientelei şi funcţia de creditare a reputaţiei a firmei

Denumirea unui comerciant, fără a intra în detalii mult prea tehnice şi anoste, poate constitui unul din mijloacele cele mai eficiente pentru atragerea, menţinerea şi dezvoltarea clientelei.
Vis-a-vis de o bună reputaţie...inducerea în eroare a fost asociată, de milenii, şi cu ideea de comerţ şi piaţă, ca spaţiu de desfăşurare a schimburilor comerciale, poveştile din Agora, centrul oraşului Atena, din secolul IV î.e.n., vorbind despre vânzătorul de smochine care aşează, în coş, smochinele bune deasupra celor stricate.
În 2001, lauriaţii premiliu Nobel pentru economie, Akerlof, Spence şi Stiglitz au concluzionat, studiind impactul informaţiei asimetrice în economie, că atunci când una din părţile contractuale are mai multe informaţii decât cealaltă, rezultatul poarte fi mai puţin decât optim, şi asta, bineînţeles, nu din perspectiva celui care deţine mai multe informaţii.
De aceea încrederea şi bunul nume al unei companii joacă un rol extrem de important pentru că executarea unui contract devine posibilă numai în condiţiile în care tranzacţia s-a încheiat fără încercări de fraudă.
Dreptul de purta o denumire, dreptul la firmă, este considerat a fi un drept subiectiv extrapatrimonial, caracterizat prin aceea că este un drept exclusiv dar şi prin relativa sa inalienabilitate, deoarece în cazul întrăinării fondului de comerţ dobânditorul are dreptul să aleagă dacă continuă sau nu activitatea sub firma anterioară.
Pe de altă parte, păstrarea firmei precedente, în cazul dobândirii cu orice titlu al unui fond de comerţ, este permisă în cazul societăţii pe acţiuni, în comandită pe acţiuni sau a societăţii cu răspundere limitată, fără cerinţa menţionării raportului de succesiune, cu excepţia cazului când denumire societăţii cu răspundere limitată cuprinde numele unuia dintre asociaţi, când este necesar acordul expres al titularului precedent al fondului de comerţ sau al succesorilor săi în drepturi.