CERERE DE REPUNERE ÎN TERMENUL DE DECLARARE A CREANŢEI. EXIGENŢE

Trăim vremuri complicate, încâlcite, încurcate.

Probabil că nu au fost niciodată simple, dar memoria mea este limitată la contemporaneitate.
Exigenţe. Multe. 
Atunci când este un concept pozitiv, exigenţa impune o competiţie perpetuă şi cu noi înşine.
Câteodată însă exigenţa este de fapt o aberaţie, o deviaţie.  
O încercare ineptă de a standardiza comportamentul uman.

Dacă tot veni vorba...
Curtea de Apel Cluj, Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, decizia nr. 5218 din 11 iunie 2012 

Prin sentinţa civilă nr. 4826 din 28.09.2011 a Tribunalului Comercial Cluj, a fost admisă cererea de repunere în termenul de declarare a creanţelor formulată de creditorul B.T., în contradictoriu cu SC C.I.F.F. SRL prin lichidator judiciar Cabinet Individual de Insolvenţă „T.M.C.”, şi în consecinţă s-a dispus înscrierea creditorului B.T. în tabelul creanţelor debitoarei SC C.I.F.F. SRL cu suma de X lei, creanţă garantată.
Pentru a decide astfel, Tribunalul Comercial Cluj a considerat că în conformitate cu prevederile art.103 alin.2 Cod procedură civilă, neîndeplinirea unui act de procedură în termenul legal atrage decăderea afară de cazul în care legea dispune altfel sau când partea dovedeşte că a fost împiedicată de o împrejurare mai presus de voinţa ei.
Astfel, prin Sentinţa Comercială nr.x/2010 s-a dispus, la cererea debitoarei, respectiv S.C. CI.I.F.F. S.R.L, deschiderea procedurii generale a insolvenţei, termenul limită pentru depunerea cererilor de admitere a creanţelor fiind stabilit pentru data de 3 februarie 2011, stabilindu-se în sarcina administratorului judiciar obligaţia de a proceda la notificarea debitoarei şi a tuturor creditorilor pentru a li se aduce la cunoştinţă deschiderea procedurii şi pentru declararea eventualelor creanţe împotriva averii debitoarei.
După cum în mod expres prevăd dispoziţiile art.61 din Legea nr.85/2006, notificarea tuturor creditorilor se face în baza listei depusă de debitor în conformitate cu prevederile art.28, alineatul 3 statuând asupra faptului că notificarea se realizează conform prevederilor Codului de procedură civilă, publicându-se totodată, pe cheltuiala averii debitorului, într-un ziar de largă circulaţie şi în Buletinul procedurilor de insolvenţă.
La dosarul cauzei, administratorul judiciar a depus dovada privind notificarea deschiderii procedurii şi a termenelor stabilite de judecătorul sindic în conformitate cu prevederile art.62 din Legea nr.85/2006 în Buletinul procedurilor de insolvenţă nr. 579/17.01.2011 si prin ziarul Monitorul de Cluj din 13.01.2011.

Creditorul B.T. a formulat cererea de repunere în termen la data de 20 aprilie 2011, împreună cu declaraţia de creanţă.
Motivul invocat de creditoare pentru admiterea cererii de repunere în termen îl constituie faptul că nu a fost notificată de administratorul judiciar cu privire la deschiderea procedurii insolvenţei împotriva debitoarei, împrejurare considerată de creditoare ca fiind o împrejurare mai presus de voinţa sa care ar fi împiedicat-o să formuleze declaraţie de creanţă.
Legiuitorul a înţeles să permită repunerea în termen în situaţia în care partea interesată a fost decăzută din dreptul de a mai îndeplini un act de procedură doar în acele situaţii în care dovedeşte că a fost împiedicată printr-o împrejurare mai presus de voinţa sa să îndeplinească acel act. 
Astfel, creditorul  beneficiar al unui drept de ipotecă asupra unor terenuri proprietatea debitoarei, trebuia să se găsească în lista creditorilor societăţii, listă care trebuia să fie depusă de către debitoare, cu atât mai mult cu cât deschiderea procedurii insolvenţei s-a făcut la cererea acesteia. Astfel, prin depunerea incompletă a listei creditorilor, debitoarea a cauzat acestora un prejudiciu prin exercitarea cu rea credinţă a prerogativelor sale procesuale, căci dacă nu s-ar repune aceşti creditori în termen s-ar ajunge la situaţia în care debitoarea, în mod deliberat, să influenţeze componenţa tabelului de creanţe.
Conform art.103 Cod procedură civilă, neîndeplinirea unui act în termenul legal atrage decăderea, afară de cazul când partea dovedeşte că a fost împiedicată de o împrejurare mai presus de voinţa sa, situaţie în care actul de procedură se va împlini în termen de 15 zile de la încetarea împiedicării. Mai mult, creanţa creditorului este garantată cu o ipotecă de rang I, astfel încât administratorul/lichidatorul judiciar ar fi putut afla cu uşurinţă despre existenţa acestui creditor şi să procedeze la notificarea lui.

Având în vedere faptul că soluţionarea somaţiei de plată formulată de către creditor a fost suspendată la termenul din 12 aprilie 2011, iar cererea de repunere în termen a fost formulată la 20 aprilie 2011, înăuntrul termenului de 15 zile, judecătorul sindic a reţinut că citarea acestui creditor nu s-a făcut în conformitate cu dispoziţiile art. 7 alin.3 şi art.61 din Legea nr.85/2006, deoarece creditoarea nu a fost notificată, astfel încât creditoarea nu a putut să ia cunoştinţă de faptul că împotriva debitoarei a fost deschisă procedura insolvenţei şi nu a putut formula astfel, în termen, cerere de admitere a creanţei.
În ceea ce priveşte creanţa invocată de către creditoare, judecătorul sindic a reţinut că aceasta este întemeiată.

Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs creditorul C.R., solicitând admiterea recursului, modificarea sentinţei comerciale din data de 28.09.2011 in sensul respingerii cererii de repunere a intimatului B.T. in termenul de inscriere la masa credala a debitoarei, precum si a cererii pentru inscrierea intimatului la masa credala cu suma de 200.000 Euro (847.100 lei), cu obligarea intimatului B.T. la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea recursului, arată că sentinta comercială recurată a fost dată cu aplicarea greşită, deoarece: intimatul nu deţine o creanţă certă, lichidă şi exigibilă împotriva debitoarei S.C. C.I.F.F. S.R.L., în evidentele acestei societăţi neexistând vreo dovadă cu privire la creditarea societăţii ori aducerea în patrimoniul acesteia, indiferent în ce mod, a sumei de 200.000 Euro la care face referire intimatul prin cererea de înscriere în tabelul creanţelor debitoarei. Prin completarea motivelor de recurs, creditorul C.R. a arătat că sentinţa recurată a fost pronunţată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art.103 din Codul de procedură civilă.

Curtea de Apel Cluj, analizând sentinţa recurată prin prisma motivelor de recurs, a dispoziţiilor art.304 şi art.304, ind.1 şi art.312 alin.1 C.proc.civ., a admis recursul, a modificat sentinţa atacată în sensul că a respins cererea de repunere în termenul de declarare a creanţelor şi a respins cererea de admitere a creanţelor creditorului B.T. ca tardivă, sens în carea reţinut următoarele argumente:
Pentru a dispune repunerea creditorului B.T. în termenul de declarare a creanţei, judecătorul sindic a reţinut că debitoarea a depus o listă incompletă a creditorilor săi, cauzându-le acestora cu rea – credinţă un prejudiciu şi influenţând astfel, deliberat, componenţa tabelului de creanţe.
Curtea constată neîntemeiate aceste argumente, pornind de la împrejurarea necontestată că intimatul - creditor nu s-a regăsit pe lista prevăzută la art.28 alin.1 lit.c din Legea 85/2006 comunicată de debitoare administratorului judiciar. Faţă de dispoziţiile lipsite de echivoc ale art.61 alin.1 care impun administratorului judiciar a trimite notificări numai către creditorii menţionaţi în lista depusă de debitor, este irelevant că din contabilitatea debitoarei ar fi rezultat presupusa calitatea intimatului de creditor, administratorul judiciar nefiind obligat a verifica asemenea aspecte, sau că debitoarea ar fi omis în mod deliberat să menţioneze anumiţi creditori.
În cuprinsul legii insolvenţei, legiuitorul a prevăzut numeroase reguli care să ducă la desfăşurarea cu celeritate a procedurii insolvenţei, printre care publicarea actelor de procedură, a convocărilor şi a notificărilor într-o publicaţie de specialitate (mijloc de publicitate care respectă dispoziţiile art.6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, mai mult, accesul la informaţiile cu privire la starea de insolvenţă era gratuit) precum şi termenele de regulă scurte în care să se îndeplinească anumite acte şi să se deruleze fazele procedurii.
De asemenea, legiuitorul a intenţionat ca acei creditori care nu îşi manifestă intenţia de a participa la procedură cu respectarea termenelor şi condiţiilor legii speciale să piardă dreptul de a-şi realiza creanţele ulterior închiderii procedurii, iar pentru creditorii care nu au depus cererea în termenul prevăzut de art.62 alin.1 lit.b a instituit sancţiunea decăderii din acest drept, cu excepţia cazului în care notificarea deschiderii procedurii s-a făcut cu nerespectarea art.7 (art.76 din lege).
Curtea constată că notificarea deschiderii procedurii s-a făcut cu respectarea art.7 alin.1 şi 3, respectiv prin publicare în Buletinul Procedurilor de Insolvenţă (BPI) şi fără a fi notificat creditorul B.T. în conformitate cu dispoziţiile C.proc.civ., întrucât, aşa cum s-a reţinut anterior, nu a fost identificat în lista depusă de debitoare.
În aceste condiţii, nu poate fi reţinut ca o împrejurare mai presus de voinţa intimatului care să justifice repunerea în termenul de declarare a creanţei faptul că, în calitate de creditor al unei societăţi comerciale, nu a avut diligenţa necesară să consulte publicaţia de specialitate din care să afle situaţia debitoarei sale.  
Nu subzistă argumentul că, dacă nu s-ar repune în termen aceşti creditori, debitoarea ar putea astfel să influenţeze componenţa tabelului de creanţe, deoarece, la rândul lor, şi creditorii au obligaţia de a urmări realizarea creanţelor pe care le deţin cu respectarea legii speciale, şi, mai mult, nici presupusa rea – credinţă a debitoarei nu constituie, în speţă, o împrejurare care să se încadreze în dispoziţiile art.103 C.proc.civ. 

Deci... exigenţă pentru creditor: să verifice periodic BPI-ul pentru a verifica situaţia debitorilor săi.
Exigenţă pentru debitor: niciuna.

IMPLICAŢIILE MAJORE ALE IPOCRIZIEI. DREPTUL LA IMAGINE

Ipocrizia. Definiţia preferată fiind simularea virtuţii.

Din punctul meu de vedere una dintre implicaţiile majore ale ipocriziei este criza de personaje negative.
Nimeni nu este dispus să fie personajul negativ.
Numai Făt-Frumos sau /şi Ileana Cosânzeana.
Zmeul a murit de plictiseală, suferinţă cauzată de nebăgare-în-seamă şi lipsă acută de adepţi.
Mi se pare foarte curios cum, cel puţin faţă de ceilalţi, fiecare dintre noi refuză să recunoască că a greşit şi dacă cumva totuşi (s-) a greşit atunci întotdeauna există circumstanţe atenuante.
Zmeul nu are circumstanţe atenuante. Nu contează motivele pentru care nu „împrumuta” merele de aur lui Făt-Frumos sau pentru care o lipsea de libertate (în mod ilegal) pe Cosânzeana.
Cumva am ajuns să cred că dacă am îndepărta ipocrizia, simularea vreunei sau altei virtuţi, Zmeul ar zâmbi recunoscător.
Nu ştiu de unde vine această necesitate de a simula virtutea.
Până la urmă nu ar trebui să fie nimic greşit sau ruşinos în urmărirea propriului interes. Vrerea!
Nu văd însă rostul calului alb plimbat de căpăstru sau al cosiţelor împletite.
Zmeul există! Nu mă credeţi?Am fost deconspirată.
Atunci…
„Considerat în trecut o fiinţă fabuloasă, asemănătoare dragonilor sau trolilor, zmeul şi-a dovedit în ultima vreme, graţie celor mai bine de douăzeci de exemplare capturate vii şi a numeroaselor fosile, realitatea biologică.” – Mircea Cărtărescu , Enciclopedia Zmeilor.

Revenind la dreptul la imagine... la dreptul la propria imagine, răspunderea civilă delictuală şi condiţiile acesteia este relevantă Decizia nr.223A din 15.12.2009 a Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a IX-a Civilă şi Pentru Cauze Privind Proprietatea Intelectuală.

Astfel, prin cererea înregistrata pe rolul Tribunalului Bucureşti, reclamanta J.M. a chemat în judecată pe pârâta SC C.M. SRL, solicitând recunoaşterea drepturilor sale de a autoriza utilizarea portretului şi constatarea încălcării acestor drepturi de către pârâtă, prin publicarea în ziarul Can Can şi pe site-ul web aflat la adresa www.cancan.ro a fotografiei care o reprezintă; înlăturarea fotografiilor care conţin portretul reclamantei publicate pe site-ul aflat la adresa menţionată; obligarea pârâtei la plata despăgubirilor estimate provizoriu la valoarea de 300.000 euro, reprezentând prejudiciul cauzat reclamantei prin încălcarea drepturilor prevăzute de dispoziţiile art. 88 din Legea nr. 8/1996 privind drepturile de autor si drepturile conexe; obligarea pârâtei la plata daunelor cominatorii în valoare de 1000 RON/zi de întârziere în executarea sentinţei pronunţate; publicarea sentinţei pronunţate în doua ziare de largă răspândire pe cheltuiala pârâtei; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecata.

Reclamanta a arătat că în numărul din 28 iulie 2008, pârâta a publicat articolul "mama vitrega a A.M. - Ameninţată cu moartea de fostul iubit", în cadrul căruia a fost inclusa fotografia sa  deşi nu este în relaţii de rudenie cu A.M. sau alt membru de familie, lucrând o perioada pentru aceasta. Din cuprinsul articolului reiese ca portretul reclamantei a fost utilizat pentru a se da credibilitate textului, iar după o săptămâna pârâta a publicat un alt articol "Fostul iubit al mamei vitrege al A.M. - Am lăsat-o pentru ca îi plăceau cârciumile si bărbaţii", afirmaţiile pârâtei aducând o grava atingere demnităţii, onoarei şi reputaţiei reclamantei.
Reclamanta a arătat ca pârâta a încălcat drepturile prevăzute la art. 88 din legea dreptului de autor, prin utilizarea fotografiei care o reprezintă (utilizarea unei opere care conţine un portret necesita consimţământul persoanei reprezentate în acel portret), fără ca reclamanta să-şi dea consimţământul pentru publicarea uneia dintre cele două fotografii utilizate de către pârâta în revista şi pe site, aceste dispoziţii coroborându-se cu dispoziţiile art.30 alin.6 din Constituţia României (libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulara a persoanei si nici dreptul la propria imagine), fiind statuat de Curtea Constituţională că libertatea de exprimare nu poate fi înteleasa ca un drept absolut.
Reclamanta a arătat de asemenea că publicarea abuzivă a fotografiilor continând portretul său şi menţinerea acestora pe site-ul sau au adus o atingere gravă imaginii sale, demnităţii, onoarei şi reputaţiei sale, precum şi dreptului la viaţă privată, întrucât fotografiile conţin imaginea sa în cadrul desfăşurării unei activităţi care ţine exclusiv de sfera vieţii private. 

Între prejudiciul cauzat şi fapta ilicită a pârâtei există o legatură de cauzalitate, întrucât utilizarea unei fotografii care conţine imaginea unei persoane impune acordul acesteia, în speţă neexistând acest acord, iar pârâta nu poate invoca situaţiile prevazute la art.88, alin. 3, caz în care nu este necesar consimtamântul persoanei reprezentate (în cazul unei opere care contine portretul unei persoane general cunoscute, daca portretul a fost executat cu ocazia activitatilor sale publice sau al unei persoane a carei reprezentare constituie numai un detaliu al unei opere ce prezinta o adunare sau manifestare publică).
În cauză există şi vinovăţia pârâtei, având în vedere modul în care au fost realizate fotografiile reclamantei, fără cunoştinţa sau acordul acesteia.
Dispoziţiile art.139 din Legea nr.8/1996 prevăd în mod expres posibilitatea titularilor drepturilor încălcate de a pretinde acordarea de despăgubiri pentru repararea prejudiciului cauzat, iar în cauza pârâta a produs o încălcare în mod abuziv şi cu rea credinţă a dreptului la imagine.
Per a contrario, s-a susţinut că reclamanta nu are calitatea de titular al vreunui drept de autor sau drept conex dreptului de autor sau de titular al dreptului patrimonial exclusiv de a autoriza utilizare a operei, aşa cum se prevede expres la art. 12 si art. 13, prin acţiune încercându-se extrapolarea conţinutului art. 88, denaturându-se sensul foarte clar al dispoziţiilor privind necesitatea consimţământului persoanei reprezentate în opera fotografică. Acesta s-a interpretat greşit în sensul existentei în patrimoniul persoanei reprezentate în portret a unui drept de autorizare a utilizării operei, în contradicţie flagranta cu dispoziţiile art. 13, care prevăd expres că drepturile patrimoniale de utilizare aparţin exclusiv autorului. Condiţia existentei consimţământului persoanei conţinute de portret prevăzuta la art. 88 din Legea nr. 8/1996 este expresia protecţiei legale de care beneficiază dreptul la propria imagine, consfinţit şi garantat de Constituţie şi a cărui nesocotire atrage răspunderea civilă sau penală întemeiata pe dispoziţiile de drept comun, dar nu pe dispoziţiile speciale din Legea nr. 8/1996 de la art. 139.
Pe fondul cauzei, s-a arătat că în revista Cancan şi pe site-ul ziarului au apărut două articole referitoare la E.M., mama vitrega a vedetei A.M., textul fiind însoţit de o poza primită de la un corespondent local, conţinând imaginea despre care reclamanta susţine ca o înfăţişează. Reclamanta nu a considerat util, anterior promovării acţiunii, să solicite redacţiei cotidianului rectificarea erorii strecurate, conform dispoziţiilor art.72 - 75 din Legea nr. 3/1974 rep., legea presei, susţinând că i s-au adus grave prejudicii şi solicitând despăgubiri şi daune cominatorii, în realitate rec1amanta urmărind o îmbogăţire fără justă cauză şi denaturând sensul răspunderii civile delictuale, menita a acoperi o pagubă şi nu a asigura un câştig.
Mai mult decât atât, în speţă existenţa prejudiciului ar trebui să se traducă prin crearea unei imagini defavorabile reclamantei, prin prezentarea unor fapte care nu corespund realităţii, scoaterea la iveală a unor fapte, acte afirmaţii ale reclamantei care ar putea-o expune unei sancţiuni civile, penale sau de altă natură, ori oprobriului public, defăimarea reclamantei prin interpretarea unor fapte cu rea credinţă şi cu scopul de a o discredita în opinia publică, dar în speţă s-a publicat un articol care nu se referea la reclamantă, solicitându-se în schimb o valoare exorbitantă, deşi niciuna dintre persoanele din articol nu se identifica cu reclamanta, iar imaginea în care este surprinsă aceasta nu este de natură a-i aduce atingere vieţii private, demnităţii, onoarei sau reputaţiei. Practica judiciară constanta în materia delictelor de presă este în sensul că simplul fapt al publicării unor fotografii nu este de natura să aducă atingere vieţii private a unei persoane, dar ceea ce poate crea un eventual prejudiciu este textul articolului, iar cuantumul sumei solicitate trebuie sa aibă un efect strict compensatoriu, de vreme ce răspunderea civila delictuală are o funcţie reparatorie, iar nu punitivă.
Fapta ilicita nu există, întrucât publicarea fotografiei reclamantei alături de articolele care se refereau la dna E.M. s-a făcut din eroare, şi nu pentru a se da credibilitate articolelor, nefiind îndeplinita nici legătura de cauzalitate, atâta timp cât articolul nu se refera la reclamanta iar imaginea publicată nu este de natura a-i aduce atingere vieţii private. De asemenea, nici condiţia vinovăţiei nu este îndeplinită în cauză, buna credinţa a pârâtei fiind evidentă, atâta timp cât aceasta, deşi nu a fost sesizata anterior depunerii cererii de chemare în judecata, a retras imediat de pe site poza incriminată, neexistând nici o clipa intenţia de discreditare a reclamantei sau de dezinformare a cititorilor. 

 
În consecinţă, tribunalul a reţinut că nu au fost încălcate dispoziţiile art. 88 din Legea nr.8/1996 modificată, pretenţiile reclamantei cu privire la constatarea încălcării dreptului său şi cu privire la obligarea pârâtei la plata despăgubirilor şi a daunelor cominatorii nefiind întemeiate. Tribunalul a înlăturat susţinerile acesteia şi a respins acţiunea reclamantei J.M. ca neîntemeiată.
 

Împotriva sentinţei a declarat apel reclamanta, solicitând admiterea apelului formulat, schimbarea în totalitate a sentinţei civile pronunţate, iar pe fondul cauzei admiterea în totalitate a cererii de chemare în judecata formulate. 
Analizând materialul probator administrat în cauza, prin raportare la motivele de apel si apărările intimatului, Curtea a constatat fondat apelul pentru următoarele considerente:
Astfel, potrivit art.88 Legea nr.8/1996: "(1)Utilizarea unei opere care conţine un portret necesită consimţământul persoanei reprezentate în acest portret. Autorul, proprietarul sau posesorul acesteia nu are dreptul sa o reproducă sau sa o utilizeze fără consimţământul persoanei reprezentate sau al succesorilor acesteia, timp de 20 de ani după moartea persoanei reprezentate. (2) În lipsa unei clauze contrare, consimţământul nu este necesar dacă persoana reprezentata în portret este de profesie model sau a primit o remuneraţie pentru a poza. (3) Consimţământul prevăzut la alin. (1) nu este necesar pentru utilizarea unei opere care conţine portretul: a) unei persoane general cunoscute, dacă portretul a fost executat cu ocazia activităţilor sale publice; b) unei persoane a cărei reprezentare constituie numai un detaliu al unei opere ce prezintă o adunare, un peisaj sau o manifestare publică."
În speţă, este de necontestat că a fost publicat portretul reclamantei în revista pârâtei, fără ca reclamantei sa i se fi cerut acordul, astfel ca se verifica ipoteza prevăzută de art.88 (1) din Legea nr.8/1996.
Nu sunt îndeplinite condiţiile situaţiilor de excepţie când nu este necesar consimţământul, prevăzute la alin.2 si 3 ale aceluiaşi articol.
De asemenea, nu sunt îndeplinite nici condiţiile literei b a alin.3, întrucât portretul reclamantei nu a fost prezentat într-o poza de grup, pentru a fi considerat un detaliu al unei opere ce prezintă o adunare, un peisaj sau o manifestare publică, ci singular.
În ceea ce priveşte condiţiile răspunderii civile delictuale, Curtea considera că săvârşirea unei fapte ilicite a fost dovedită, aceasta constând tocmai în utilizarea portretului fără consimţământul persoanei reprezentate, fiind evidentă şi culpa, atât timp cât avea aceasta obligaţie pe care şi-a încălcat-o. În cazul răspunderii civile delictuale nu este necesară existenţa vinovăţiei sub forma intenţiei, fiind suficientă săvârşirea faptei din neglijenţă. Or, chiar prima instanţa reţine ca pârâta a publicat din eroare fotografia.
Ceea ce nu s-a dovedit în speţă, situaţie reţinută corect de către prima instanţă a fost existenţa prejudiciului şi în ce consta acesta.
Chiar reclamanta în răspunsul la interogatoriu a recunoscut la întrebarea dacă publicarea imaginii sale este de natură să aducă atingere demnităţii şi reputaţiei sale, că nu este vorba de demnitatea, ci de imaginea si reputaţia sa, că ipostaza în care a fost surprinsă în fotografie nu îi prejudiciază imaginea. Reclamanta a mai arătat ca prejudiciul consta în aceea ca fotografia sa era însoţită de un titlu care se referea la alta persoană, respectiv mama vitregă a A.M., dar nu a arătat concret ce prejudiciu i-a provocat o asemenea asociere.
În aceste condiţii Curtea considera că simpla recunoaştere a drepturilor sale reprezintă o reparaţie corespunzătoare a încălcării drepturilor menţionate anterior, ţinând cont şi de faptul ca pârâta a îndepărtat poza care se afla pe site-ul revistei şi a publicat si o erata în ziar cerând şi scuze pentru eroarea produsă.
În consecinţă, în temeiul art.296 raportat la art.295 Cod Procedură Civilă, Curtea a admis apelul, a schimbat, în parte, sentinţa apelata în sensul că va admite, în parte, acţiunea, a constatat că reclamanta este titulara dreptului de a autoriza utilizarea portretului, a constatat că pârâta a încălcat dreptul reclamantei la autorizarea utilizării portretului prin publicarea fotografiei reclamantei în ziarul Can-Can şi pe site-ul www.cancan.ro, şi a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.

P.S. potrivit Noului Cod civil Art. 73 orice persoană are dreptul la propria imagine.  În exercitarea dreptului la propria imagine, ea poate să interzică ori să împiedice reproducerea, în orice mod, a înfăţişării sale fizice ori a vocii sale sau, după caz, utilizarea unei asemenea reproduceri.

Somaţia de plată notată în cartea funciară. Contract de leasing. PAY UP!

Pierzându-mi la un moment dat timpul haihui pe net, am citit undeva câteva rânduri potrivit cărora…ca fiinţe umane suntem înzestraţi cu minunata inteligenţă umană.

Forţând limitele contextului în care această idee a fost exprimată sunt tentată să argumentez contrariul.
Bănuiesc că şi fiecare dintre voi este în aceeaşi măsură convins de faptul că frecvenţa cu care se manifestă prostia umană este covârşitoare.
Dar să zicem că sunt pozitivă, cel puţin azi, şi nu mă abat de la cele citite…una dintre abordările utile este de a cultiva gândul: dacă situaţia sau problema este de aşa natură încât să poată fi remediată, atunci nu este nevoie să-ţi faci griji în legătură cu ea. Cu alte cuvinte, dacă există o soluţie sau o cale de ieşire din dificultate, nu e nevoie să fii copleşit de ea. Acţiunea adecvată este de a căuta soluţia. În mod clar e mai raţional să-ţi consumi energia concentrându-te asupra soluţiei, decât îngrijorându-te de problemă. Alternativ, dacă nu există nici o soluţie, nici o po-sibilitate de soluţionare, atunci nu există, de asemenea, nici un sens de a fi îngrijorat, deoarece oricum nu poţi face nimic. În acest caz, cu cât mai devreme ai acceptat acest fapt, cu atât e mai uşor pentru tine. Această formulă, desigur, implică în mod direct confruntarea problemei şi abordarea unei viziuni realiste. În caz contrar, vei fi în imposibilitatea de a afla dacă există sau nu o soluţie a problemei.

Nimic mai simplu.
Câteodată soluţia corectă este cea evidentă. Deschide ochii. Priveşte.

În speţă, însă …PAY UP!

Curtea de Apel Cluj.
Decizia nr.1243/2010

Judecătoria a admis plângerea formulată de petentul O.M.O. împotriva în­­cheierii de carte funciară nr. 11694/2008 a Biroului de Cadastru şi Pu­blicitate Imobiliară S. şi SC B.L.T. IFN şi, în consecinţă, a fost anulată încheierea şi s-a dispus res­ta­bilirea situaţiei anterioare.
Pentru a pronunţa această sentinţă, judecătoria a reţinut că, între SC B.L.T. IFN şi SC E.O.V. SRL, s-a încheiat un contract de leasing financiar în 2006, având ca o­bi­ect autoturismul marca „Mercedes ML”270 CDI.
Deoarece nu au fost achitate ratele, s-a solicitat de către executorul ban­car notarea somaţiei de plată asupra imobilului înscris în CF nr. XXX, proprietatea lui O.M.O. Prin încheierea de carte funciară nr. 11694/2008, s-a dispus în­s­crierea în cartea funciară a acestei somaţii.
Petentul a arătat că încheierea este nelegală, deoarece nu există identitate între SC E. O.V. SRL şi persoana fizică O.M.O., bunul imobil a­su­pra căruia a fost notată somaţia fiind bunul său propriu.
Conform dispoziţiilor Legii nr. 31/1990 republicată, administratorul unei so­cietăţi comerciale răspunde cu bunurile proprii pentru obligaţiile asumate de so­cietatea pe care o reprezintă doar în situaţia în care societatea a fost declarată în faliment, conform legii insolvenţei, şi au rămas datorii neachitate.
Deoarece nu ne aflăm într-o astfel de situaţie, instanţa a considerat că, în mod abuziv, Biroul de cartea funciară a notat o sarcină asupra unui bun propriu al administratorului societăţii.
Însă, prin decizia Tribunalului Cluj, a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a intimatei OCPI, a fost admis apelul declarat de intimata S.C. B.L.T. IFN S.A. contra sen­tinţei Ju­de­cătoriei S., care a fost schimbată în sensul respingerii plângerii, intimatul O.M.O. fiind obligat să-i plătească apelantei su­ma de 250 lei cheltuieli de judecată în recurs.
În considerentele acestei decizii, tribunalul a reţinut că dosarul de executare silită are ca obiect titlul exe­cu­to­riu reprezentat de Biletul la Ordin emis de către SC E.O.V. SRL la data de 08.12.2006 pentru suma de 16.190,52, cu scadenţă la data de 11.12.2006, refuzat la plată de către BRD în data de 18.12.2006.
Biletul la Ordin a fost avalizat de către O.M.O. personal, ceea ce înseamnă că s-a obligat personal, alături de emitent pentru îndeplinirea o­bligaţiilor asumate de către acesta, aşa cum rezultă din prevederile art.35 şi art.52 din Legea nr. 58/1934 asupra Cambiei şi Biletului la Ordin cu modificările şi com­pletările ulterioare.
Potrivit textului de lege mai sus indicat, emiterea şi analizarea Biletului la Ordin conferă apelantului dreptul de urmărire asupra averii personale a de­bi­torului avalist în scopul realizării creanţei pe calea executării silite.
Prin urmare, Încheierea nr. 11694/2008 de notare în CF a somaţiei de plată a fost dată cu respectarea prevederilor legale şi a fost menţinută ca o consecinţă a admiterii apelului, conform dispozitivului.
În ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Oficiului de Ca­dastru şi Publicitate Imobiliară S, aceasta a fost apreciată fondată şi a fost admisă, reţinându-se că, prin Decizia nr. LXXII a Înaltei Curţi de Casaţie şi Jus­ti­ţie Bucureşti, a fost admis recursul în interesul legii declarat de Procurorul ge­neral al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la calitatea procesuală pasivă a OCPI în plângerile de carte funciară întemeiate pe dispoziţiile art.50 din Legea nr.7/1996, republicată.
Împotriva acestei decizii, a declarat în termen legal recurs reclamantul, solicitând modificarea ei, în sensul respingerii apelului, cu consecinţa menţinerii sentinţei apelate.
În motivarea recursului său, reclamantul învederează că instanţa a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii, schimbând natura şi înţelesul lămurit al acestuia, întrucât, în realitate, în anul 2007, apelanta a solicitat executorului judecătoresc încetarea executării silite împotriva SC E.O.V. SRL pentru recuperarea autoturismului obiect al contractului de leasing, titlu executor, părţile ajungând la înţelegere şi stingând pe cale amiabilă obligaţiile dintre ele.
Afirmaţia că reclamantul recurent ar fi avalizat biletul la ordin nu este fondată, întrucât, în cuprinsul acestuia, nu se stipulează expres pentru cine garantează şi ce creanţă, recurentul contestând că ar fi garantat în nume personal plata ratelor bunului achiziţionat în leasing.
Aşadar, titlul invocat nu întruneşte cerinţele legale pentru a putea fi înscris în cartea funciară, pentru că, aşa cum s-a arătat, părţile au stins pe cale amiabilă datoria şi nu s-a cerut recunoaşterea juridică a operaţiunii de avalizare.
Oricum, încheierea de carte funciară este nelegală, deoarece solicitarea creditoarei ale la bază contractul de leasing încheiat cu societatea comercială şi nu cu persoana fizică administrator al acesteia, care nu este parte în contract, împotriva sa neexistând titlu executoriu.
Intimata, prin întâmpinare, a solicitat respingerea recursului ca nefondat, pe motiv că, în calitate de creditoare, a solicitat executorului judecătoresc să treacă la executarea silită a contractului de leasing, precum şi a emitentului şi avalistului biletului la ordin emis la data de 8.12.2006 pentru suma de 16.190,52 lei, scadentă la data de 18.12.2006, biletul la ordin fiind avalizat de reclamant. În aceste condiţii, sunt întrunite condiţiile art.48 din Legea7/1996, dispunându-se în mod corect notarea în cartea funciară a somaţiei de plată.
Criticile formulate de recurent au caracterul unei apărări de fond împotriva titlului executoriu, ce nu pot fi verificate pe calea plângerii împotriva încheierii de carte funciară.
Executarea silită pornită în anul 2007 a încetat pentru că reclamantul s-a obligat să achite debitele restante pe cale amiabilă, însă, ulterior nu şi-a mai respectat promisiunea.
Conform Legii nr.58/1934, posesorul biletului la ordin nu are obligaţia să obţină anterior punerii în executare recunoaşterea operaţiunii de avalizare, validitatea şi întinderea acesteia.
Analizând recursul formulat prin prisma motivelor invocate, raportat la dispoziţiile art.304, pct. 8 şi pc.t9 Cod proc.civ., ce constituie temeiul său în drept, Curtea de Apel a apreciat că acesta nu este fondat.
Astfel, prin încheierea contestată, Biroul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară S. a dispus notarea în cartea funciară a imobilului proprietatea reclamantului a unei somaţii de plată emisă de executorul judecătoresc în baza art.387 C. pr.civ.
Unica atribuţie a oficiului de cadastru era de a verifica dacă înscrisul a cărui notare s-a solicitat întruneşte condiţiile prevăzute de art. 48 din Legea nr. 7/1996 şi dacă este opozabil celui înscris, cerinţă rezultând din dispoziţiile art.22, lit.a din lege.
Înscrisul somaţie de plată de la dosarul judecătoriei întruneşte condiţiile prev. de art. 387 Cod proc.civ., condiţia prev. de art. 48 din Legea nr. 7/1996 fiind, astfel, verificată, iar acesta este opozabil proprietarului tabular O.M.V., în cuprinsul său făcându-se referire şi la biletul la ordin avalizat de acesta, titlu executor.
Toate celelalte apărări invocate de reclamant vizează titlul executor însuşi, putând fi formulate pe calea unei contestaţii la executare, în sensul art.399 Cod proc.civ., urmată de o acţiune în rectificarea înscrierii în cartea funciară, fundamentată pe dispoziţiile art.34, pct.1 din Legea nr. 7/1996, nicidecum pe calea plângerii împotriva încheierii de carte funciară, întemeiată pe dispoziţiile art.50 din lege.
În condiţiile în care încheierea întruneşte cerinţele prevăzute de art.48 din Legea nr. 7/1996, plângerea împotriva acesteia este nefondată, aşa cum corect a apreciat tribunalul, motiv pentru care, în temeiul art.312, alin.(1) din C.proc. civ., recursul formulat a fost respins ca nefondat.

Cum ţi-e norocul!? Taxa de poluare

Mulţi oameni cred în faptul că o amuletă, talisman sau porte-bonheur chiar cumpărate, forţează mâna norocului şi-l fac mai accesibil.
Cine sunt eu să-i contrazic? Fiecare cu norocul lui. Cumpărat sau nu.
Fiecare dintre noi încearcă să-şi găsească sau să-şi îmbunătăţească norocul.
Unii îl caută în ţări străine, alţii la 6 din 49, alţii la starea civilă, alţii în "arcul guvernamental".

Dar cine se aşteaptă să-şi găsească dreptatea în funcţie de noroc?
Este mai greu să te gândeşti că trebuie să ai noroc ca să ţi se dea dreptate.

În materia recuperării taxei de poluare pentru autovehicule, practica judiciară a fost de la început neunitară, controversele privind fie însăşi legalitatea taxei, fie, în mod subsidiar, procedura necesară pentru restituirea taxei achitate.
Dacă cu privire la nelegalitatea taxei de poluare instanţele au devenit cu timpul unitar receptive, punctele de vedere diferite referitoare la procedura necesară pentru restituirea taxei achitate s-au adâncit şi s-au îngroşat cu timpul.
S-a ajuns astfel la o situaţie cel puţin frustrantă.
Pornind de la teza nelegalităţii taxei, unii au formulat contestaţie prealabilă administrativă împotriva decizie de calcul în termen de 30 de zile de la comunicarea acesteia, iar alţii au formulat, ulterior acestui termen, o cerere de restituire, iar în mod subsidiar o acţiune în contencios împotriva refuzului de restituire considerat ca fiind unul nejustificat.
Sunt instanţe care au statuat faptul că NU este necesară contestarea deciziei de calcul al taxei de poluare în termen de 30 de zile de la emiterea acesteia, fiind suficient ca reclamantul să urmeze procedura prealabilă generală conform art.7 din Legea nr. 554/2004 şi să se afle în posesia refuzului explicit al organului fiscal de a restitui taxa de poluare prelevată.
Astfel, devin aplicabile dispoziţiile art.8, alin.(1), teza a II-a din Legea nr. 554/2004, obiectul acţiunii în contencios administrativ constituindu-l refuzul nejustificat al organului fiscal de a restitui o taxă.
Cu alte cuvinte, simplul refuz de restituire a unei taxe, pe care reclamantul o consideră nedatorată, îl îndrituieşte pe acesta să se adreseze direct instanţei de judecată.
În acest gen de cauze, s-a considerat că reclamantul a ales în mod legal să se supună legislaţiei interne în materie, în sensul achitării taxei de poluare calculată în sarcina sa şi mai apoi să apeleze la organul fiscal pentru a recupera taxa considerată nedatorată, procedeul fiind perfect legal, deoarece orice plată făcută din eroare sau fără a exista debit este considerată nedatorată şi astfel este supusă repetiţiunii.
Întrucât obiectul acţiunii îl constituie refuzul nejustificat de efectuare a unei anumite operaţiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea unui drept, în lumina art.8, alin.(1), teza a II-a din Legea nr. 554/2004, refuzul autorităţii fiscale, respectiv al Administraţiei Fondului pentru Mediu, de restituire a unei taxe, considerată ca fiind nedatorată, deschide accesul direct la instanţa de judecată.
Deci nu se impune efectuarea procedurii prealabile în situaţia în care judecătorul naţional are obligaţia să aplice normele comunitare, în mod direct şi prioritar, dacă se constată că normele interne contravin acestora.

Însă, a fost promovat un recurs în interesul legii menit să tranşeze orice discuţie pe această temă.
Acest recurs prin definiţie cu scopul nobil de a unifica practica judiciară trebuie privit şi din perspectiva presiunii economice.
Astfel, cred că s-ar realiza faimoasele „economii” la bugetul de stat, dacă ar urma să se respingă în mod „unitar” cererile de restituire din considerente procedurale şi nu de fond, deşi la acest moment, aproape nimeni nu mai susţine legalitatea taxei de poluare.
Recursul va fi admis.
Punct de la care vor fi consideraţi retroactiv ca fiind norocoşi doar cei care au câştigat deja acţiunile în contencios.

La data de 12 mai 2011, observându-se faptul că practica judiciară la nivelul întregii ţări ( NOTA BENE: după o perioadă de 3 ani de la intrarea în vigoare a actului normativ buclucaş, respectiv a O.U.G. nr.50/2008) este neunitară, procurorul general a formulat recurs în interesul legii (textul integral aici), soluţia asupra căruia va tranşa în mod definitiv două chestiuni de drept:
I. Dacă Instituţia Prefectului poate fi obligată la înmatricularea unui autovehicul, fără a exista o prealabilă constatare din partea autorităţii fiscale competente, în sensul că taxa de poluare este sau nu datorată.
În sens afirmativ, unele instanţe au dispus obligarea Instituţie Prefectului - Serviciul Comunitar Regim Permise de Conducere şi Înmatricularea Autovehiculelor la înmatricularea autovehiculelor second-hand importate în România din alte state membre ale Uniunii Europene, fără ca în prealabil, reclamanţii să fi obţinut o decizie emisă de autoritatea fiscală competentă sau o hotărâre judecătorească, în procedura prevăzută de art. 7 din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 50/2008, cu modificările şi completările ulterioare.
Pentru a ajunge la această soluţie, aceste instanţe, după ce au efectuat un examen de compatibilitate a normelor interne privind taxa de poluare şi dispoziţiile Tratatului de Instituire a Comunităţii Europene (redenumit Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene şi ratificat de România prin Legea nr. 13/2008) şi prin raportare la normele comunitare menţionate şi la jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie, au considerat că taxa pe poluare nu este datorată, astfel încât refuzul Serviciului Comunitar Regim Permise de Conducere şi Înmatricularea Autovehiculelor este un refuz nejustificat, fiind rezultatul unui exces de putere ce constă, potrivit legii contenciosului administrativ, în exercitarea dreptului de apreciere al autorităţilor publice, prin încălcarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor.
Ca atare, o instanţă naţională chemată, în limitele competenţei sale, să aplice prevederi ale dreptului comunitar are obligaţia de a le aplica direct şi prioritar şi dacă este necesar, chiar să refuze a apela la legislaţia naţională, inclusiv cea adoptată ulterior, fără a se impune să solicite sau să aştepte abrogarea prevederilor contrare de către puterea legislativă sau declararea neconstituţionalităţii de Curtea Constituţională.
De altfel, şi art. 148 alin. (1) şi (2) din Constituţia României dispune că, urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum şi celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate faţă de dispoziţiile contrare ale legii interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare, iar Parlamentul, Preşedintele României, Guvernul şi autoritatea judecătorească garantează aducerea la îndeplinire a obligaţiilor rezultate din actul aderării şi din prevederile alineatului (2).
Întrucât, nu organul fiscal sau statul a refuzat înmatricularea, încălcând dreptul reclamanţilor de a folosi pe teritoriul României un bun dobândit în spaţiul comunitar european, ci serviciul de înmatriculare, aceasta înseamnă că reclamanţilor nu li se poate imputa că nu au chemat în judecată organele fiscale competente să calculeze şi să încaseze taxa pe poluare.
Prin urmare, serviciul public de înmatriculare a impus nejustificat, cu exces de putere, prezentarea dovezii de plată a taxei pe poluare, în baza Ordinului nr. 1501/2006, emis de Ministerul Administraţiei şi Internelor, act normativ ce este contrar dreptului comunitar, deoarece a determinat o practică administrativă ce are ca efect obstacularea circulaţiei mărfurilor între statele comunitare.

II. Dacă este admisibilă acţiunea de restituire a taxei de poluare în condiţiile în care reclamantul nu a făcut dovada parcurgerii procedurii prealabile, prevăzută de art. 7 din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 50/2008.
În sens afirmativ, unele instanţe au apreciat că acţiunea de restituire a taxei pe poluare este admisibilă fără a fi necesară parcurgerea procedurii prealabile prevăzute de art. 205– 209 din Codul de procedură fiscală.
În motivare s-a arătat că textul art. 7 din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 50/2008 conform căruia stabilirea, verificarea, colectarea şi executarea silită, inclusiv soluţionarea contestaţiilor privind taxa datorată de către contribuabili se realizează de către autoritatea fiscală competentă, potrivit prevederilor Ordonanţei Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, este doar o normă de trimitere, astfel că nu se poate susţine că în aplicarea acestei norme devine obligatorie parcurgerea procedurii administrativ fiscale prealabile.
Contestaţia împotriva titlului de creanţă, precum şi împotriva altor acte administrative fiscale, prevăzută de art. 205 din Codul de procedură fiscală şi următoarele, este o cale administrativă de atac şi nu înlătură dreptul persoanei care se consideră lezată în drepturile sale printr-un act administrativ fiscal sau prin lipsa acestuia, în condiţiile legii, de a se adresa instanţei de judecată.
Tot astfel, prevederile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 care dispun că actele administrative susceptibile potrivit legii organice, să facă obiectul unei jurisdicţii speciale administrative pot fi atacate la instanţa de contencios administrativ, cu respectarea dispoziţiilor art. 7 alin. (1), dacă partea înţelege să nu exercite procedura administrativ jurisdicţională, nu sunt altceva decât o consacrare în plan legislativ a principiului fundamental privind "liberul acces la justiţie" prevăzut de art. 21 din Constituţia României.
Şi dispoziţiile art. 7 din Legea contenciosului administrativ care instituie procedura "recursului graţios", trebuie analizate şi aplicate într-o manieră care să nu contravină principiului enunţat şi care se circumscrie "dreptului la un proces echitabil".
Întrucât, obiectul acţiunii îl constituie refuzul nejustificat de efectuare a unei anumite operaţiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea unui drept, în lumina art. 8 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 554/2004, refuzul autorităţii fiscale, respectiv al Administraţiei Fondului pentru Mediu, de restituire a unei taxe, considerată ca fiind nedatorată, deschide accesul direct la instanţa de judecată.
S-a apreciat că necontestarea deciziei de calcul a taxei pe poluare nu prezintă relevanţă, întrucât reclamanţii au uzat de o altă reglementare, respectiv de dispoziţiile art. 117 din Codul de procedură fiscală, contestând însăşi legalitatea, de plano, a taxei prelevate, în integralitatea ei.
Procedura prevăzută de dispoziţiile art. 10 raportat la art. 7 din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 50/2008, de Cap. VI – „Restituirea sumelor reprezentând diferenţe de taxe plătite” – din Hotărârea Guvernului nr. 686/2008, precum şi de Ordinul nr. 986/2008 emis de Ministerul Finanţelor Publice, nu sunt incidente în cauză, deoarece reglementează numai posibilitatea contestării modalităţii de stabilire a cuantumului taxei pe poluare şi restituirea diferenţei de taxă plătită.
Deci, nu se impune efectuarea procedurii prealabile în situaţia în care judecătorul naţional are obligaţia să aplice normele comunitare, în mod direct şi prioritar, dacă se constată că normele interne contravin acestora.

PER A CONTRARIO, procurorul general apreciază ca fiind în litera şi spiritul legii opiniile desprinse din jurisprudenţă şi care statuează faptul că:
Decizia de calcul al taxei pe poluare "reprezintă titlu de creanţă şi constituie înştiinţare de plată conform legii” şi poate fi contestată în termen de 30 de zile de la data comunicării, sub sancţiunea decăderii, potrivit art. 207 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, la organul fiscal competent, potrivit art. 209 alin. (1) din acelaşi act normativ.
Decizia de calcul a taxei pe poluare se circumscrie, în mod evident, noţiunii de act administrativ fiscal.
Pe de altă parte, art. 7 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, cu modificările şi completările ulterioare, instituie obligativitatea parcurgerii procedurii prealabile de către persoana care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral, anterior sesizării instanţei de judecată.
Din coroborarea prevederilor legale, rezultă că este obligatorie parcurgerea procedurii administrative prealabile, procedură care, în raport cu natura juridică a actului atacat, se exercită în condiţiile stabilite prin art. 205 – 209 din Codul de procedură fiscală.
Atât timp cât prin norma de drept specială, respectiv Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 50/2008 şi prin norma de drept comun în materia dreptului fiscal sunt prevăzute proceduri speciale prin care cel care se consideră vătămat în drepturile sau interesele sale, printr-un act administrativ fiscal, îşi poate valorifica pretenţiile, nici unei persoane nu i se poate recunoaşte dreptul de a urma o altă procedură, în afara celei stabilite de legiuitor, indiferent de motivele de nelegalitate ce s-ar invoca, întrucât normele de procedură sunt de strictă interpretare şi de ordine publică şi au întâietate în raport de normele de drept material.
Raportat la normele enunţate sesizarea instanţei de contencios administrativ, cu soluţionarea oricărei cereri privitoare la titlurile de creanţă fiscală şi a altor acte administrativ-fiscale, inclusiv a cererilor de restituire a sumelor plătite cu titlu de taxă pe poluare pentru autovehicule, nu se poate realiza decât în condiţiile stabilite de art.205- 218 din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală. Sesizarea, în alte condiţii şi pe alte temeiuri decât cele stabilite în Titlul IX al ordonanţei, mai sus menţionate, constituie un evident fine de neprimire. Prin urmare, pentru restituirea taxei pe poluare, se impune contestarea deciziei prin care organul fiscal competent a procedat la calcularea acesteia.
Aşadar, numai în litigiile prin care este atacată decizia/dispoziţia emisă de Administraţia Finanţelor Publice în soluţionarea contestaţiilor împotriva deciziei de stabilirea a taxei pe poluare, s-ar fi putut realiza şi un examen de compatibilitate a normelor interne incidente cu normele comunitare.
Având în vedere, consideraţiile învederate, nici conduita autorităţii financiare de a refuza restituirea taxei pe poluare şi nici conduita Serviciului Public Comunitar Regim Permise de Conducere de a refuza înmatricularea unui vehicul second-hand, importat dintr-un alt stat membru al Uniunii Europene, fără plata acestei taxe, nu poate fi asimilată unui refuz nejustificat întemeiat pe exces de putere, în sensul art. 2 lit.i) şi n) din legea contenciosului administrativ.
De vreme ce nu a fost exercitat dreptul de contestare a obligaţiei fiscale, indiferent de motivele ce ar fi putut sta la baza contestaţiei, nu poate fi primită nici cea de-a doua cerere, formulată în contradictoriu cu Serviciul Public Comunitar Regim Permise de Conducere şi Înmatriculări a Autovehiculelor, structură administrativă care nu are competenţe în aplicarea legislaţiei fiscale şi implicit, în a statua asupra unor chestiuni de fond, vizând inclusiv respectarea de către Statul Român a obligaţiilor asumate prin Tratatul de Funcţionare a Uniunii Europene.
Simplul fapt că art. 5 alin. (5) din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 50/2008 a prevăzut că dovada plăţii taxei va fi prezentată cu ocazia înmatriculării autovehiculului, nu transformă serviciul de înmatriculări în decident şi implicit în responsabil al modului de aplicare a legislaţiei fiscale, cu atât mai mult cu cât legiuitorul a stabilit, sub aspect procedural, că toate operaţiunile legate de plata taxei pe poluare se soluţionează de organele fiscale competente.
Serviciul de înmatriculări are numai obligaţia de a primi şi verifica dacă dosarul pe baza căruia se efectuează operaţiunea de înmatriculare a autovehiculelor conţine documentele prevăzute de lege inclusiv dovada plăţii taxei pe poluare, stabilită potrivit legii.
În primul rând, pe lângă taxa pe poluare, serviciul de specialitate din cadrul Instituţiei Prefectului analizează şi alte condiţii de natură juridică şi tehnică privitoare la autoturismul a cărui înmatriculare se cere , iar, în al doilea rând, este rolul judecătorului naţional să refuze aplicarea unor dispoziţii naţionale contrare Tratatului Uniunii Europene, competenţă ce-i este atribuită, în mod exclusiv, dar numai după verificarea îndeplinirii procedurii prealabile stabilite de legiuitor, în condiţiile prezentate.

În consecinţă, în contextul celor două probleme de drept soluţionate neunitar, se consideră că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 4, art. 7 şi art. 10 alin. (1) din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 50/2008, cu modificările şi completările ulterioare, raportate la art. 7 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, modificată şi completată, organul specializat din cadrul Instituţiei Prefectului nu poate fi obligat la înmatricularea autovehiculelor şi nici sumele achitate cu titlu de taxă pe poluare nu pot fi restituite, fără ca nelegalitatea stabilirii şi/sau perceperii acestei taxe să fi fost constatată, în prealabil, prin decizii sau dispoziţii ale autorităţii fiscale ori prin hotărâri judecătoreşti.

DESPRE IPOCRIZIE. RECTIFICAREA DE CARTE FUNCIARĂ

Îmi cer scuze iubitorilor jocului de oină pentru faptul că, din punctul meu de vedere, sportul nostru naţional este „ipocrizia”.

Cred că aici se găsesc cei mai mulţi politicieni săraci, dar cu neamuri multe, mărunte şi bogate.
Cei mai mulţi dezvoltatori imobiliari sau oameni de afaceri cu cifră „multă” de afaceri, dar la care alfabetizarea rămâne constant o prioritate.
Cele mai multe femei uşoare, dar care roşesc citind ce scrie pe garduri.
În aceeaşi ordine de idei, cele mai multe blonde care ne învaţă că nu contează cât de înalt este tocul pantofilor, dar nu au fost prinse până la această oră purtând balerini.

Este ţara în care preşedintele arată cu degetul „justiţia”, spunând că „niciodată justiţia vreunui stat al Uniunii Europene nu a făcut atâta rău ţării pentru care lucrează cât a făcut justiţia română", dar omite să precizeze faptul că a promulgat legi de reformă, legi care în mod evident, şi după spusele preşedintelui, NU au, se pare, efect!

Au fost recunoscute de către acelaşi personaj deficienţele pe care justiţia românească referitoare la termenele lungi de judecată, la procedurile de tergiversare a dosarelor, etc.
Păi cum aşa?
Toată vânzoleala produsă de „Mica reformă în justiţie” nu a avut efect?
Ca să vezi!
Nu vă faceţi griji, intrarea în vigoare a noului Cod civil, la data de 1 octombrie 2011 este menită să eficientizeze justiţia, deşi Consiliului Superior al Magistraturii a susţinut şi a propus amânarea pentru anul următor a termenului de intrare în vigoare a Codului Civil şi a celui penal, precum şi a codurilor de procedură!
Ştie el, preşedintele, mai bine!

Revenind la tema ipocriziei şi vorbind despre rectificarea de carte funciară, am să vă supun atenţiei următoarele:

-Potrivit Deciziei nr.5691/2006 a Î.C.C.J., Secţia civilă şi de proprietate intelectuală, acţiunea în rectificare înscrierilor făcute în cartea funciară este acea acţiune în justiţie prin care se cere îndreptarea sau suprimarea unei înscrieri necorespunzătoare realităţii făcută în cartea funciară, pentru a pune de acord starea tabulară cu situaţia juridică reală a unui imobil.
Ea are un caracter subsidiar, este grefată pe o acţiune de fond – acţiune în nulitate sau anularea actului, în simulaţie, în rezoluţiune, etc. şi constă într-o cerere în constatarea nevalabilităţii înscrierii sau titlului în temeiul căruia s-a săvârşit înscrierea.

-În aceeaşi ordine de idei, conform Deciziei nr.256/2010 a Curţii de Apel Timişoara, Secţia civilă, art.33 alin. (1) din Legea nr.7/1996 prevede ca în situaţia în care cuprinsul cărţii funciare nu corespunde în privinţa înscrierii cu situaţia juridică reală se poate cere rectificarea acesteia, prin rectificare înţelegându-se şi radierea înscrierii oricărei operaţiuni susceptibilă a face obiectul unei înscrieri în cartea funciara.
Rectificarea înscrierii se poate cere dacă printr-o hotărâre judecătorească definitivă si irevocabilă s-a constatat vreuna dintre situaţiile prevăzute de art.34 din lege.
În lipsa unei hotărâri judecătoreşti date în acest sens sau a acordului titularului dreptului înscris, radierea dreptului nu poate fi dispusa unilateral.

Acum…din nou...despre ipocrizie:

Prin cererea introductivă în instanţă, reclamantul solicită anularea şi, în consecinţă, radierea înscrierii dreptului de superficie al pârâtului asupra terenului său.
Dar… potrivit stării de fapt:
- în anul 2008, între cei doi, s-a încheiat un antecontract de vânzare-cumpărare, reclamantul având calitatea de promitent-vânzător şi proprietar al terenului, iar pârâtul având calitatea de promitent-cumpărător. Părţile au stipulat în mod expres existenţa acordului COMUN cu privire la dreptul pârâtului de a edifica pe acest teren un ansamblu de locuinţe colective pe numele şi pe cheltuiala sa;

- reclamantul, proprietar al terenului, a dat o „Declaraţie” autentificată, arătându-şi prin aceasta acordul cu privire la: construirea unui complex de locuinţe colective, pe terenul proprietatea sa şi înscrierea noilor construcţii în Cartea Funciară şi la organele fiscale pe numele pârâtului, fără nici o altă intervenţie din partea sa;

- prin Încheierea CF xxx. s-a dispus, înscrierea dreptului de superficie în favoarea pârâtului;

- împotriva încheierii reclamantul a formulat „PLÂNGERE”, plângere care a fost RESPINSĂ ca NETIMBRATĂ, sentinţă pronunţată de Judecătoria Sibiu şi care a rămas definitivă şi irevocabilă;

- reclamantul formulează şi o acţiune comercială prin care a solicitat: obligarea pârâtului să cumpere, prin contract autentic de vânzare-cumpărare, terenul proprietatea sa, în suprafaţă de 6.900 mp, iar în caz de refuz sentinţa să reprezinte act autentic de vânzare-cumpărare, apt de a fi înscris în c.f. şi obligarea pârâtului la plata sumei de x Euro, reprezentând diferenţa de preţ neachitată;

Reclamantul are însă, cel puţin, două probleme:

I. Nu are calitate procesuală activă raportat la dispoziţiilor art.34 din Legea nr.7/1996 a cadastrului şi a publicităţii imobiliare, cu modificările şi completările ulterioare, dispoziţii care statuează faptul că:
-orice persoana interesată poate cere rectificarea înscrierilor din cartea funciară DACĂ printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă s-a constatat că:
1. înscrierea sau actul în temeiul căruia s-a efectuat înscrierea nu a fost valabil;
2. dreptul înscris a fost greşit calificat;
3. nu mai sunt întrunite condiţiile de existentă a dreptului înscris sau au încetat efectele actului juridic în temeiul căruia s-a făcut înscrierea;
4. înscrierea din cartea funciara nu mai este în concordanţă cu situaţia reala actuală a imobilului.

ÎNSĂ, reclamantul NU se prevalează de nici o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă în formularea acţiunii, deşi textul legal prevede ÎN MOD EXPRES această condiţie.

NOTA BENE: în speţă reclamantul ar fi putut sau ar fi trebuit să aibă o hotărâre definitivă şi irevocabilă, prin care, spre exemplu, s-ar fi constant nulitatea „declaraţiei” autentice, sau s-ar fi admis plângerea formulată împotriva încheierii prin care s-a înscris dreptul de superficie împotriva pârâtului, sau s-ar fi pronunţat rezoluţiunea antecontractului şi evident părţile ar fi fost repuse în situaţia anterioară încheierii acestuia.

II. Faţă de starea de fapt, acţiunea de rectificare a cărţii funciare apare ca fiind inadmisibilă din cauză că reclamantul a solicitat, prin acţiunea comercială, şi executarea antecontractului dintre el şi pârât, prin încheierea în formă autentică a unui contract de vânzare-cumpărare şi plata diferenţei de preţ.
În aceste condiţii ne întrebăm retoric dacă reclamantul este doar indecis sau se află în eroare?
Şi asta deoarece solicită pe de-o parte executarea antecontractului, iar pe altă parte, pe calea aşa-zisei „acţiuni în rectificare de carte funciară” solicită anularea înscrierii dreptului de superficie în favoarea pârâtului!

Or, în cazul în care reclamantul NU mai este de acord la acest moment cu înscrierea dreptului de superficie, ar fi trebuit să ceară rezoluţiunea antecontractului!
Ce se va întâmpla astfel în cazul în care, spre exemplu, se vor admite ambele acţiuni?!!!
Se va încheia în formă autentică un contract de vânzare-cumpărare, contract prin care pârâtul devine proprietar al terenului şi în consecinţă rectificarea înscrierii în cartea funciară, în sensul anulării înscrierii dreptului de superficie nu mai prezintă interes pentru niciuna dintre părţi.

P.S. Dreptul de superficie: în doctrină s-a pus problema definirii noţiunii de „constructor de bună-credinţă” acesta fiind constructorul care se întemeiază pe un drept de superficie sau pe orice alt drept, care potrivit legii, îi permite, edificând pe terenul altuia să devină proprietarul construcţiei. Mai mult decât atât, şi potrivit jurisprudenţei în materie, există posibilitatea la care se referă art.492, teza finală din Codul civil, de a fi înlăturată prezumţia dreptului proprietarului terenului asupra construcţiilor de pe teren dacă se dovedeşte că acestea au fost efectuate de altă persoană pe baza unei convenţii care să justifice dobândirea dreptului de proprietate al constructorului asupra construcţiei respective cât şi dreptul său de folosinţă asupra terenului, aceste drepturi concretizând dreptul real de superficie.

Surprize, surprize! Şi despre alte efecte ale crizei

Cred că a spune „surprize plăcute” se poate încadra în categoria pleonasmelor şi asta deoarece „surprizele neplăcute” sunt numite inechivoc ghinioane.
În mod evident sunt fanul surprizelor, dar şi beneficiara, în limite normale, a unor ghinioane.
Am observat însă că ghinionul s-a acutizat pentru cei mai mulţi dintre noi.
Avem oare doar ghinion sau avem ghinion de hoţi şi incompetenţi?

În mod aleatoriu…un exemplu, o „Sentinţă” civilă a Tribunalului Sibiu, din februarie 2011.

Astfel instanţa a fost învestit de către reclamanta AA cu o acţiune de dreptul muncii în contradictoriu cu pârâtul Inspectoratul de Stat în Construcţii şi având ca obiect obligarea acestuia din urmă la plata unei indemnizaţii egală cu două salarii medii lunare pe unitate în conformitate cu prevederile art.41, alin.(1) din CCMU (n.n. Contractul Colectiv de Muncă Unic) la nivelul ISC.
În susţinerea acţiunii, reclamanta a arătat că soţul său a fost angajat la pârât în funcţia de inspector de specialitate până la data când a intervenit decesul acestuia şi în mod evident a încetat contractul de muncă.
Reclamanta, în calitate de moştenitoare a depus cerere la pârât pentru a i se acorda o indemnizaţie egală cu două salarii medii lunare pe unitate potrivit art.41, alin.(1), lit.A din CCMU la ISC pentru perioada 01.12.2008-30.11.2009.
Prin întâmpinarea formulată, pârâtul a solicitat respingerea acţiunii deoarece NU există un refuz de achitare a drepturilor solicitate dar urmează ca plata acestora să fie efectuată cu respectarea disciplinei financiare aplicată instituţiilor publice.

Pârâtul a arătat că la momentul încheierii contractului colectiv de muncă aplicabil în instituţie, aceasta era finanţată din venituri proprii (extrabugetare). Prin intrarea în vigoare a Legii nr.329/2009 pârâtul s-a reorganizat prin reducerea numărului de posturi şi prin schimbarea regimului de finanaţare şi a trecut de la finanţare extrabugetară la finanţare integrală de la bugetul de stat, prin bugetul Secretariatului General al Guvernului.
Pârâtul nu mai are ca atare fonduri la dispoziţia sa pentru plata drepturilor solicitate.
Pârâtul a subliniat că în bugetul de venituri şi cheltuieli pentru anul 2010 în forma aprobată de ordonatorul principal de credite NU au fost prevăzute fonduri cu destinaţia solicitată. Pârâtul arată că a comunicat reclamantei răspunsul acestei instituţii în care a făcut trimitere la prevederile art.14, alin.(3) din Legea finanţelor publice nr.500/2002 potrivit cărora nicio cheltuială din fonduri publice nu poate fi angajată, ordonată şi plătită dacă nu este aprobată potrivit legii şi nu are prevederi bugetare.

Instanţa reţine următoarele:
"În baza Ordinului nr.361 din 03.06.2010 emis de pârât a încetat contractul individual de muncă al soţului reclamantei care a deţinut funcţia de inspector de specialitate la Inspectoratului Teritorial de Construcţii Centru începând cu data de 23.05.2010, urmare a decesului acestuia, temeiul legal al încetării raportului juridic de muncă fiind art.56, lit.a din Codul Muncii. Reclamanta a depus la dosar actele de stare civilă pentru justificarea calităţii procesuale active.
Potrivit art.41, alin.(1), lit.a din CCMU la nivelul ISC pentru perioada 01.12.2008-30.11.2009 în cazul decesului salariatului se acordă un ajutor familiei de două salarii medii lunare pe unitate, iar potrivit art.2, alin.(2) din acest contract (CCMU) dacă niciun dintre părţi NU denunţă contractul cu 30 de zile înainte de expirarea perioadei pentru care a fost încheiat, valabilitatea acestuia se prelungeşte până la încheierea unui nou contract, dar nu mai mult de 12 luni.

Contractele colective de muncă reprezintă legea părţilor iar clauzele stipulate în conţinutul acestora sunt obligatorii pentru părţi.
La momentul la care prăţile au negociat clauzele acestui act juridic, angajatorul era finanţat din venituri proprii care aveau o natură extrabugetară. Potrivit art.30 din Legea nr.329/2009 privind reorganizarea unor autorităţi şi instituţii publice, raţionalizarea cheltuielilor publice, susţinerea mediului de afaceri şi respectarea acordului-cadru cu Comisia Europeană şi Fondul Monetar Internaţional, „Contractele colective de muncă se negociază, în condiţiile legii, după aprobarea bugetelor de venituri şi cheltuiele ale operatorilor economici, în limitele şi în condiţiile stabilite prin bugete”.
Chiar dacă contractul colectiv de muncă şi-a prelungit valabilitatea pe legi (de drept) având în vedere prevederea cuprinsă în art.2, alin.(2) din contract, instanţa constată că acest contract s-a încheiat în condiţii ce permiteau pârâtului angajator, partener social să negocieze clauzele ce urmau să fie cuprinse în conţinutul contractului colectiv de muncă deoarece se autofinanţa, or, astăzi, în situaţia în care sursa de finanţare s-a schimbat clauzele pot fi negociate numai în limita bugetelor aprobate de ordonatorul principal de credite deoarece finanţarea este de natură bugetară.
Prin Legea nr.329/2009 s-au instituit măsuri care au caracter excepţional şi urmăresc reducerea efectelor crizei economice şi îndeplinirea obligaţiilor ce rezultă din Memorandumul de înţelegere din Comunitatea Europeană şi România, încheiat la Bucureşti şi Bruxelles la data de 23 iunie 2009 şi din Acordul stand-by încheiat între România şi Fondul Monetar Internaţional (art.2) printre măsurile dispuse de legiuitor fiind şi cea cuprinsă în art.3, lit.f care se referă la schimbarea regimului de finanţare a unor autorităţi sau instituţii publice, prin virarea veniturilor încasate la bugetul de stat şi finanţarea cheltuielilor de la bugetul de stat. Ori, în acest context finanaciar, schimbându-se condiţiile de finanţare, pârâtul nu mai poate acorda drepturile solicitate de reclamantă deoarece nu are alocaţii bugetare iar prevederea legală este imperativă în sensul că, contractele colective de muncă se vor negocia numai în limitele şi condiţiile stabilite de lege.
Faţă de cele ce preced, instanţa constată ca neîntemeiată acţiunea şi pe cale de consecinţă o va respinge."


Pardon? Puteţi, vă rog să repetaţi?!

10 MOTIVE pentru care avem ghinion de incompetenţi:

1. Reţinând că reclamanta solicită în mod temeinic şi legal plata drepturilor salariale pevăzute de contractul colectiv de muncă şi reţinându-se, de asemenea, că acest contract produce efectele prevăzute de lege, DAR RESPINGÂND ACŢIUNEA, instanţa a soluţionat "cauza"?

2. Faceţi un exerciţiu de imaginaţie: ar fi fost „pertinentă” aceeaşi motivare şi în cazul în care pârâtul ar fi fost un angajator „privat”?. Se poate reţine faptul că „pârâtul datorează suma de X lei, dar nu are bani din cauza crizei financiare?”

3. Având în vedere faptul că bugetul unei instituţii se configurează şi se aprobă înainte de începerea anului financiar, care ar fi fost şansele să fie cuprinse fonduri pentru astfel de situaţii?

4. În condiţiile în care dreptul de a cere executarea silită se prescrie în termen de 3 ani de zile, de ce tribunalul nu a admis acţiunea, urmând ca, EVENTUAL fondurile necesare să fie prinse în bugetul pe anul următor în baza unui titlu executoriu?

5. S-au abrogat dispoziţiile cu privire la rolul activ al judecătorului? Dispoziţiile potrivit cărora judecătorul trebuie să pună în vedere părţilor să-şi precizeze cererea, eventual şi împotriva ordonatorului principal de credite?

6.Sintagma "se vor negocia", nu desemnează tocmai faptul că ÎN VIITOR, contractele colective muncă se vor negocia numai în limitele şi condiţiile stabilite de lege?

Mai sunt 4 punte de completat... sau mai multe...sugestii?

Abuzul de drept. Perseverenţa în prostie. Consecinţe

Fiecare are marota lui.
Şi nu, nu este vorba despre caricatura unui animal care înveleşte ciocolata, ci despre idei fixe şi preocupări excesive, uneori obsedante, pentru un anumit lucru.

Marotele pot fi benefice atunci când tind să demonstreze un concept revoluţionar. Pot fi şi obositoare când urmăresc caii verzi de pe pereţi sau fantome ale trecutului.

Dar marotele pot fi comice atunci când stăruinţa depusă priveşte o idioţenie.
Trebuie însă să recunosc că, de cele mai multe ori, nu râd atunci când am de-a face cu această ultimă categorie de idei fixe.
Şi asta pentru că, dacă prostia este de cele mai multe ori scuzabilă, perseverenţa în prostie este agasantă.

Un exemplu…

Raportul juridic dedus judecăţii vizează solicitarea recurenţilor-reclamanţi de revocare parţială (!?) a unei donaţii pentru ingratitudine.
Instanţa de fond a apreciat valoarea donaţiei şi a pus în vedere reclamanţilor recurenţi achitarea taxei judiciare de timbru, sens în care au fost şi citaţi la data de 24.04.2009. Cu toate acestea, deşi reclamanţii au beneficiat de indulgenţa instanţei de judecată, nici la al 10-lea termen de judecată nu au binevoit să achite taxa de timbru datorată.
Prin Încheierea din 09.10.2009 a fost respinsă cererea de acordare de ajutor public judiciar, iar prin Încheierea din 16.11.2009 a fost respinsă şi cererea de reexaminare.
În atarea situaţie, obligaţia legală de plată a taxei judiciare de timbru a subzistat în sarcina recurenţilor-reclamanţi, aceştia neînţelegând însă să-şi îndeplinească obligaţiile.
Astfel, JUDECĂTORIA SIBIU, prin Sentinţa nr.X/11.12.2009 a respins cererea de chemare în judecată ca insuficient timbrată.
De asemenea, TRIBUNALUL SIBIU, prin Decizia civilă nr.Z din 21.06.2010 a respins apelul declarat de către reclamanţi împotriva sentinţei instanţei de fond.

Surpriză însă, reclamanţii formulează şi RECURS, prin AVOCAT:
"Subsemnaţii D şi D…solicit în contradictoriu…admiterea recursului, casarea decizie civile şi, pe cale de consecinţă, casarea sentinţei civile a Judecătoriei Sibiu” (?!?!)
„Pentru următoarele motive: prin sentinţa civilă a Judecătoriei Sibiu s-a anulat ca insuficient timbrată acţiunea civilă formulată de subsemnaţii în contradictoriu cu pârâtul X, sens în care am fost obligaţi la plata cheltuielilor de judecată” (?!?!)
„Împotriva sentinţei am declarat apel, solicitând admiterea apelului şi casarea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare invocând ca motiv temeinic nelegalitatea soluţiei instanţei de fond pentru faptul că am formulat o cerere de ajutor public judiciar care a fost respinsă” (?!?!)

Atât. OAU! Asta da motivare.
Dacă prostia ar durea, d-nul Avocat s-ar tăvăli în chinuri.

În mod evident, intimatul a solicitat respingerea recursului ca fiind nul.
De asemenea, în baza art.723 din Codul de procedură civilă, a solicitat instanţei să constate faptul că recurenţii reclamanţi îşi exercită drepturile procedurale cu rea-credinţă şi în alt scop decât cel prevăzut de lege şi în consecinţă, în baza art. 1081, alin.(1), pct.1, lit.a din Codul de procedură civilă, să fie sancţionaţi cu amendă judiciară.
Curtea de Apel Alba Iulia a constatat nul recursul, DAR a omis să se pronunţe asupra abuzului de drept, deşi potrivit art.1081, alin.(1) pct.1, lit.(a) din Codul de procedură civilă introducerea cu rea-credinţă a unor cereri vădit netemeinice este sancţionabilă.
În aceste condiţii, formularea unei cereri de recurs, mai ales a uneia inteligibile şi redundante, prin care dreptul procedural este dirijat în alt scop decât cel prevăzut de lege şi vizează tergiversarea finalizării cauzei este abuzivă.
Pe de altă parte, potrivit jurisprudenţei în materie, exercitarea unei căi legale de atac nu poate fi considerată ca fiind abuzivă.
Păcat…

Există totuşi şi cazuri în care un astfel de abuz a fost sancţionat:

"În condiţiile în care recurentul invocă neconstituţionalitatea unei dispoziţii legale care îi este favorabilă, se apreciază că scopul urmărit nu este cel de a obţine verificarea de către Curtea Constituţională a conformităţii textului cu legea fundamentală, ci chiar efectul stabilit - de regulă - de lege, ca efect al invocării excepţiei, respectiv suspendarea cauzei, pâna la soluţionarea excepţiei. Asa fiind, dreptul conferit de lege este dirijat către un alt scop decât cel pentru care a fost recunoscut, astfel încât, prin invocarea exceptiei de neconstituţionalitate, recurentul a savârsit un abuz de drept, care se impune a fi sancţionat prin respingerea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale".

Decizia comercială nr. 194R/08.02.2007 a Curţii de Apel Bucureşti

„În ceea ce priveşte ultimul motiv de recurs, s-a reţinut că recurentul a invocat în faţa judecatorului-sindic excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.98, alin.(2), în ceea ce priveşte referirea la alin.(1) din Legea nr.85/2006. În esenta, s-a apreciat de către recurent că textul este neconstituţional, datorită faptului că el nu indică, în rândul persoanelor citate în vederea discutării planului, şi asociaţii/acţionarii debitorului, iar administratorul special nu are decât atribuţiile limitativ prevăzute de art.18, alin.(2) din Legea nr. 85/2006.
Curtea a reţinut însă că semnatarul excepţiei este şi administrator special al debitorului S.C. S. S.A., fiind desemnat în aceasta calitate la data de 25.09.2006, prin Hotarârea Adunarii Generale Extraordinare a Acţionarilor debitorului.
În acest context, Curtea a mai constatat ca art.18, alin.(1) din Legea nr. 85/2006 stabileşte că administratorul special reprezintă interesele asociaţilor/acţionarilor debitorului, astfel încât asociaţii/acţionarii nu mai participă direct la procedură, căci ei sunt reprezentaţi de administratorul special.
Prin urmare, rezultă ca textul atacat pentru neconstituţionalitate cuprinde prevederi favorabile recurentului.
Legea nr.47/1992 reglementează procedura ce trebuie urmată pentru invocarea şi soluţionarea unei excepţii de neconstituţionalitate.
Scopul controlului de constituţionalitate constă în stabilirea conformităţii sau non-conformităţii unei dispoziţii legale cu Constituţia.
Efectul invocării unei excepţii de neconstituţionalitate este acela că instanţa nu mai poate păşi la soluţionarea cauzei, pâna la momentul stabilirii de către Curtea Constituţională a conformităţii prevederilor pretins neconstituţionale cu legea fundamentală.
De regulă, în vederea prezervării drepturilor părţilor, legiuitorul a stabilit, în art.29, alin.(5) din Legea nr.47/1992, republicată şi modificată, un alt efect al invocării excepţiei de neconstituţionalitate, şi anume suspendarea judecăţii cauzei, pe perioada soluţionării excepţiei. Cu titlu de excepţie, art.8, alin. final din Legea nr.85/2006 îngăduie judecătorului-sindic să nu suspende judecata cauzei, în situaţia în care dispoziţiile pretins neconstituţionale au făcut deja obiect al cel puţin unei decizii a Curţii Constituţionale.

Prin urmare, deşi părţilor li se recunoaşte dreptul de a solicita verificarea de către Curtea Constituţională a conformităţii cu Constituţia a unor prevederi legale care au legatură cu cauza, acesta trebuie exercitat cu bună-credinţă şi potrivit scopului în vederea căruia a fost recunoscut de lege, potrivit art.723, alin.(1) din C.proc.civ.
În acest context, Curtea a înlăturat susţinerea recurentului, potrivit căreia interpretarea dispoziţiei cuprinse în art.723, alin.(2) din C.proc.civ. conduce la concluzia că partea care foloseşte drepturile procedurale în mod abuziv poate fi obligată doar la plata daunelor-interese, căci sancţiunea cea mai potrivită este lipsirea actului abuziv de efectele în vederea cărora a fost realizat.