Surprize, surprize! Şi despre alte efecte ale crizei

Cred că a spune „surprize plăcute” se poate încadra în categoria pleonasmelor şi asta deoarece „surprizele neplăcute” sunt numite inechivoc ghinioane.
În mod evident sunt fanul surprizelor, dar şi beneficiara, în limite normale, a unor ghinioane.
Am observat însă că ghinionul s-a acutizat pentru cei mai mulţi dintre noi.
Avem oare doar ghinion sau avem ghinion de hoţi şi incompetenţi?

În mod aleatoriu…un exemplu, o „Sentinţă” civilă a Tribunalului Sibiu, din februarie 2011.

Astfel instanţa a fost învestit de către reclamanta AA cu o acţiune de dreptul muncii în contradictoriu cu pârâtul Inspectoratul de Stat în Construcţii şi având ca obiect obligarea acestuia din urmă la plata unei indemnizaţii egală cu două salarii medii lunare pe unitate în conformitate cu prevederile art.41, alin.(1) din CCMU (n.n. Contractul Colectiv de Muncă Unic) la nivelul ISC.
În susţinerea acţiunii, reclamanta a arătat că soţul său a fost angajat la pârât în funcţia de inspector de specialitate până la data când a intervenit decesul acestuia şi în mod evident a încetat contractul de muncă.
Reclamanta, în calitate de moştenitoare a depus cerere la pârât pentru a i se acorda o indemnizaţie egală cu două salarii medii lunare pe unitate potrivit art.41, alin.(1), lit.A din CCMU la ISC pentru perioada 01.12.2008-30.11.2009.
Prin întâmpinarea formulată, pârâtul a solicitat respingerea acţiunii deoarece NU există un refuz de achitare a drepturilor solicitate dar urmează ca plata acestora să fie efectuată cu respectarea disciplinei financiare aplicată instituţiilor publice.

Pârâtul a arătat că la momentul încheierii contractului colectiv de muncă aplicabil în instituţie, aceasta era finanţată din venituri proprii (extrabugetare). Prin intrarea în vigoare a Legii nr.329/2009 pârâtul s-a reorganizat prin reducerea numărului de posturi şi prin schimbarea regimului de finanaţare şi a trecut de la finanţare extrabugetară la finanţare integrală de la bugetul de stat, prin bugetul Secretariatului General al Guvernului.
Pârâtul nu mai are ca atare fonduri la dispoziţia sa pentru plata drepturilor solicitate.
Pârâtul a subliniat că în bugetul de venituri şi cheltuieli pentru anul 2010 în forma aprobată de ordonatorul principal de credite NU au fost prevăzute fonduri cu destinaţia solicitată. Pârâtul arată că a comunicat reclamantei răspunsul acestei instituţii în care a făcut trimitere la prevederile art.14, alin.(3) din Legea finanţelor publice nr.500/2002 potrivit cărora nicio cheltuială din fonduri publice nu poate fi angajată, ordonată şi plătită dacă nu este aprobată potrivit legii şi nu are prevederi bugetare.

Instanţa reţine următoarele:
"În baza Ordinului nr.361 din 03.06.2010 emis de pârât a încetat contractul individual de muncă al soţului reclamantei care a deţinut funcţia de inspector de specialitate la Inspectoratului Teritorial de Construcţii Centru începând cu data de 23.05.2010, urmare a decesului acestuia, temeiul legal al încetării raportului juridic de muncă fiind art.56, lit.a din Codul Muncii. Reclamanta a depus la dosar actele de stare civilă pentru justificarea calităţii procesuale active.
Potrivit art.41, alin.(1), lit.a din CCMU la nivelul ISC pentru perioada 01.12.2008-30.11.2009 în cazul decesului salariatului se acordă un ajutor familiei de două salarii medii lunare pe unitate, iar potrivit art.2, alin.(2) din acest contract (CCMU) dacă niciun dintre părţi NU denunţă contractul cu 30 de zile înainte de expirarea perioadei pentru care a fost încheiat, valabilitatea acestuia se prelungeşte până la încheierea unui nou contract, dar nu mai mult de 12 luni.

Contractele colective de muncă reprezintă legea părţilor iar clauzele stipulate în conţinutul acestora sunt obligatorii pentru părţi.
La momentul la care prăţile au negociat clauzele acestui act juridic, angajatorul era finanţat din venituri proprii care aveau o natură extrabugetară. Potrivit art.30 din Legea nr.329/2009 privind reorganizarea unor autorităţi şi instituţii publice, raţionalizarea cheltuielilor publice, susţinerea mediului de afaceri şi respectarea acordului-cadru cu Comisia Europeană şi Fondul Monetar Internaţional, „Contractele colective de muncă se negociază, în condiţiile legii, după aprobarea bugetelor de venituri şi cheltuiele ale operatorilor economici, în limitele şi în condiţiile stabilite prin bugete”.
Chiar dacă contractul colectiv de muncă şi-a prelungit valabilitatea pe legi (de drept) având în vedere prevederea cuprinsă în art.2, alin.(2) din contract, instanţa constată că acest contract s-a încheiat în condiţii ce permiteau pârâtului angajator, partener social să negocieze clauzele ce urmau să fie cuprinse în conţinutul contractului colectiv de muncă deoarece se autofinanţa, or, astăzi, în situaţia în care sursa de finanţare s-a schimbat clauzele pot fi negociate numai în limita bugetelor aprobate de ordonatorul principal de credite deoarece finanţarea este de natură bugetară.
Prin Legea nr.329/2009 s-au instituit măsuri care au caracter excepţional şi urmăresc reducerea efectelor crizei economice şi îndeplinirea obligaţiilor ce rezultă din Memorandumul de înţelegere din Comunitatea Europeană şi România, încheiat la Bucureşti şi Bruxelles la data de 23 iunie 2009 şi din Acordul stand-by încheiat între România şi Fondul Monetar Internaţional (art.2) printre măsurile dispuse de legiuitor fiind şi cea cuprinsă în art.3, lit.f care se referă la schimbarea regimului de finanţare a unor autorităţi sau instituţii publice, prin virarea veniturilor încasate la bugetul de stat şi finanţarea cheltuielilor de la bugetul de stat. Ori, în acest context finanaciar, schimbându-se condiţiile de finanţare, pârâtul nu mai poate acorda drepturile solicitate de reclamantă deoarece nu are alocaţii bugetare iar prevederea legală este imperativă în sensul că, contractele colective de muncă se vor negocia numai în limitele şi condiţiile stabilite de lege.
Faţă de cele ce preced, instanţa constată ca neîntemeiată acţiunea şi pe cale de consecinţă o va respinge."


Pardon? Puteţi, vă rog să repetaţi?!

10 MOTIVE pentru care avem ghinion de incompetenţi:

1. Reţinând că reclamanta solicită în mod temeinic şi legal plata drepturilor salariale pevăzute de contractul colectiv de muncă şi reţinându-se, de asemenea, că acest contract produce efectele prevăzute de lege, DAR RESPINGÂND ACŢIUNEA, instanţa a soluţionat "cauza"?

2. Faceţi un exerciţiu de imaginaţie: ar fi fost „pertinentă” aceeaşi motivare şi în cazul în care pârâtul ar fi fost un angajator „privat”?. Se poate reţine faptul că „pârâtul datorează suma de X lei, dar nu are bani din cauza crizei financiare?”

3. Având în vedere faptul că bugetul unei instituţii se configurează şi se aprobă înainte de începerea anului financiar, care ar fi fost şansele să fie cuprinse fonduri pentru astfel de situaţii?

4. În condiţiile în care dreptul de a cere executarea silită se prescrie în termen de 3 ani de zile, de ce tribunalul nu a admis acţiunea, urmând ca, EVENTUAL fondurile necesare să fie prinse în bugetul pe anul următor în baza unui titlu executoriu?

5. S-au abrogat dispoziţiile cu privire la rolul activ al judecătorului? Dispoziţiile potrivit cărora judecătorul trebuie să pună în vedere părţilor să-şi precizeze cererea, eventual şi împotriva ordonatorului principal de credite?

6.Sintagma "se vor negocia", nu desemnează tocmai faptul că ÎN VIITOR, contractele colective muncă se vor negocia numai în limitele şi condiţiile stabilite de lege?

Mai sunt 4 punte de completat... sau mai multe...sugestii?

Abuzul de drept. Perseverenţa în prostie. Consecinţe

Fiecare are marota lui.
Şi nu, nu este vorba despre caricatura unui animal care înveleşte ciocolata, ci despre idei fixe şi preocupări excesive, uneori obsedante, pentru un anumit lucru.

Marotele pot fi benefice atunci când tind să demonstreze un concept revoluţionar. Pot fi şi obositoare când urmăresc caii verzi de pe pereţi sau fantome ale trecutului.

Dar marotele pot fi comice atunci când stăruinţa depusă priveşte o idioţenie.
Trebuie însă să recunosc că, de cele mai multe ori, nu râd atunci când am de-a face cu această ultimă categorie de idei fixe.
Şi asta pentru că, dacă prostia este de cele mai multe ori scuzabilă, perseverenţa în prostie este agasantă.

Un exemplu…

Raportul juridic dedus judecăţii vizează solicitarea recurenţilor-reclamanţi de revocare parţială (!?) a unei donaţii pentru ingratitudine.
Instanţa de fond a apreciat valoarea donaţiei şi a pus în vedere reclamanţilor recurenţi achitarea taxei judiciare de timbru, sens în care au fost şi citaţi la data de 24.04.2009. Cu toate acestea, deşi reclamanţii au beneficiat de indulgenţa instanţei de judecată, nici la al 10-lea termen de judecată nu au binevoit să achite taxa de timbru datorată.
Prin Încheierea din 09.10.2009 a fost respinsă cererea de acordare de ajutor public judiciar, iar prin Încheierea din 16.11.2009 a fost respinsă şi cererea de reexaminare.
În atarea situaţie, obligaţia legală de plată a taxei judiciare de timbru a subzistat în sarcina recurenţilor-reclamanţi, aceştia neînţelegând însă să-şi îndeplinească obligaţiile.
Astfel, JUDECĂTORIA SIBIU, prin Sentinţa nr.X/11.12.2009 a respins cererea de chemare în judecată ca insuficient timbrată.
De asemenea, TRIBUNALUL SIBIU, prin Decizia civilă nr.Z din 21.06.2010 a respins apelul declarat de către reclamanţi împotriva sentinţei instanţei de fond.

Surpriză însă, reclamanţii formulează şi RECURS, prin AVOCAT:
"Subsemnaţii D şi D…solicit în contradictoriu…admiterea recursului, casarea decizie civile şi, pe cale de consecinţă, casarea sentinţei civile a Judecătoriei Sibiu” (?!?!)
„Pentru următoarele motive: prin sentinţa civilă a Judecătoriei Sibiu s-a anulat ca insuficient timbrată acţiunea civilă formulată de subsemnaţii în contradictoriu cu pârâtul X, sens în care am fost obligaţi la plata cheltuielilor de judecată” (?!?!)
„Împotriva sentinţei am declarat apel, solicitând admiterea apelului şi casarea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare invocând ca motiv temeinic nelegalitatea soluţiei instanţei de fond pentru faptul că am formulat o cerere de ajutor public judiciar care a fost respinsă” (?!?!)

Atât. OAU! Asta da motivare.
Dacă prostia ar durea, d-nul Avocat s-ar tăvăli în chinuri.

În mod evident, intimatul a solicitat respingerea recursului ca fiind nul.
De asemenea, în baza art.723 din Codul de procedură civilă, a solicitat instanţei să constate faptul că recurenţii reclamanţi îşi exercită drepturile procedurale cu rea-credinţă şi în alt scop decât cel prevăzut de lege şi în consecinţă, în baza art. 1081, alin.(1), pct.1, lit.a din Codul de procedură civilă, să fie sancţionaţi cu amendă judiciară.
Curtea de Apel Alba Iulia a constatat nul recursul, DAR a omis să se pronunţe asupra abuzului de drept, deşi potrivit art.1081, alin.(1) pct.1, lit.(a) din Codul de procedură civilă introducerea cu rea-credinţă a unor cereri vădit netemeinice este sancţionabilă.
În aceste condiţii, formularea unei cereri de recurs, mai ales a uneia inteligibile şi redundante, prin care dreptul procedural este dirijat în alt scop decât cel prevăzut de lege şi vizează tergiversarea finalizării cauzei este abuzivă.
Pe de altă parte, potrivit jurisprudenţei în materie, exercitarea unei căi legale de atac nu poate fi considerată ca fiind abuzivă.
Păcat…

Există totuşi şi cazuri în care un astfel de abuz a fost sancţionat:

"În condiţiile în care recurentul invocă neconstituţionalitatea unei dispoziţii legale care îi este favorabilă, se apreciază că scopul urmărit nu este cel de a obţine verificarea de către Curtea Constituţională a conformităţii textului cu legea fundamentală, ci chiar efectul stabilit - de regulă - de lege, ca efect al invocării excepţiei, respectiv suspendarea cauzei, pâna la soluţionarea excepţiei. Asa fiind, dreptul conferit de lege este dirijat către un alt scop decât cel pentru care a fost recunoscut, astfel încât, prin invocarea exceptiei de neconstituţionalitate, recurentul a savârsit un abuz de drept, care se impune a fi sancţionat prin respingerea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale".

Decizia comercială nr. 194R/08.02.2007 a Curţii de Apel Bucureşti

„În ceea ce priveşte ultimul motiv de recurs, s-a reţinut că recurentul a invocat în faţa judecatorului-sindic excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.98, alin.(2), în ceea ce priveşte referirea la alin.(1) din Legea nr.85/2006. În esenta, s-a apreciat de către recurent că textul este neconstituţional, datorită faptului că el nu indică, în rândul persoanelor citate în vederea discutării planului, şi asociaţii/acţionarii debitorului, iar administratorul special nu are decât atribuţiile limitativ prevăzute de art.18, alin.(2) din Legea nr. 85/2006.
Curtea a reţinut însă că semnatarul excepţiei este şi administrator special al debitorului S.C. S. S.A., fiind desemnat în aceasta calitate la data de 25.09.2006, prin Hotarârea Adunarii Generale Extraordinare a Acţionarilor debitorului.
În acest context, Curtea a mai constatat ca art.18, alin.(1) din Legea nr. 85/2006 stabileşte că administratorul special reprezintă interesele asociaţilor/acţionarilor debitorului, astfel încât asociaţii/acţionarii nu mai participă direct la procedură, căci ei sunt reprezentaţi de administratorul special.
Prin urmare, rezultă ca textul atacat pentru neconstituţionalitate cuprinde prevederi favorabile recurentului.
Legea nr.47/1992 reglementează procedura ce trebuie urmată pentru invocarea şi soluţionarea unei excepţii de neconstituţionalitate.
Scopul controlului de constituţionalitate constă în stabilirea conformităţii sau non-conformităţii unei dispoziţii legale cu Constituţia.
Efectul invocării unei excepţii de neconstituţionalitate este acela că instanţa nu mai poate păşi la soluţionarea cauzei, pâna la momentul stabilirii de către Curtea Constituţională a conformităţii prevederilor pretins neconstituţionale cu legea fundamentală.
De regulă, în vederea prezervării drepturilor părţilor, legiuitorul a stabilit, în art.29, alin.(5) din Legea nr.47/1992, republicată şi modificată, un alt efect al invocării excepţiei de neconstituţionalitate, şi anume suspendarea judecăţii cauzei, pe perioada soluţionării excepţiei. Cu titlu de excepţie, art.8, alin. final din Legea nr.85/2006 îngăduie judecătorului-sindic să nu suspende judecata cauzei, în situaţia în care dispoziţiile pretins neconstituţionale au făcut deja obiect al cel puţin unei decizii a Curţii Constituţionale.

Prin urmare, deşi părţilor li se recunoaşte dreptul de a solicita verificarea de către Curtea Constituţională a conformităţii cu Constituţia a unor prevederi legale care au legatură cu cauza, acesta trebuie exercitat cu bună-credinţă şi potrivit scopului în vederea căruia a fost recunoscut de lege, potrivit art.723, alin.(1) din C.proc.civ.
În acest context, Curtea a înlăturat susţinerea recurentului, potrivit căreia interpretarea dispoziţiei cuprinse în art.723, alin.(2) din C.proc.civ. conduce la concluzia că partea care foloseşte drepturile procedurale în mod abuziv poate fi obligată doar la plata daunelor-interese, căci sancţiunea cea mai potrivită este lipsirea actului abuziv de efectele în vederea cărora a fost realizat.

Retragerea asociatului. Plata drepturilor cuvenite. Politically INcorrect

Mi-am luat PC.
Political Correctness.
Asta nu înseamnă că îmi şi funcţionează.
Am o eroare de sistem şi parametri incoreţi.
Deci se poate să fiu politically INcorrect.
Am zis eroare? Pardon. Am vrut să spun Oroare.
În orice caz, am probleme cu conexiunea. Adică nu am conexiune.
Prin urmare dacă mi-ar fi funcţionat PC-ul aş fi putut spune că sistemul judiciar funcţionează cu mici excepţii, dar în situaţia dată…
Fiind politically INcorrect, nu încerc să minimalizez ofensa adusă sistemului juridic, în splendoarea sa instituţională, atunci când spun că e plin de INcompetenţi.
E adevărat că INcomptenţii sunt şi ei de mai multe feluri.
Mai valoroşi, la propriu, sunt cei INamovibili.
Nu pot fi clintiţi şi rămân să se pensioneze numai atunci când s-au dat toate cutiile de margarină.


Un exemplu:
O sentinţă a Tribunalului Sibiu!

Se admite în parte acţiunea comercială formulată de reclamantul X, în contradictoriu cu PÂRÂŢII: S.C. NI S.R.L., cu sediul în…, Y şi Z ambii cu domiciliul în Sibiu…şi în consecinţă:
Dispune retragerea din SOCIETATEA PÂRÂTĂ a reclamantului X;
Stabileşte noua structură a participării celorlalţi doi asociaţi la capitalul social după cum urmează: capitalul social constituit din 0000 părţi sociale se împarte între asociata Y şi asociatul Z.

Obligă PÂRÂŢII la plata către reclamant a sumei de 0000 lei reprezentând drepturile cuvenite acestuia pentru părţile sociale deţinute în cadrul societăţii pârâte.

Obligă PÂRÂŢII la plata către reclamant a sumei de 0000 lei cu titlu de DIVIDENDE.



Potrivit art.226, alin.(1), alin.(2) din legea nr.31/1990 privind societăţile comerciale, asociatul în societatea cu răspundere limitată se poate retrage din societate: în cazurile prevăzute în actul constitutiv, cu acordul tuturor celorlalţi asociaţi, în lipsa unor prevederi în actul constitutiv sau când NU se realizează acordul unanim, asociatul se poate retrage pentru motive temeinice, în baza unei hotărâri a tribunalului, supusă numai recursului, în termen de 15 zile de la comunicare.
În acest din urmă caz, instanţa judecătorească va dispune, prin aceeaşi hotărâre, şi cu privire la structura participării la capitalul social a celorlalţi asociaţi.

Potrivit sentinţei, societatea comercială NI S.R.L ÎMPREUNĂ cu asociaţii rămaşi în societate urmează să plătească diferite sume reprezentând drepturile cuvenite asociatului retras pentru părţile sociale deţinute în cadrul societăţii pârâte, precum şi dividende.

În solidar? Plata dividendelor?

Soluţiile posibile legale erau fie menţinerea mărimii capitalului social cu repartizarea părţilor sociale ale asociatului retras către ceilalţi asociaţi, în condiţiile în care aceştia din urmă şi-ar fi manifestat intenţia şi voinţa de a cumpăra părţile sociale, fie diminuarea capitalului social cu valoarea capitalului deţinut de asociatul retras, în condiţiile în care ceilalţi asociaţi nu au solicitat cumpărarea părţilor sociale ale asociatului retras.
În cazul în care asociaţii pârâţi NU solicită cumpărarea părţilor sociale deţinute de asociatul care doreşte să se retragă din societate, instanţa ar fi trebuit să dispună diminuarea capitalului social cu valoarea părţilor sociale deţinute de către reclamant şi în consecinţă să oblige SOCIETATEA PÂRÂTĂ la plata activului net cuvenit acestuia şi nu obligarea pârâţilor asociaţi la plata acestei sume.




Episodul imediat următor?

Curtea de Apel Alba Iulia!

Soluţionând recursul formulat împotriva sentinţei Tribunalului Sibiu, instanţa a reţinut PRINTRE ALTELE faptul că: în mod nelegal, instanţa de fond, cu ocazia stabilirii drepturilor cuvenite reclamantului pentru părţile sociale deţinute, a obligat TOŢI PÂRÂŢII – societatea comercială şi asociaţii rămaşi - la plata către reclamant a acestor drepturi, deşi la plata acestora NU POATE FI OBLIGATĂ DECÂT SOCIETATEA din care s-a retras, iar nu şi în solidar cu asociaţii care deţin cote diferite.

Sub zodia nebunilor. Motivarea hotărârilor

Nebunia întreabă:

Spuneţi-mi vă rog, dacă nebunii pe care Platon îi imaginează într-o peşteră unde nu văd decât umbrele şi aparenţele lucrurilor sunt satisfăcuţi de soarta lor, dacă se aplaudă şi sunt mulţumiţi de ei înşişi, sunt ei mai puţin fericiţi decât înţeleptul care, ieşit din această peşteră, vede lucrurile aşa cum sunt?

În aşteptarea răspunsurilor voastre...

Nu există nici o diferenţă între înţelepţi şi nebuni, sau dacă există vreuna, ea e cu totul în avantajul acestora din urmă; mai întâi pentru că fericirea lor, care constă în părerea lor, îi costă mai puţin, şi, în al doilea rând, pentru că această fericire le este comună cu a unui mare număr de oameni.

Departe de scrierea satirică...
Numai un nebun ar putea crede în existenţa instituţiilor statului, a justiţiei
şi în judecători nepărtinitori sau mintoşi.
Numai un nebun mulţumit de aparenţe.
Numai un nebun căruia i se pregăteşte o surpriză.
Pe cât de nebun, pe atât de frumoasă.

Câteva exemple:

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
Decembrie/2009

Petenţii au solicitat, în baza art.403, alin.4 din Codul de procedură civilă suspendarea provizorie a executării silite a unei sentinţe civile pronunţată de Tribunalul Sibiu, definitivă prin decizia Curţii de Apel Alba Iulia, până la soluţionarea cererii de suspendare a executării silite formulată în recurs.

În motivarea cererii petenţii au arătat că sentinţa Tribunalului Sibiu este executorie şi a fost pusă în executare silită, că apelul a fost respins şi că recursul declarat împotriva deciziei se află pe rolul Înaltei Curţi, iar odată cu cererea de recurs au solicitat şi suspendarea executării sentinţei primei instanţe, conform art.300, alin.(2) şi alin.(3) din Codul de procedură civilă.
Petenţii au mai arătat că executarea are în vedere o importantă sumă de bani, respectiv 60.000 Euro, care le afectează patrimoniul prin scoaterea la licitaţie publică a locuinţei comune, existând riscul ca, în cazul admiterii recursului, o eventuală întoarcere a executării silite să fie imposibilă.
Cererea a fost legal timbrată şi s-a depus cauţiunea în cuantum de 10% din valoarea obiectului cererii.

ÎNSĂ,
Cererea este nefondată şi va fi respinsă pentru următoarele considerente:
Potrivit dispoziţiilor art.403, alin.(4) din Codul de procedură civilă, în cazuri urgente, dacă s-a plătit cauţiunea, preşedintele instanţei poate dispune, prin încheiere şi fără citarea părţilor, suspendarea provizorie a executării până la soluţionarea cererii de suspendare de către instanţă.
Faţă de dispoziţiile legale menţionate, raportate la motivele invocate de petenţi în susţinerea cererii de suspendare provizorie a executării silite a hotărârii atacate, se constată că aceasta este neîntemeiată, petenţii nefăcând dovada prejudicierii efective prin executare silită a titlului executoriu, astfel că motivele invocate au rămas la nivelul unor simple afirmaţii, acestea nefiind dovedite, cererea urmând a fi respinsă.

AUCH. E bine de ştiu.
În viziunea Înaltei Curţi faptul că s-a pornit executarea silită prin licitaţie, în baza unui sentinţe executorii dar care nu este ÎNCĂ irevocabilă, nu reprezintă o cauză suficient de EFECTIVĂ de a cere SUSPENDAREA executării silite.

Alt exemplu... "o motivaţie" perfectă

TRIBUNALUL SIBIU
SECŢIA COMERCIALĂ ŞI DE CONTENCIOS ADMINISTRATIV
Noiembrie /2009

Pe rol fiind judecarea recursului formulat împotriva sentinţei civile pronunţată de Judecătoria Sibiu. Reprezentanta recurentei solicită admiterea recursului aşa cum a fost formulat, casarea sentinţei atacate şi rejudecarea cauzei. În subsidiar, solicită admiterea recursului şi modificarea sentinţei atacate. Cu privire la casarea sentinţei atacate, se arată ca instanţa de fond în mod eronat a prezumat raportul juridic ca rezultând din contractul de antrepriză, prezumarea instanţei de fond încălcând principiile procesului civil.
Astfel, prin omisiunea punerii în discuţia părţilor a calificării raportului juridic dedus judecăţii instanţa a încălcat principiul contradictorialităţii prevăzut de art. 129 alin.4 din C.pr. civ. De asemenea, instanţa este ţinută de limitele investirii sale determinate prin cererea de chemare în judecată. Obiectul pricinii asupra căruia instanţa trebuie să se pronunţe este stabilit prin cerere, iar nu prin probele administrate în cauză, în caz contrat încălcându-se principiul disponibilităţii prevăzut de art. 129 alin. 6 din C.pr.civ.
Aşadar, recurenta consideră sentinţa instanţei de fond nelegală, întrucât aceasta a interpretat ea însăşi obiectul acţiunii în lipsa menţiunilor reclamantei şi în lipsa punerii în discuţie a acestei „interpretări”, împrejurări care atrag nulitatea hotărârii.

TRIBUNALUL,
Analizând recursul atât din punctul de vedere al motivelor invocate de recurentă cât şi din oficiu, instanţa constată că acesta este nefondat şi urmează a fi respins, pentru motivele ce le vom prezenta mai jos.
Prima instanţă, soluţionând cauza, a analizat întinderea obligaţiilor părţilor rezultată din contractul de prestaţii. Pârâta a beneficiat de repararea autoturismului şi urmează a achita contraprestaţia. Instanţa de fond a făcut o corecta aplicare a dispoziţiilor art.969, 1412 si 970 din C.Civ. când a admis acţiunea reclamantei referitor la plata contravalorii prestaţiei şi a respins petitul privind plata penalităţilor.
Motivele de recurs invocate de pârâtă nu pot fi reţinute.
Procesul civil este guvernat de normele care reglementează principiul disponibilităţii, judecătorul neavând obligaţia, în baza rolului activ, să modifice cererile părţilor.
Pe de altă parte, soluţia primei instanţe este motivată, atât în ceea ce priveşte admiterea cererii privind plata lucrărilor cât şi în ceea ce priveşte respingerea plăţii penalităţilor.
Fata de aceste considerente, în temeiul art. 312 din Codul de procedura civila, recursul va fi respins.

AUCH. Alo? Puteţi repeta vă rog?
De data asta un pic mai clar şi mai cu convingere!


Peroraţie
Nebunia se întreabă:

Toţi aceşti pretinşi înţelepţi pe care îi văd râzând din toată inima de toate aceste lucruri şi care găsesc atâta plăcere în a-şi bate joc de nebunia altora, cred ei, oare, că nu au nicio obligaţie faţă de mine?

Îmi datorează foarte mult, vă asigur, şi dacă ar îndrăzni să o nege, ar trebui să fie cei mai ingraţi din toţi oamenii.

Să începem cu jurisconsulţii. Ei se cred primii dintre toţi savanţii şi nici un muritor nu se admiră atâta ca ei, în timp ce, ca Sisif, împing în continuu către vârful unui munte o stâncă enormă care recade îndată ce a ajuns, - adică îndată împletesc cinci sau şase sute de legi, unele de altele, fără să se întrebe dacă ele sunt sau nu în raport cu afacerile pe care le tratează când îngrămădesc trăncăneli peste trăncăneli, citaţii peste citaţii şi fac astfel să creadă vulgul că ştiinţa lor este un lucru foarte greu.

JudeŢul şi Consiliul JudeŢean. Sau despre rezonanŢa unei consoane

Bancul cu Ţ, mare de mână. Îl ştiŢi?
Clipul de mai jos m-a inspirat în anumite privinŢe.
ReŢin una dintre parabole.
E din ce în ce mai periculos să ai prinŢipii. Aşa o fi.
Eu aş completa tâlcul:
PrinŢipiile nu ar trebui să fie ca piŢipoancele.org.
E din ce în ce mai periculos să ai prinŢipii.
Sau dacă totuşi le ai ar fi bine să nu le amesteci.
Lucrurile amestecate miroasă pestilenŢial.
Una dintre dovezile câştigate în acest sens este şi combinaŢia prinŢipii-polică.
Dar ce aŢi spune şi de alte combinaŢii de prinŢipii?
JustiŢia şi mediŢina.
JustiŢia în prinŢipiu e oarbă.
Vă spun un secret. S-a tratat. Vede extrem de bine.
Cam de la 1 km depărate poate citi litera Ţ mare de mână.
Asta nu înseamnă că cineva mai Ţine seama de prinŢipiile de drept, atunci când interesele unei trebuinŢe o cer.
FeriŢi-vă de jusŢia românească. Acum că s-a combinat cu mediŢina, s-a vindecat, vede şi e pusă pe Ţepuire.
Ce fel de Ţepuire?
A prinŢipurilor, evident!
Nu văd de ce ar face chiar ea exceŢie.
Cu toŢii suntem dispuşi, atunci când supravieŢuirea propriei persoane o cere, să dăm câte o Ţeapă, chiar dacă ulterior trebuie să plecăm ochii vinovaŢi.
Există însă speranŢe. Sigur se tratează vinovăŢia. Dacă s-a tratat ea, justiŢia...

Vă vine să credeţi sau nu, am o şi o speŢă.
Decizia civilă nr.1992/R/2008 a Curţii de Apel Cluj

Prin acţiunea înregistrată la tribunal, reclamantul JUDEŢUL S, reprezentat prin preşedintele Consiliului judeţean, au chemat în judecată pârâta FUNDAŢIA PENTRU TINERET, solicitând instanţei ca prin sentinţa ce o va pronunţa să dispună dizolvarea pârâtei şi constatarea că urmare a dizolvării, apartenenţa bunurilor imobile ale acesteia la domeniul public al judeţului, în administrarea Consiliului judeţean.
Tribunalul a respins ca nefondată cererea petentului.
Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut că fundaţia a fost înfiinţată în anul 1990, în baza Decretului-lege nr.150/1990, calitate în care a preluat în proprietate bunurile unei foste organizaţii publice.
(n.n. Prin Decretul-lege nr.150/1990 privind înfiinţarea fundaţiilor pentru tineret s-au înfiinţat în judeţele şi în municipiul Bucureşti fundaţii pentru tineret, persoane juridice de utilitate publică, cu sediul în reţedinţele de judeţ. Patrimoniul acestor fundaţii se constituie din bunurile, inclusiv băneşti, ce au aparţinut fostelor organizaţii ale tineretului comunist, precum şi din donaţii, legate şi alte surse provenite în condiţiile legii.)
Legea nr.146/2002 i-a consfinţit pârâtei dreptul de proprietate asupra bunurilor dobândite prin Decretul-lege nr. 150/1990.
( n.n. Legea nr.146/2002 privind regimul juridic al fundaţiilor judeţene pentru tineret şi a municipiului Bucureşti şi al Fundaţiei Naţionale pentru Tineret )
Prin HG nr.966/2002, bunurile imobile ale fundaţiei S au fost înstrăinate în favoarea domeniului public al judeţului S şi al municipiului Z.
În vederea realizării scopurilor pentru care a fost înfiinţată, pârâta a încheiat contracte de închiriere şi de cooperare pe durată de maximum 5 ani cu societăţi comerciale interesate să iniţieze şi să dezvolte investiţii pentru activităţi de durată.
Pârâta a realizat un centru de acees la internet, de fitness şi culturism, cabinet de chiroterapie şi tratamente naturiste, post de televiziune pe internet, modernizarea sălii de spectacole şi audiţii muzicale, sală de gimnastică aerobică, sală de repetiţii muzicale, terasă de vară cu ecran tip cinematograf, amenajarea terenurilor de minifotbal şi utilizarea bazinului olimpic neîntrerupt timp de 18 ani.
„Consiliul judeţean S este autoritatea administraţiei publice judeţene, calitate în care coordonează activitatea consiliilor comunale şi orăşeneşti în vederea realizării serviciilor publice de interes judeţean, în limitele prevederilor constituţionale şi ale legii administraţiei publice locale, dar nu are calitate procesuală activă, deoarece nu justifică nici un interes procesual.”
În consecinţă, a fost respinsă acţiunea principală.
Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs reclamantul Judeţul S.
În recursul declarat de reclamantul Judeţul S, s-a solicitat casarea sentinţei recurate şi în consecinţă, admiterea acţiunii aşa cum a fost formulată.
În motivarea recursului său, reclamantul a susţinut că instanţa de fond nu a analizat sub niciun aspect calitatea de reclamant a judeţului S, persoana juridică de drept public care a iniţiat procedura de dizolvare a pârâtei.
Lipsa interesului procesual a Consiliului judeţean S invocată de instanţa de fond, este rezultatul ignorării prevederilor Legii nr.215/2001 şi a Legii nr.146/2002, din care rezultă în mod evident interesul persoanei juridice de drept public în promovarea unei acţiuni în dizolvarea pârâtei.
Pe fondul cauzei, reclamantul-apelant a arătat că dizolvarea fundaţiei s-a solicitat din mai multe motive: administrarea defectuoasă a patrimoniului, neîndeplinirea scopului pentru care a fost înfiinţată lipsa organelor de conducere, neactualizarea actelor constitutive, etc.
Aşa-zisa funcţionare a fundaţiei pentru tineret S, nu se mai justifică, deoarece activitatea ei este în contradicţie cu intenţia pe care a avut-o legiuitorul atunci când a promulgat actele normative aplicabile în domeniu.
Or administrarea defectuoasă a patrimoniului s-a limitat la încheierea contractelor de închiriere cu mai multe societăţi comerciale, iar veniturile acumulate nu au fost utilizate în scopul prevăzut de lege, venituri din care nu a achitat obligaţiile faţă de bugetul de stat şi faţă de bugetul local.
Legea nr.146/2002 prevede posibilitatea finanţării fundaţiilor pentru tineret cu sume de la bugetul de stat şi de la bugetele locale, cu condiţia solicitării acestor sume şi a finanţării programelor de utilitate publică pentru tineret. Judeţul S nu are obligaţia să finanţeze activitatea fundaţiei, dar poate finanţa programe de utilitate publică pe bază de contract, lipsa de interes aparţinând fundaţiei.
Desfăşurarea unor activităţi pentru tineret, de către beneficiarii contractelor de închiriere, organizarea de cursuri şi concursuri, diferitele donaţii făcute de pârâtă, nu constituie obiect de activitate şi nu au relevanţă.
Examinând recursul, CURTEA DE APEL reţine următoarele:
Potrivit art.31 din Legea nr.146/2002, fundaţiile judeţene pentru tineret se pot dizolva prin hotărâre judecătorească, iar acţiunea în justiţie se poate introduce de către Ministerul Tineretului şi Sportului, de către direcţiile pentru tineret şi sport judeţene, de Ministerul Public şi de orice altă persoană interesată.
„Calitatea procesuală legitimatio ad causam, constă în cerinţa existenţei unei identităţi între persoana reclamantului şi persoana care este titular al dreptului în raportul juridic dedus judecăţii, precum şi între persoana pârâtului şi cel obligat în acelaşi raport juridic.”
În situaţia în care s-ar admite acţiunea reclamantei, bunurile pârâtei trebuie să intre legal în conservare la Ministerul Tineretului şi Sportului până la înfiinţarea unei alte fundaţii judeţene pentru tineret, în condiţiile Legii nr.146/2002, aşa cum prevede art.32 alin.(3) din acest act normativ. Reclamantul nu a exercitat acţiunea în numele său în reprezentarea Direcţiei pentru Tineret şi Sport a judeţului S, ci în nume propriu, urmărind ca bunurile Fundaţiei pentru Tineret S, să intre în domeniul public al judeţului S, şi în administrarea Consiliului judeţean S, ceea ce este contrar legii.
Prin urmare, reclamantul Judeţul S nu face parte dintre entităţile prevăzute în art.29 alin.(1) şi art.31 alin.(2) din Legea nr.146/2002, care pot solicita dizolvarea pârâtei Fundaţia pentru Tineret S.
Totodată, în cauză nu a fost împrocesuat Ministerul Tineretului şi Sportului (organul administrativ central corespunzător) şi nici Direcţia pentru Tineret şi Sport a judeţului S, pentru a prelua bunurile fundaţiei pârâte, în caz de dizolvare.
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul JUDEŢUL S.
Decizia este irevocabilă.

Câteva perle merită reŢinute:
1. „Consiliul judeţean S este autoritatea administraţiei publice judeţene, ..., dar nu are calitate procesuală activă, deoarece nu justifică nici un interes procesual.”
În principiu de acord, dar zău că nu au nicio legătură una cu alta.
De altfel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat, referitor la susţinerea potrivit căreia consiliul local sau judeţean ar avea capacitate procesuală de folosinţă şi aptitudinea de a avea drepturi şi de a-şi asuma obligaţii specifice dreptului administrativ, că dispoziţiile Legii nr. 215/ 2001 a adminstraţiei publice locale au stabilit limitativ atribuţiile autorităţilor administrative, consiliile locale având calitatea de autorităţi deliberative cărora le lipseşte capacitatea de reprezentare în relaţiile cu alte autorităţi administrative sau în justiţie.
(Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, dec. nr.1103/2008)
Aşadar, calitate procesuală activă sau pasivă vor avea, în toate cazurile, comuna, oraşul, municipiul sau judeţul, iar niciodată primarul sau preşedinte consiliului judeţean sau local, care sunt doar organele, respectiv autorităţile executive sau deliberative, prin care unitatea administrativ-teritorială îşi exercită drepturile şi obligaţiile procesuale.
Într-adevăr consiliul judeţean nu ar fi putut formula acţiunea.
Dar în speţă JUDEŢUL a formulat acţiunea şi nu consiliul sau preşedintele acestuia!
Lipsa aşa-zisei calităţii procesuale active nu are legătură cu lipsa interesului procesual, acestea fiind condiţii separate de exercitare ale unei acţiuni civile.

Interesul este folosul practic, material sau moral, pe care o parte îl urmăreşte prin punerea în mişcare a procedurii judiciare, în timp ce calitatea procesuală activă presupune existenţa unei identităţi între persoana reclamantului şi persoana care este titular al dreptului în raportul juridic dedus judecăţii.

2. „Reclamantul nu a exercitat acţiunea în numele sau în reprezentarea Direcţiei pentru Tineret şi Sport a judeţului S, ci în nume propriu, urmărind ca bunurile Fundaţiei pentru Tineret S, să intre în domeniul public al judeţului S, şi în administrarea Consiliului judeţean S, ceea ce este contrar legii”
Curtea a reţinut că potrivit art.31 din Legea nr.146/2002, fundaţiile judeţene pentru tineret se pot dizolva prin hotărâre judecătorească, iar acţiunea în justiţie se poate introduce de către Ministerul Tineretului şi Sportului, de către direcţiile pentru tineret şi sport judeţene, de Ministerul Public şi de orice altă persoană interesată.
În consecinţă reclamantul nu are calitate procesuală activă.
Hmmmmmm. Curios. Eu zic că JUDEŢUL are calitate tot atât ca orice altă persoană interesată.

3. Totodată, în cauză nu a fost împrocesuat Ministerul Tineretului şi Sportului (organul administrativ central corespunzător) şi nici Direcţia pentru Tineret şi Sport a judeţului S, pentru a prelua bunurile fundaţiei pârâte, în caz de dizolvare.
Într-adevăr, potrivit art.33 din Legea nr.146/2002, după dizolvarea unei fundaţii judeţene pentru tineret bunurile acesteia intră, în conservare, la Ministerul Tineretului şi Sportului până la înfiinţarea unei alte fundaţii judeţene pentru tineret sau a municipiului Bucureşti, în condiţiile prezentei legi.
Deci efectul „preluării” bunurilor de către minister s-ar fi produs prin lege, ope legis, dacă s-ar fi pronunţat dizolvarea, fără a fi necesar ca ministerul să fie "împrocesuat" (n.n. deşi recunosc că sună bine :))
Acţiunea ar fi trebuit eventual admisă în parte, în ceea ce priveşte dizolvarea fundaţiei şi respinsă în ceea ce priveşte petitul cu privire la preluarea bunurilor de către judeţ, acestea revenind MTS.
Of şi Off




apud:
http://brasovean2008.blogspot.com/2009/07/intelectualii-aidoma-copiilor-romi-din.html

Sucursala. Lipsa capacităţii de folosinţă. Nimeni nu-i perfect!

În mod evident, ca să gândeşti singur, pe lângă materie primă, gri şi nu roz, dar tot cu volănaşe, e utilă şi o doză de 0,33 ml de curaj. Sau mai multe.
Ştiţi de ce nu mănâncă elefanţii mămăligă? Pentru că nu le dă nimeni...?
Chiar aşa...încă nu s-a găsit niciun curajos care măcar să fie curios dacă elefanţii împart gusturile culinare ale unei specii involuate?
În afara poantei rămâne însă personajul cheie. Gardianul public al grădinii ZOO. Are metode specifice şi echipamente potrivite pentru a stopa orice tentativă obraznică a oricărui curajos. Până la urmă cine se crede şi curajosul ăsta? Elefanţii nu mănâncă mămăligă. PUNCT.
Şi ca dovadă... gardianul aplică o amendă grasă nebunului.

Ironic. Până ieri, eram convinsă că, în scopul îndeplinirii unei practici judiciare unitare, precedentului trebuie să îi fie recunoscută valoarea jurisprudenţială.
Dar ce se întâmplă atunci când precedentul este o inepţie?
E simplu. Se aplicălegile lui Murphy... numai când precedentul este o inepţie, instanţa îl va lua în considerare şi va pronunţa în acelaşi sens o hotătâre.

Sucursala... la prima vedere, nimic ieşit din comun.
Potrivit art.43, alin.(1) din Legea nr.31/1990 a societăţilor comerciale, sucursalele sunt dezmembrăminte fără personalitate juridică ale societăţilor comerciale. Acelaşi complex îl au şi reprezentanţele, agenţiile, punctele de lucru sau alte asemenea sedii.
Potrivit dispoziţiilor art.948 din Codul civil, lipsa capacităţii de folosinţă reprezintă un motiv de nulitate absolută a oricărui act juridic.
Cu toate acestea, instanţele pronunţă hotărâri faţă de „societatea comercială X, prin sucursala X Sibiu”, adică faţă societatea-mamă reprezentată în proces de către sucursala teritorială.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin eforturi susţinute, a încercat să ajute sucursala să depăşească complexul lipsei capicităţii de folosinţă şi a creat o jurisprudenţă extravagantă ca un foc de artificii plătit din bani publici. Gălăgios, sărac, desincronizat...dar cu mulţi aplaudaci.

Una dintre variantele acceptate de către instanţe se referă la existenţa, la nivelul sucursalei, a unei „delegări de compentenţă” din partea societăţii comerciale, a societăţii-mamă.
Astfel prin Decizia nr.2033/2006, Î.C.C.S.J. a statuat faptul că: „în condiţiile în care însăşi legea recunoaşte recunoaşte sucursalelor aptitudinea de a avea drepturi şi obligaţii, în limitele autonomiei funcţionale stabilite de societatea a cărei dezmembrământ este, pentru a se stabili dacă aceasta poate sta în instanţă cu scopul de a-şi apăra drepturile conferite şi obligaţiile asumate în aceste limite şi implicit de a-şi exercita drepturile procesuale în acest scop, se impunea ca instanţa de apel să-i confere posibilitatea de a prezenta delegarea de competenţă.”
Într-adevăr în condiţiile art.161, alin.(1) din Codul de procedură civilă, când instanţa constată lipsa capacităţii de exerciţiu al drepturilor procedurale a părţii sau când reprezentantul părţii nu face dovada calităţii sale, se poate acorda un termen pentru îndeplinirea acestor lipsuri.
Dar...în cazul sucursalei complinirea acestor lipsuri prin prezentarea unei eventuale delegări de competenţă NU este posibilă, întrucât pentru a putea reprezenta o altă persoană, fizică sau juridică, este nevoie ca reprezentantul, mandatarul să aibă capacitate de folosinţă.
În speţa ante-menţionată, Curtea de Apel Braşov a admis excepţia lipsei capacităţii de exerciţiu a apelantei Sucursala Regională Căi Ferate şi a anulat apelul, cu motivarea că în cauză îşi găsesc aplicarea dispoziţiile art.43 din Legea nr.31/1990, care prevăd că sucursala nu are personalitate juridică.
Înalta Curte a admis însă recursul considerând că „problema de drept dezlegată pe calea excepţiei invocată de instanţa de apel a fost aceea a lipsei capacităţii de exerciţiu a Regionalei CF Braşov, pe considerentul că aceasta nu are personalitate juridică. Această analiză trebuia să aibă în vedere nu numai dispoziţiile art.43 din Legea nr.31/1990, prin care se stipulează că sucursalele nu au personalitate juridică ci şi prevederile art.161 C.proc. civ. care obligă instanţa atunci când constată lipsa capacităţii de exerciţiu a drepturilor procedurale să dea un termen pentru îndeplinirea acestor lipsuri, dacă reprezentantul părţii nu a făcut dovada calităţii părţii pe care o reprezintă. Numai dacă lipsurile nu se împlinesc, instanţa va anula cererea. În contextul legal arătat, instanţa de apel trebuia să observe că Regionala CFR a formulat apel trimiţând în ceea ce o priveşte la datele de identificare din antet în care figura C.N. C.F. CFR - Regionala Căi Ferate Braşov. Prin urmare, antetul identifica societatea mamă şi dezmembrământul său, Regionala CF Braşov. Lipsa capacităţii apelantei de a-şi exercita drepturile şi de a sta în instanţă nu este suficientă pentru anularea cererii de apel, în temeiul art.161 alin. (2) C.proc.civ., de vreme ce nu s-a cerut ca apelanta să se legitimeze procesual. În condiţiile în care însăşi legea recunoaşte sucursalelor aptitudinea de a avea drepturi şi obligaţii, în limitele autonomiei funcţionale stabilite de societatea a cărei dezmembrământ este, pentru a se stabili dacă aceasta poate sta în instanţă cu scopul de a-şi apăra drepturile conferite şi obligaţiile asumate în aceste limite şi implicit de a-şi exercita drepturile procesuale în acest scop, se impunea ca instanţa de apel să-i confere posibilitatea de a prezenta delegarea de competenţe. Acest înscris a fost depus în recurs, iar din conţinutul său rezultă că Regionala de căi ferate are puteri depline, conferite de C.N. C.F. CFR SA, de a sta în instanţă.”


Evident, în cauză este vorba despre excepţia lipsei capacităţii de folosinţă a sucursalei-regionalei. Nu mai contează.
Dar şi dacă ar fi vorba despre capacitatea de exerciţiu...decizia în cauză este cel puţin ridicolă.

Cu alte cuvinte, o societate comericială "mămică" poate prin ştampilarea unei „delegaţii” să confere personalitate juridică unei structuri pe care legea a trecut-o cu vederea în sensul ăsta?
Atunci să înţeleg că nu mai este nevoie nici de încheierea judecătorului delegat, nici de înmatriculare? Se desfiinţează ORC? În sfârşit!
Oricum instituţia colcăie de funcţionari blonzi cu specializări curriculare şi de favoriţii, afinii aceloraşi judecători de tribunal.
Şi eu care nu am reuşit să văd partea plină de... a paharului!

Cronologic, instanţa supremă a mai emis şi alte asemnea perle, statuând anterior, adică prin Decizia nr.752/1995, că actul de înfiinţare al sucursalei constituie în esenţă un mandat complex pe care societatea-mamă i-l încredinţează!

Situaţia este grotescă dacă ne gândim (!?) că şi pentru acceptarea împuternicirii generale iniţiale în baza căreia îşi va deşfăşura activitatea, sucursala ar trebui să îşi asume în nume propriu drepturile şi obligaţiile rezultând din contractul de mandat, ceea ce contravine statutului său legal de entitate fără personalitate juridică.
Mai mult decât atât, ipoteza mandatului complex nu are sens decât dacă este înţeleasă ca un raport juridic de drept comercial între două subiecte de drept distincte şi prin urmare aceasta nu poate fi primită, argumentat fiind şi faptul că simpla împrejurare că prin actele constitutive ale societăţilor primare se acordă o astfel de împuternicire unor entităţi care nu există ca subiect de drept, nu are relevanţă din punct de vedere juridic.

Câteva precizări:
Începutul capacităţi de folosinţă a persoanei juridice coincide cu momentul dobândirii personalităţii juridice. Acesta, conform prevederilor legale, diferă în funcţie de natura şi modul de înfiinţare prevăzut de lege pentru fiecare categorie de subiecte colective de drept în parte (art.32 şi art.33, alin.1 şi alin.2 din Decretul nr.31/1954 privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice). Capacitate de folosinţă este formată din toate drepturile civile pe care persoana juridică le poate dobândi precum şi din obligaţiile civile pe care şi le poate asuma. Specifică pentru persoanele juridice este limitarea capacităţii de folosinţă cunoscută sub denumirea de principiul specialităţii, potrivit căruia persoana juridică nu poate avea decât acele drepturi care corespund scopului ei, stabilit de lege, actul de înfiinţare sau statut, după caz. Orice act juridic care nu este făcut în vederea realizării acestui scop este nul (art.34 din Decretul nr.31/1954). Capacitatea de execiţiu se referă, în concret, la exercitarea drepturilor şi respectiv îndeplinirea obligaţiilor persoanei juridice prin organele sale (art.35, alin.1 din Decretul nr.35/1954). Actele juridice făcute de organele persoanei juridice, în limitele puterilor ce le-au fost conferite, sunt actele persoanei juridice însăşi (art. 35, alin.2 din Decretul nr.35/1954). Titulara capacităţii de exerciţiu este însăşi persoana juridică, numai punerea în valoare a acesteia se făcându-se prin organele de conducere.
În sfârşit, vis-a-vis de „delegarea de competenţă” sau de „mandatul complex” de care sucursala beneficiază „în baza prevederilor legale” atunci când reprezintă interesele procesuale ale societăţii-mamă, trebuie făcute câteva menţiuni.
Reprezentantul încheie un act juridic în numele şi contul reprezentatului, aşa încât efectele actului juridic încheiat, se produc direct în persoana celui reprezentat. În cazul reprezentării convenţionale este necesară, printre altele, exprimarea voinţei valabile, libere şi neviciate a reprezentantului. Acesta trebuie să aibă capacitate de exerciţiu deplină.

Mă întreb... în ce măsură voinţa particulară poate recunoaşte capacitatea de folosinţă şi, în subsidiar, a capacităţii de exerciţiu a unei persoane pe care legea nu o recunoaşte ca subiect de drept, înzestrat în acest caz, cu personalitate juridică?
De mâine...mă gândesc să înfiinţez şi să mandatez şi eu nişte sucursale.
Îmi fac un REGISTRU special, cu taxe mai mici... şi fără afini (n.n. aici în sensul de „tufă”!)

Versiune a unui scenariu fericit (n.n. mă îngrijorează faptul că devin optimistă): gardianul ZOO, fiind curios, îl lasă pe nebun să de-a mămăligă elefanţilor şi apoi, având în vedere succesul experimentului, le aduce el însuşi, odată pe săptămână, mămăligă elefanţilor :)

Plângerea împotriva încheierii de carte funciară

Din categoria lucrurilor de neînţeles...recursurile în interesul legii.
În această categorie, un loc de onoare îl ocupă decizia prin care s-a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.50, alin.(2), teza a doua din Legea nr.7/1996 a cadastrului şi a publicităţii imobiliare.

Prin Decizia nr.467/2008, s-a „soluţionat”, e doar un mod de a spune, excepţia ridicată într-o cauză având ca obiect o plângere împotriva unei încheieri de respingere a înscrierii dreptului de proprietate asupra unui apartament.
Potrivit art.50, alin.(2), teza a doua din Legea nr.7/1996, plângerea împotriva încheierii se depune la biroul teritorial şi se va înscrie din oficiu în cartea funciară...
În motivarea excepţiei, s-a susţinut faptul că dispoziţiile legale criticate sunt neconstituţionale întrucât se încalcă principiul accesului liber la justiţie şi al dreptului la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzei într-un termen rezonabil, în condiţiile în care aceste prevederi dau posibilitatea oficiului teritorial să nu trimită plângerea la instanţă sau să o trimită cu întârziere.

Procedura de contestare a încheierii de înscriere sau de respingere a cererii de înscriere în cartea funciară, se materializează prin depunerea plângerii de către persoana interesată la birol teritorial din cadrul oficiului teritorial.
Pornind de la această dispoziţie legală antemenţionată, Curtea constată că se pune problema încălcării accesului liber la justiţie din perspectiva faptului că oficiul teritorial ar putea să nu înainteze instanţei de judecată plângerea, ori să o înainteze cu întârziere, deşi dispoziţiile art.50 alin.(2), teza a treia din Legea nr.7/1996, impun obligaţia oficiului teritorial de a o înainta judecătoriei în a cărei rază de competenţă teritorială se află imobilul.
Curtea observă că principiul constituţional instituit de art.21, privind accesul liber la justiţie, se referă la posibilitatea oricărei persoane de a se adresa direct şi nemijlocit instanţelor de judecată pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime, nici o lege neputând îngrădi exercitarea acestui drept.
Astfel, existenţa oricărui impediment administrativ, care nu are o justificare obiectivă sau raţională şi care ar putea până la urmă să nege acest drept persoanei interesate, încalcă prevederile art.21 alin.(1) şi (3) din Constituţie.
Astfel, obligaţia depunerii plângerii numai la biroul teritorial din cadrul oficiului teritorial, ca o condiţie de acces la justiţie, nu poate fi justificată în mod obiectiv şi rezonabil.
Din acest punct de vedere, textul de lege criticat potrivit căruia plângerea împotriva încheierii se depune la biroul teritorial şi se va înscrie din oficiu în cartea funciară este neconstituţional în măsura în care îngrădeşte accesul direct şi la instanţa de judecată competentă să judece plângerea.
În consecinţă, Curtea a reţinut faptul că obligaţia contestatorului de a depune plângerea împotriva încheierii de înscriere sau de respingere a cererii de înscriere în cartea funciară la biroul teritorial din cadrul oficiului teritorial subzistă, acesta având totodată dreptul de a se adresa direct instanţei de judecată competente, în vederea respectării drepturilor sale constituţionale de acces liber la justiţie şi la un proces echitabil, judecat într-un termen rezonabil.
Curtea a admis excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art.50 alin.(2), teza a doua din Legea nr.7/1996 a cadastrului şi a publicităţii imobiliare şi a constatat că acestea sunt neconstituţionale în măsura în care nu permit accesul direct al contestatorului şi la instanţa de judecată competentă.

Poftim? Deci obligaţia depunerii plângerii la biroul de carte funciară subzistă, dar în acelaşi timp se poate depune plângere şi direct la judecătorie în cazul în care biroul nu trimite plângerea într-un termen rezonabil...Aha. Acum am înţeles!?
De fapt, nu. Nu am înţeles care este criteriul de apreciere al termenului rezonabil şi mai ales criteriul de apreciere al îngrădirii accesului direct la instanţă.

Cu alte cuvinte, pentru orice eventualitate, pot fi formulate două plângeri. Una la instanţa de judecată şi una la biroul teritorial din cadrul oficiului teritorial de carte funciară. În principiu, cea înregistrată la judecătorie va primi termen mai rapid decât cealaltă care va fi trimisă aceleiaşi instanţe după ce se va înscrie plângerea în cartea funciară a imobilului. Dacă totuşi cea de-a doua nu se va trimite de către biroul de carte funciară, într-un termen rezonabil (!?!?!), judecătorul învestit cu soluţionarea plângerii adresate direct instanţei va putea dispune efectuarea unei adrese către birou prin care să solicite trimiterea celei de-a doua plângeri, aceasta din urmă fiind conexată celei existente pe rolul instanţei.
Este de reţinut că obligaţia depunerii plângerii la biroul teritorial de carte funciară SUBZISTĂ, ceea ce înseamnă că o plângere adresată direct şi exclusiv instanţei de judecată, va fi inadmisibilă.

Am vaga senzaţie că lucrurile puteau fi mult mai simple, nu?

Planul de "măsuri şi metode specifice de recuperare a unei datorii comerciale"

În meseria de avocat nu poţi să spui niciodată că le ştii sau că le-ai văzut pe toate.
Şi în acest domeniu îşi găseşte aplicabilitatea vorba aceea: „mare grădina....şi mulţi ...sar gardul.” Azi, am ocazia perfectă pentru a crea o nouă etichetă pentru postări. Se numeşte simplu ..."PERLĂ" şi, deşi ar putea fi adăugată şi la câteva dintre articolele mai vechi, e totuşi reprezentativă pentru categoria juriştilor „care au sărit gradul grădinii”.

Pe scurt, firma X a primit o notificare, notificare prin care firma Y, prin „Liderul pe piaţa recuperării de debite din România”, aşa cum se auto-intitulează, să-i spunem C, solicită achitarea debitului de 5.000 lei.
În cazul în care firma X nu înţelege să achite suma respectivă, „liderul pe piaţa recuperării de debite din România” formulează planul de „măsuri şi metode specifice” pe care consideră că le are la dispoziţie.
NOTA BENE: Recunosc că primul meu gând legat de această postare se referă la faptul că planul de „măsuri şi metode specifice” e prea...comic pentru a-l ţine numai pentru mine. Ulterior mi-am dat seama că pot exista oameni care se vor îngrijora dacă vor primi o astfel de notificare la gândul că...o să vedeţi în cele ce urmează...
Trebuie menţionat că planul de „măsuri şi metode specifice de recuperare" a unui debit, văzut de „liderul pe piaţă” are 14 puncte, corespunzând celor scrise între ghilimele, unul mai haios decât celălalt, şi la care a fost necesar să formulăm câte răspuns:

1.Referitor la „sesizarea Administraţiei fiscale în vederea stabilirii dacă organele de conducere au depus sau nu bilanţul contabil anual”, precizăm faptul că: Potrivit art.11 din Codul de procedură fiscală, funcţionarii publici din cadrul organului fiscal, inclusiv persoanele care nu mai deţin această calitate, sunt obligaţi în condiţile legii să păstreze secretul asupra informaţiilor pe care le deţin ca urmare a exercitării atribuţiilor de serviciu. Mai mult decât atât, aceste informaţii, referitoare la impozite, taxe, şi alte sume datorate bugetului general consolidat, cuprinse şi în bilanţul contabil anual, pot fi transmise numai către: autorităţilor publice, autorităţilor fiscale ale altor ţări, autorităţilor judiciare competente, etc.
Este important de reţinut faptul că, autoritatea care primeşte informaţii fiscale este obligată să păstreze, la rândul său, secretul asupra informaţiilor primite, nerespectarea acestei obligaţii şi deci, a secretului fiscal, atrăgând răspunderea tuturor persoanelor implicate. Conchidem spunând că, în măsura în care consideraţi legal demersul dumneavoastră, vă angajaţi răspunderea pentru eventuala încălcare a secretului fiscal în ceea ce priveşte subscrisa societate.

2.Referitor la „formularea unei plângeri penale în urma modificărilor legislative în materie penală,...respectiv reglementarea cu privire la răspunderea penală a persoanei juridice”, precizăm faptul că deşi Codul penal a fost completat cu dispoziţii care reglementează răspunderea persoanei juridice, nu au fost abrogate dispoziţiile cu privire la elementele constitutive ale infracţiunilor, respectiv necesitatea săvârşirii unei fapte penale. Astfel, în lipsa indicării şi a existenţei unei fapte cu caracter penal, răspunderea persoanei juridice, chiar reglementată, nu poate fi antrenată. Este evident faptul că neachitarea unei aşa-zise datorii nu întruneşte elementele constitutive ale vreunei infracţiuni, având, eventual, natura unei obligaţii comerciale şi antrenând în subsidiar, dacă sunt întrunite condiţiile, răspunderea contractuală. Mai mult decât atât, referitor la reglementarea răspunderii penale a persoanei juridice, se apreciază că doar faptele de natură penală săvârşite de către persoanele fizice ce au calitatea de organe ale persoanei juridice, în exercitarea funcţiilor acestora şi mai cu seama în realizarea scopului societar, reflectând în această manieră voinţa persoanei juridice, constituie fapte penale ale persoanei juridice.

3. Referitor la „formularea unor adrese pentru a se stabili dacă subscrisa societate are sau nu conturi deschise la bănci”, precizăm, în primul rând, că societatea dvs. are libertatea să formuleze orice adrese către orice instituţii financiare, dacă consideră că acest lucru este necesar şi util recuperării aşa zisei datorii comerciale. În al doilea rând, trebuie să menţionăm şi faptul că, orice contracte de cont curent ar avea subscrisa cu instituţiile bancare, acestea cad sub incidenţa secretului bancar, fiind necesară autorizarea respectivelor adrese de către autorităţile publice şi judiciare competente. Conchidem, spunând că, în măsura în care consideraţi legal demersul dumneavoastră, vă angajaţi răspunderea pentru eventuala încălcare a secretului bancar în ceea ce priveşte subscrisa societate.

4.Referitor la „depunerea unei plângeri la Parchetul de pe lângă Judecătoria competentă având ca obiect săvârşirea de către administrator a infracţiunii de înşelăciune prevăzute de art.215, alin.(1) raportat la alin.(3) din Codul Penal”, învederăm următoarele:
Potrivit art.215, alin.(3) din Codul penal, constituie infracţiunea de înşelăciune în convenţii „inducerea sau menţinerea în eroare a unei persoane, cu prilejul încheierii sau executării unui contract, săvârşită în aşa fel încât fără această eroare cel înşelat nu ar fi încheiat sau executat contractul în condiţiile stipulate.”
Din această dispoziţie, coroborată cu cerinţele înscrise în alin.(1) din acelaşi text de lege, rezultă că pentru existenţa infracţiunii de înşelăciune în convenţii este necesară desfăşurarea unei activităţi de inducere sau menţinere în eroare a persoanei vătămate, prin manopere frauduloase, fără de care nu s-ar fi încheiat contractul.Or, în cazul în care părţile au fost de bună-credinţă cu ocazia încheierii contractului, nu se poate reţine existenţa unei acţiuni frauduloase de inducere în eroare şi, deci, nici săvârşirea infracţiunii de înşelăciune în convenţii. Faptul că ulterior, pe parcursul executării contractului, una dintre părţi nu-şi îndeplineşte eventual obligaţia asumată, nu poate fi asimilat cu o activitate de inducere în eroare sau manoperă frauduloasă de felul celor incriminate în art.215 din Cod penal. Prin urmare, în cazul în care una dintre părţi nu-şi respectă obligaţia la care a convenit, partea lezată se poate adresa instanţei civile, pentru ca aceasta din urmă să hotărască cu privire la încălcarea de către cealaltă parte a prevederilor contractuale.În acest sens, A SE VEDEA: C.S.J., Secţia penală, decizia nr. 1255/1998.

5. Referitor la „identificarea prin ONRC a bunurilor societăţii precum şi a organelor de conducere”, precizăm faptul că într-adevăr, în urma achitării tarifelor stipulate, societatea dumneavoastră poate obţine, ca oricare altă persoană fizică sau juridică, un „Certificat Constatator” prin care să fie individualizată structura capitalului social, cuantumul acestuia, persoanele care deţin părţi sociale şi în ce procente, precum şi istoricul modificărilor, dacă acestea există, ale actului constitutiv al subscrisei societăţi. Efectuarea demersurilor de obţinere a certificatului constatator nu garantează şi nu mijloceşte, din punctul nostru de vedere, în nici un fel, însă, recuperarea aşa-zisului debit.

6.Referitor la „sesizarea societăţilor de leasing cu care subcrisa societate are contracte...şi desfiinţarea de drept a contractelor”, învederăm următoarele:
În primul rând, considerăm că pentru o asemenea măsură este necesar a se stabili existenţa unor astfel de contracte, persoana finanţatorului /proprietarului, tipul contractului de leasing, ş.a.m.d. În al doilea rând, faţă de orice contracte existente, sau nu, societatea dumneavoastră are calitatea de terţ, raportul juridic contractual nefiindu-i opozabil. În al treilea rând, faţă de dispoziţiile Ordonanţei Guvernului nr. 51/1997 privind operaţiunile de leasing, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi faţă de dispoziţiile civile ce au ca obiect reglementarea regimului juridic al nulităţilor absolute, este necesar ca societatea dumneavoastră să se adreseze, dacă consideră că există o cauză de nulitate absolută, instanţelor de judecată. Cu alte cuvinte, doar în condiţiile formulării unei astfel de acţiuni societatea dumneavoastră, în calitate de terţ, ar putea obţine desfiinţarea eventualelor contracte de leasing ale subscrisei, deşi acest lucru este lipsit de orice eficacitate raportat la „recuperarea unei datorii comerciale”, ce face obiectul notificării în cauză.

7. Referitor la „săvârşirea contravenţiei prevăzute de art.10, alin.(1) din Legea nr.469/2002 privind unele măsuri pentru întărirea disciplinei contractuale”, precizăm faptul că:
Pentru reţinerea săvârşirii contravenţiei în sarcina subscrisei, conform dispoziţiilor aceluiaşi art.10 alin.(1), lit.a) din Legea nr. 469 /2002 este necesară dovada neachitării cu rea-credinţă a unor datorii scadente.
Or, în ceea ce ne priveşte, considerăm că nu poate fi vorba în primul rând de o datorie scadentă, întrucât aşa-zisul debit nu are caracter cert, lichid şi exigibil, reprezentând la acest moment, o simplă pretenţie din partea societăţii dumneavoastră şi, în al doilea rând şi în consecinţă nu poate fi vorba nici de existenţa unei rele-credinţe din partea subscrisei.Potrivit aceluiaşi act normativ, ambele părţi contractuale îşi datorează în mod reciproc bună-credinţă cu privire la executarea contractului, ceea ce ne îndreptăţeşte să considerăm notificarea trimisă ca un act contrar uzanţelor comerciale ante-menţionate.

8. Referitor la „falimentul societăţii dumneavoastră şi antrenarea răspunderii personale a administratorului pe baza Legii nr.85/2006”, învederăm următoarele: potrivit art.31 din Legea 85/2006 a insolvenţei, orice creditor îndreptăţit să solicite deschiderea procedurii insolvenţei împotriva unui debitor prezumat în insolvenţă se poate adresa instanţei de juidecată. Însă, societatea dumneavoastră nu are calitatea, în acest moment, de „creditor îndreptăţit” întrucât potrivit art.2 din aceeaşi lege prin acest termen se desemnează creditorul care ar putea cere executarea silită a respectivei creanţe în condiţiile prevăzute de Codul de procedură civilă, respectiv creditorul care deţine o creanţă certă, lichidă şi exigibilă. Mai mult decât atât, o cerere întemeiată pe art.31 din legea procedurii insolvenţei trebuie să îndeplinească anumite condiţii dintre care facem vorbire de aceea cu privire la „valoarea-prag” a creanţei, valoare stabilită prin art.2, pct.12 şi reprezentând valoarea minimă a creanţei în cuantum de 10.000 lei.
În concluzie, considerăm că o cerere de deschidere a procedurii insolvenţei formulată de către societatea dumneavoastră, va fi respinsă ca inadmisibilă de către instanţa de judecată, întrucât nu îndeplineşte condiţiile necesare şi imperativ reglementate de lege. De altfel, conform art.33, alin.(3) din Legea nr.85 /2006 la cererea debitorului, judecătorul-sindic îl poate obliga pe creditorul care a introdus cererea de deschidere a procedurii insolvenţei să consemneze, în termen de 15 zile, la o bancă, o cauţiune de cel mult 10% din valoarea creanţelor, urmând ca acesta să fie restituită creditorilor, dacă cererea va fi admisă.
Incontestabil scopul Legii nr.85/2006 este acela de a proteja interesele creditorilor, dar în acelaşi timp, prin conţinutul articolului 33, alin.(3) şi prevenirea unor abuzuri şi deci al protejării debitorului împotriva unor cereri nejustificate ale creditorilor privind deschiderea proce-durii.
Achiesăm opinei exprimate în literatura de specialitate potrivit căreia dreptul la reparaţie al debitorului prejudiciat trebuie să se nască independent de împrejurarea că cererea introductivă a fost formulată de creditor cu sau fără rea-credinţă, pentru că „dacă leguitorul ar fi intenţionat să condiţioneze repararea paubei prin folosirea cauţiunii de o eventuală respingere a cererii ca introdusă abuziv, cu rea-credinţă, ar fi prevăzut în mod exprea acest aspect. Or, din contră, legiuitorul a prevăzut în mod imperativ: cauţiunea „va fi folosită” la repararea pagubelor suferite de debitor. Dovada vătămarii drepturilor şi în mod subsecvent dovada creării unui prejudiciu subscrisei nu necesită, din punctul nostru de vedere, probaţiune deoarece, în condiţiile unei economii de piaţă şi cel mai mic zvon negativ are potenţialul de afecta într-o măsură destul de importantă credibilitarea unei întreprinderi...fiind evident faptul...că o consecinţă directă a acestuia anunţ se reflectă în reducerea drastică a credibilităţii. În ultimul rând, precizăm faptul că în ipoteza deschiderii procedurii insolvenţei împotriva subscrisei, eventuala antrenare a răspunderii administratorului este de competenţa exclusivă fie a judecătorului sindic, fie a lichidatorului judiciar numit în cauză şi deci în nici un caz a creditorului care a formulat respectiva cerere.

9.Referitor la „instituirea unui sechestru asigurător conform art.591, alin.(1) din Codul de procedură civilă”, vă învederăm faptul că, potrivit dispoziţiilor legale, creditorul care nu are titlu executoriu, dar a cărui creanţă este constatată prin act scris şi este exigibilă, poate solicita înfiinţarea unui sechestru asigurator asupra bunurilor mobile şi imobile ale debitorului, dacă dovedeşte că a intentat acţiunea. Aşadar, în lipsa introducerii unei acţiuni comerciale împotriva subscrisei, societatea dumneavoastră nu poate solicita înfiinţarea asupra bunurilor mobile sau imobile a măsurii sechestrului asigurator. Mai mult decât atât, aşa-zisa datorie nu are la acest moment un caracter exigibil, având doar natura unei simple pretenţii din partea societăţii dumneavoastră.

10. Referitor la „săvârşirea infracţiunii de bancrută simplă prevăzute de dispoziţiile legii nr. 85/2006”, precizăm următoarele:
În primul rând, conform art.143 din legea procedurii insolvenţei elementele constitutive ale infracţiunii de bancrută simplă constă în neintroducerea sau introducerea tardivă a cererii de deschidere a procedurii insolvenţei în termen, de către reprezentantul legal al persoanei juridice debitoare.
În al doilea rând, conform art.27 al aceleiaşi legi, debitorul aflat în stare de insolvenţă este obligat să se adreseze instanţei de judecată, în termen de 30 de zile, pentru a fi supus dispoziţiilor legale.
Astfel, pentru creditor, insolvenţa este prezumată ca fiind vădită, atunci când debitorul, după 30 de zile de la scadenţă, nu a plătit datoria faţă de el. Prezumţia este generată legal pentru a servi creditorului care nu poate cunoaşte realitatea situaţiei patrimoniului debitorului în ansamblul aces-teia sub aspectul datoriilor şi a fondurilor băneşti. Pentru debitor, însă, insolvenţa este certă şi efectivă atunci când fondurile băneşti de care dispune sunt insuficiente pentru plata datoriilor exigibile. Pentru acelaşi debitor insolvenţa este iminentă atunci când are certitudinea că la scadenţă nu va putea plăti datoriile exigibile angajate cu fondurile băneşti disponibile la aceeaşi dată. Pentru că în condiţiile economiei de piaţă, o întreprindere se poate confrunta pe termen scurt cu dificultăţi în desfăşurarea activităţii specifice, legate în special de criza de lichiditate, în ipoteza formulării de către un creditor a unei cereri de deschidere a procedurii de insolvenţă, considerăm că este necesar să se stabilească, de către instanţa de judecată, dacă aceste dificultăţi, care situează sau vor situa societatea în imposibilitatea efectuării plăţilor scadente, au un caracter accidental sau unul de permanenţă.
Conchidem, prin aceea că sub nici unul dintre aspectele mai sus menţionate nu poate fi reţinută în sarcina reprezentantului legal al subscrisei săvârşirea infracţiunii de bancrută simplă.

11.Referitor la „formularea unor adrese către toate băncile prin care să se anunţe că persoana juridică este în stare de insolvenţă şi nu prezintă o bonitate necesară pentru acordarea unui credit.” Având în vedere cele precizate la punctele 8 şi 10 ale prezentului răspuns şi mai ales în condiţiile în care firma dumneavoastră nu a formulat împotriva subscrisei o cerere de deschidere a procedurii insolvenţei, formularea unei adrese în sensul precizat prin notificare aduce grave prejudicii imaginii subscrisei în condiţiile reglementate de Legea nr. 11 /1991 a concurenţei neloiale, conform cărora constituie contravenţie comunicarea, chiar facută confidenţial, sau răspândirea de către un comerciant de afirmaţii mincinoase asupra unui concurent sau asupra mărfurilor/serviciilor sale, afirmaţii de natură să dăuneze bunului mers al întreprinderii concurente.Astfel, în cazul în care societatea dumneavoastră face aceste demersuri, îndreptăţeşte subscrisa la formularea unei acţiuni în instanţa de judecată prin care să solicite constatarea prejudiciului produs şi obligarea în subsidiar la plata daunelor conform dispoziţiilor legale mai sus-menţionate.

12.Referitor la „sesizarea Gărzii Financiare” şi vis-a-vis de răspunsul formulat la punctul nr. 7 considerăm că pe lângă lipsa de eficienţă în recuperarea aşa-zisei datorii, metoda considerată de dumneavoastră este evident a fi de rea-credinţă şi întăreşte convingerea noastră cu privire la natura „notificării” trimise.
În acest sens, considerăm că deşi prin natura sa o notificare ar fi putut rezolva pe cale amiabilă diferendele apărute între cele două societăţi, prin conţinutul lipsit de temei şi fundament juridic al „notificării” trimise de către firma dumneavoastră, aceasta îmbracă mai mult forma unui „şantaj”.

13. Referitor la „înscrierea în lista neagră a debitorilor existentă la ONRC”, învederăm faptul că Oficiul Naţional al Registrului Comerţului are funcţii legate de publicitatea legală, informare economică şi statistică, informare comercială, simplificare a procedurilor de înregistrare şi autorizare a funcţionării firmelor, informare şi asistenţă, etc. Deşi nu ştim la ce faceţi referire, vă indicăm faptul că Ministerul Economiei şi Finanţelor, prin direcţiile de specialitate, deţine informaţii cu privire la contribuabili şi de asemenea, dacă este cazul, publicaţia „Buletinul Insolvenţei” cuprinde date cu privire la persoanele împotriva cărora s-au formulat cereri de deschidere a procedurii insolvenţei, etc.

14.Referitor la „înfiinţarea sechestrului asigurator conform art. 136 alin.(1) din Codul de procedură penală”, precizăm faptul că la articolul indicat de dumneavoastră se găsesc reglementate măsurile preventive privitoare la infracţiuni pedepsite cu detenţiune pe viaţă sau cu închisoare…Considerăm că aţi indicat în mod greşit textul legal, dar cu toate acestea, vă indicăm, în ceea ce priveşte măsura sechestrului asigurator conţinutul art. 163 cod de procedură penală. În concluzie, având în vedere şi răspunsul formulat la pct.2 şi 4, considerăm că nu sunt îndeplinite condiţiile cerute de lege pentru luarea unei astfel de măsuri asiguratorii împotriva subscrisei, neexistând la acest moment nici plângere penală, nici proces penal împotriva noastră.

Bun plan, nu?
Nu îmi imaginez motivul pentru care între cele 14 "măsuri şi metode" de recuperare nu se găseşte, totuşi, şi formularea unei acţiuni în pretenţii sau chiar eventual a unei cereri de emitere a unei ordonanţe de plată ?!
Colegul meu de birou spunea azi că, în general, firmele au ajuns să nu îşi plătească una celeilalte datoriile.
Se poate. Însă, de la "a nu mai plăti" până la "planul de măsuri şi metode specifice de recuperare" e un drum lung ... de 14 puncte!