Urare

Ce anume să vă urez?

Vă urez să aveţi răgaz să vă bucuraţi de aceste sărbători...

precum şi

Petrecere frumoasă!

Lipsa de interes sau ignoranţa. Excepţia

What you don't know won't hurt you, spun americanii.

Ce nu ştii nu te poate supăra.

Sau...poate?

Mă gândeam că, într-adevăr, există situaţii în care este mai bine să nu ştii.

Să nu ştii ce bagi în gură, câte E-uri, Z-uri şi CXQW-uri are mâncarea de pe rafturi.

Să nu ştii la ce sunt folosiţi propriu-zis banii din impozitul pe care îl plăteşti, câte vile, maşine, piscine şi blondine sponsorizezi.

Să nu ştii ce face bărbatul sau nevasta când joacă în deplasare în interes de serviciu.

Să nu ştii cum se numără voturile, câţi saci, oameni de paie şi hârtie se fabrică într-o noapte.

Cu toate astea, mă întreb. Sau totuşi poate?

Era şi un film, pe tema asta, ...Ştiu ce ai făcut astă vară, cu o evidentă reeditare.

Filmul se vroia a fi de groază, pentru că dacă ştii ce a făcut astă vară, şansele să te ia groaza sunt de 100%, chiar şi într-o variantă optimistă de interpretare.

Binecuvântată fie ignoranţa, ignorată fie evidenţa.

Ce nu ştim, nu ne poate afecta.

Sau totuşi poate?

Pentru că tot venii vorba despre dulcea ignoranţă...

Săptămâna aceasta, într-o dimineaţă, la ora 4, atunci când cafeaua are parfumul vexant, excepţiile procesuale par a fi... lipsite de interes.

Prin acţiunea introductivă în instanţă, reclamanta a solicitat instanţei, în contradictoriu cu trei pârâţi, să pronunţe o hotărâre prin care să constate calitatea de moștenitori legali a părţilor, în cotele determinate de lege, fără însă a se raporta la o masă succesorală.

Revenind la excepţia lipsei de interes, este de precizat faptul că una dintre condiţiile de exercitare ale acţiunii civile se referă la NECESITATEA EXISTENŢEI UNUI INTERES, adică a unui FOLOS PRACTIC urmărit de cel ce a pus în mişcare acţiunea civilă.

Printre altele, INTERESUL JURIDIC trebuie să fie NĂSCUT ŞI ACTUAL, deci trebuie să existe în momentul în care se exercită acţiunea civilă, în sensul că partea s-ar expune la un prejudiciu numai dacă nu ar recurge în acel moment la acţiune, în forma concretă de manifestare a acţiunii.

Această cerinţă trebuie să se verifice şi ipoteza cererilor în constatare.

De altfel, potrivit opiniilor exprimate în doctrină şi în jurisprudenţă, interesul judiciar, este o condiţie necesară pentru dobândirea calităţii de parte în procesul civil şi se concretizează în folosul material ori moral pe care l-ar putea obţine oricare dintre părţi de pe urma activităţii judiciare pe care in-tenţionează sa o desfăşoare.

În procesul civil nu poate fi invocat un interes oarecare, ci acesta trebuie sa fie legitim, personal – adică propriu celui ce promovează acţiunea civila, născut şi actual – respectiv un interes care se afla în fiinţă la data promovării acţiunii civile şi pe tot timpul exercitării acesteia.

S-a apreciat în consecinţă că interesul promovării acţiunii nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege în sensul că nu este actual, personal si direct, deoarece nu există nici un folos practic pentru cel care a pus în mişcare acţiunea civilă, AŞA CUM A FOST FORMULATĂ.

Interesul nu se justifică nici din perspectiva unei vocaţii, cum este, de exemplu, vocaţia de a accede la cumpărarea bunului imobil, în ipoteza în care, ca efect al constatării nulităţii dispoziţiei de restituire în natură, acesta ar revenii în administrarea unităţii administrativ – teritoriale, ci trebuie, ca element al acţiunii civile să fie actual, deci născut.

În condiţiile în care dezbaterea unei succesiuni NU se face asupra unei MASE SUCCESORALE, care este interesul practic al determinării cotelor indivize?

Care este folosul practic în promovarea unei astfel de proceduri judiciare?

Or, potrivit jurisprudenţei în materie s-a apreciat că reclamanta NU justifică un interes în promovarea acţiunii, întrucât admiterea acesteia NU îi aduce un folos practic.

În concluzie, atât timp cât reclamanta a înţeles să solicite instanţei să constatate faptul că este titulara unei cote de 1/4 din „NIMIC”, se impune admiterea excepţiei lipsei de interes, neexistând nici un folos practic în formularea acţiunii.

Sunt eu sau doar cafeaua de vină?

Cine-i vinovat? Şi despre...răspunderea penală a persoanei juridice

Cine-i vinovat?
Cât de uşor se poate ştii răspunsul la întrebarea asta dacă este să ne luăm după aparenţe.
În filme sau poveşti, spre exemplu, personajul negativ este pocitul, pe când, în mod evident, frumosul este şi bun şi viceversa.
Dar, după cum se spune, adevărul este întotdeuana la mijloc. Ingrată poziţie.
Am înţeles că există şi cazuri când adevărul a fost convins şi premiat să aleagă una dintre tabere.
În realitate, semnele distinctive ale personajului negativ sunt difuze.
Spânii pot creşte mustaţă şi astfel îşi pierd urma şi numele.
Orice încadrare îşi pierde valoarea şi devine complicat să alegi personajul negativ din mulţimea exhibiţionistă a eticilor.
Numai mie mi se pare plictisitoare mulţimea asta?
Am reuşit să îmi perfectez un sistem, din păcate, failibil, după cum s-a dovedit şi probabil că se va mai dovedi.

Mă feresc de spâni şi evit mulţimea eticilor.

Despre răspunderea persoanei juridice...ştiaţi că?

Una dintre cele mai aprins discutate teme legate de instituţia persoanei juridice, este incontestabil cea referitoare la răspunderea sa penală.

Paradoxal însă, această formă de răspundere nu este, potrivit opiniilor exprimate în doctrină, o creaţie a epocii moderne, ci aparţine Evului Mediu, în Franţa, spre exemplu, instituindu-se printr-o Ordonanţă Regală, răspunderea penală a colectivităţilor locale, sate, oraşe, târguri, fiind prevăzute şi sancţiunile aplicabile acestora, amenda, confiscare, iar în cazul oraşelor chiar demolarea zidurilor de incintă.

Răspunderea penală a persoanelor juridice îşi găseşte originea în sistemul common-law, sistem care a dezvoltat în demersul argumentării atât teza răspunderii pentru fapta altuia cât şi teoria identificării. Prima dintre acestea derivă, în mod evident, din răspunderea civilă delictuală şi se află în dezacord cu principiul personalităţii răspunderii penale. Potrivit secundei teorii, există identitate între persoana juridică şi reprezentanţii săi, respectiv cu persoanele cu funcţii de conducere, existând în ceea ce îi priveşte pe aceştia din urmă o delegare de putere.

Mult timp, datorită teoriei ficţiunii, în dreptul francez, s-a considerat că răspunderea penală a persoanei juridice este incompatibilă cu principiul răspunderii personale penale. Ulterior, datorită progresului teoriei realităţii persoanei juridice, această răspundere a fost acceptată, art.121-2, alin.1 din Codul penal francez, mai ales în condiţiile în care a fost demonstrat că această formă de răspundere nu este o răspundere pentru fapta altuia, ci pentru fapta proprie a persoanei juridice, fiind antrenată în cazul săvârşirii de infracţiuni în interesul persoanei juridice de către organele sale de conducere sau de către reprezentanţii săi.

Potrivit opiniilor exprimate în doctrina noastră veche, responsabilitatea penală a persoanelor morale a fost considerată ca inadmisibilă.
Ca argumente principale s-a susţinut faptul că o fiinţă colectivă nu poate gândi şi voii şi deci acţiona altfel decât gândesc, voesc şi acţionează persoanele care o compun.
Aceste elemente fiind indisolubile, nu se poate vorbi de altă răspundere penală decât a persoanelor fizice ce conduc activitatea.
Nu se poate concepe ca o pedeapsă să lovească o colectivitate, atunci când parte din membrii săi sunt nevinovaţi, fiindcă nu au gândit, nu au fost consultaţi şi nu au participat la actul pedepsibil.
Faţă de caracterul preventiv general şi special al unei pedepse, persoanele juridice, neavând o conştiinţă proprie, nu pot fi nici intimidate prin ameninţarea unei pedepse, nici nu pot să-i resimtă efectele, când i s-ar inflige.

În dreptul intern, pentru ca persoana juridică să răspundă penal pentru comiterea unei infracţiuni de către o persoană fizică trebuie îndeplinite, în mod cumulativ, următoarele condiţii: persoana juridică să fie legal constituită, să aibă aptitudinea de a răspunde din punct de vedere penal, adică să nu facă parte din categoria persoanelor care nu răspund penal, cum ar fi spre exemplu, autorităţile publice, fapta să fi fost comisă de către persoana fizică în realizarea obiectului de activitate sau în interesul ori în numele persoanei juridice, precum şi fapta a fost comisă cu forma de vinovăţie prevăzută de lege pentru infracţiunea respectivă.

Aşa cum s-a subliniat în doctrină, pentru a putea reţine răspunderea penală este necesar ca atât latura obiectivă a infracţiunii, cât şi latura subiectivă să fie imputabilă persoanei juridice, nefiind suficient a se stabili o legătură între infracţiunea săvârşită şi persoana juridică implicată, ci fiind necesar să existe şi o formă de vinovăţie care să fie stabilită în sarcina acesteia.
În aceeaşi ordine de idei, legătura dintre infracţiune şi persoana juridică poate fi de trei feluri: infracţiunea a fost săvârşită în vederea realizării scopului persoanei juridice, scop care poate fi ilegal, infracţiunea a fost săvârşită în numele persoanei juridice, în scopul obţinerii de avantaje pentru aceasta sau infracţiunea a fost săvârşită în interesul persoanei juridice, spre exemplu falsificarea de documente în scopul participării la o licitaţie.
După modelul art.121-2 din Codul penal francez, persoana juridică cu excepţia statului şi a autorităţilor publice, răspunde penal pentru infracţiunile săvârşite în realizarea obiectului de activitate sau în interesul ori în numele persoanei juridice.
În aceeaşi măsură, instituţiile publice nu răspund penal pentru infracţiunile săvârşite în exercitarea unei activităţi ce nu poate face obiectul domeniului privat.

Este de principiu faptul că răspunderea penală a persoanei juridice nu exclude răspunderea penală a persoanei fizice care a contribuit la săvârşirea aceleiaşi fapte.

Amenda, ca pedeapsă principală aplicabilă în cazul în care este antrenată răspunderea penală a persoanei juridice, constă în suma de bani pe care acesta este condamnată să o plătească statului şi se stabileşte prin sistemul zilelor-amendă.
Pedepsele complementare sunt: dizolvarea persoanei juridice, suspendarea activităţii sau a uneia dintre activităţile persoanei juridice pe o durată de la 3 luni la 3 ani, închiderea unor puncte de lucru ale persoanei juridice pe o durată de la 3 luni la 3 ani, interzicerea de a participa la procedurile de achiziţii publice pe o durată de la unu la 3 ani, plasarea sub supraveghere judiciară, afişarea sau publicarea hotărârii de condamnare.
Dizolvarea persoanei juridice este, potrivit dispoziţiilor art.139 din Noul Cod penal, o pedeapsă complementară care se aplică de către instanţa de judecată atunci când persoana juridică a fost constituită în scopul săvârşirii de infracţiuni, când obiectul său de activitate a fost deturnat în scopul comiterii de infracţiuni, sau atunci când cu rea-credinţă persoana juridică nu execută alte pedepse complementare la care a fost condamnată.
Aşadar, această pedeapsă se va aplica atunci când se va proba intenţia fondatorilor de a se folosi de persoana juridică pentru comiterea de infracţiuni încă de la înfiinţarea ei, sau când obiectul de activitate al persoanei juridice declarat nu este respectat în tot, sau în parte.

Este de remarcat faptul că şi condamnarea la plata unei amenzi foarte mari poate conduce implicit la dizolvarea persoanei juridice prin diminuarea excesivă a patrimoniului acesteia şi când capitalul social scade sub limita impusă de lege şi nu poate fi reconstituit.

Răspunderea penală a unor persoane juridice precum instituţiile publice, partidele politice, sindicatele, patronatele, organizaţiile religioase aparţinând minorităţilor naţionale, sau persoanele juridice care îşi desfăşoară activitatea în domeniul presei este limitată, în sensul că acestora nu li se pot aplica anumite pedepse complementare precum cea a dizolvării, sau a suspendării activităţii persoanei juridice sau a plasării sub supraveghere judiciară.

Dar şi sistemele de drept care nu cunosc răspunderea penală a persoanei juridice, utilizează însă de metode specifice, modele alternative, pentru sancţionarea acestora, cum ar fi modelul măsurilor de siguranţă, modelul sancţiunilor administrativ-punitive, model răspândit în unele state europene şi care are avantajul de a propune sancţiuni cu dublă natură: preventivă şi retributivă.

În ceea ce priveşte răspunderea contravenţională a persoanelor juridice menţionăm faptul că aceasta îşi are temeiul în aceleaşi dispoziţiile ale art.35, alin.(3) din Decretul nr.31/1954 privitor la persoanele fizice şi juridice, precum şi în art. 219 din Noul Cod civil.
Achiesăm opiniei potrivit căreia, administratorul persoanei juridice răspunde contravenţional ca persoană fizică chiar şi în legătură cu activităţile desfăşurate pentru persoana juridică, ori de câte ori depăşeşte, prin actele şi faptele sale, cadrul stabilit de lege, statut sau hotărârile organului deliberativ al persoanei juridice.

P.S. Alte personaje de legendă. Giganţii...
THE ROLLING STONES - Love is strong

Despre Schepsis, cu S mare...şi executarea silită

Nu ştiu dacă ştiţi despre schepsis şi mai ales despre cel cu S mare.
Ardelenii ştiu că lucrurile se fac cu schepsis, adică cu acuitate, agerime, chibzuinţă, cugetare.
Per a contrario, este şi un banc pe tema asta...Un turist vede un cioban care stă sprijinit în bâtă la margine de drum şi îl întreabă:Ce faci bade? Stai şi cugeţi? Nu. Doar stau. Răspunde ciobanul.
Când însă, schepsisul este reprezentat de un anumit scop sau o anumită intenţie, nemărturisit şi nemărturisită, evident nu dintre cele mai bune sau neprihănite, atunci este loc de un S mare de tipar.
Când crezi că lucrurile merg bine, întotdeauna există un Schepsis.
Câteva exemple?
Ultima „Decizie de impunere”. Cea mai recentă, pentru că din păcate, ultima nu o să fie. Colaborarea pe anul 2008 a avut şi ea un Schepsis – Decizia.
Eu am rămas cu impozitul, ei au rămas... cu bine. Nu aşa se spune? Rămas bun?

În altă ordine de idei, am primit un e-mail care mi-a adus bucurie şi care sună aşa: Anonim a introdus un nou comentariu privind postarea dvs. "Contractul de Leasing. Titlu executoriu?!!":
„PREMIERA IN ROMANIA Mă numesc C.A.V., 07*******, avocat Baroul A. Publicarea articolului m-a ajutat în contestaţia la executare promovată la..., 17.06.2009, Judecătoria A., împotriva unui contract de leasing (UNICREDIT LEASING CORPORATION IFN SA- finanţator - SRL-utilizator) Soluţia: Anularea clauzei contractuale de la pct.4.2., lit.B, teza ultimă din contractul de leasing financiar nr..., respectiv a clauzei contractuale abuzive privitoare la plata ratelor rămase de la reziliere la sfârşitul contractului, adică 5 miliarde ROL, anularea în parte a executării silite, inclusiv a popririi, reducerea onorariului de executor. Vă mulţumesc”

Dragă domnule, C.A.V.
Şi eu vă mulţumesc pentru veştile bune.

Şi într-o altă ordine de idei, de data asta, legat de Schepsis...
Săptămâna aceasta am avut ocazia să pregătesc o cauză interesantă.
Contestatoarea a formulat o contestaţie la executare solicitând printre altele ... anularea actului de adjudecare a imobilului executat silit prin vânzare la licitaţie publică.
Contestatoarea avea calitatea de promitent-cumpărătoare, antecontractul său fiind notat, la un moment dat, în cartea funciară a imobilului, moment întârziat de „circumstanţe necunoscute”, astfel încât asupra imobilului intimaţii (proprietarii sau promitent-vânzătorii) au încheiat un al doilea antecontract.
Când, cel de-al doilea promitent-cumpărător a aflat despre „circumstanţele necunoscute”, a formulat în justiţie o acţiune în rezoluţiune pe care de altfel a şi câştigat-o şi a procedat în subsidiar la executarea silită a promitent-vânzătorilor...executare silită prin scoaterea la licitaţie a imobilului.
Nota Bene: contestaţia a fost formulată împotriva atât a promitent-vânzătorilor cât şi a celui de-al doilea promitent-cumpărător.
Două dintre argumentele contestatoarei mi-au atras atenţia...

I. Contestatoarea susţine că între intimaţi există o „conivenţă culpabile” ( poate fi conivenţa altfel decât culpabilă?) şi că există o încălcare a dispoziţiilor art.948, pct.4 din Codul civil, respectiv că există o cauză ilicită care afectează actul de adjudecare.

Însă, potrivit jurisprudenţei în materie, pe calea contestaţiei la executare nu se pot repune în discuţie şi administra probe pentru a se combate situaţia de fapt, soluţionată cu ocazia procesului de fond, şi nu este posibil să se schimbe fondul soluţiei cuprinse în titlul executoriu.
Pe calea contestaţiei la executare nu se pot invoca motive de fond care să repună în discuţie o hotărâre judecătorească definitivă, intrată în puterea lucrului judecat. Or, în cadrul contestaţiei la executare, instanţa nu este îndreptăţită să examineze fondul raporturilor juridice dintre părţi, ci trebuie să se conformeze hotărârii puse în executare.
Deci, orice discuţiile cu privire la presupusa „conivenţă culpabilă” dintre intimaţi excedează cadrul procesual determinat de contestaţia la executare formulată.

În speţa, există Sentinţa XZY, pronunţată de Judecătoria Sibiu şi care se bucură de autoritate de lucru judecat, fiind definitivă şi irevocabilă şi prin care se admite acţiunea civilă formulată de către reclamant (intimatul, cel de-al doilea promitent-cumpărător) în contradictoriu cu pârâţii (intimaţii promitent-vânzători), se dispune rezoluţiunea promisiunii sinalagmatice de vânzare-cumpărare (Antecontract de vânzare-cumpărare) încheiată şi legalizată sub în-cheierea nr.... a BNP, iar pârâţii (intimaţii) sunt obligaţi la restituirea sumei de 50.000 euro cu titlu de avans din preţ.

Această sentinţă este de fapt titlul executoriu a cărui executare este contestată, fără însă a se mai putea pune în discuţie condiţiile de fond ale cauzei.

II. Încălcarea dispoziţiilor art.500, alin.(3) din Codul de procedură civilă

Potrivit dispoziţiilor legale ante-menţionate în cadrul procedurii de executare silită prin vânzare la licitaţie, „executorul va cere biroului de carte funciară să-i comunice drepturile reale şi alte sarcini care grevează imobilul urmărit. Titularii acestor drepturi vor fi înştiinţaţi despre executare şi vor fi citaţi la termenele fixate pentru vânzarea imobilului.”

Contestatoarea susţine faptul că executorul judecătoresc ar fi trebuit astfel să o încunoştinţeze de începerea procedurii de executare silită.
Astfel, textul de lege face vorbire despre titularii unor drepturi reale sau a unor alte sarcini care grevează imobilul.
Or, contestatoare NU este titulara unui drept real asupra imobilului, ci titulara unui drept PERSONAL, de creanţă, prin aceea că are calitatea de creditoare, respectiv de promitent-cumpărătoare.

În ceea ce priveşte terminologia folosită de Codul de procedură civilă de „alte sarcini”, considerăm că interpretarea acesteia trebuie să facă exclusiv după dispoziţiile legale în materie, respectiv după dispoziţiile art.19, alin.(1), lit.C din Legea nr.7/1996 a cadastrului şi a publicităţii imobiliare raportat la art.39, alin.(9) din Ordinul nr.633/2006, adică a REGULAMENTULUI de organizare şi funcţionare a birourilor de cadastru şi publicitate imobiliară, potrivit cărora: „Partea C (n.n. a unei cărţi funciare) se referă la dezmembrămintele dreptului de proprietate: uzufruct, uz, abitaţie, servituţile în sarcina imobilului, superficie şi sarcini (ipoteci, privilegii)…”
Deci, în sensul dispoziţiilor art.500, alin.(3) executorul judecătoresc trebuie să înştiinţeze despre executare pe titularii drepturilor reale şi pe cei ai drepturilor REALE ACCESORII, eventualii creditori ipotecari sau privilegiaţi şi NICIDECUM pe contestatoare care este titulara unui drept personal de creanţă.

Mai mult decât atât, luând în calcul efectul opozabilităţii înscrierilor în cartea funciară, contestatoarea nu poate susţine faptul că nu a avut cunoştinţă despre executarea silită asupra imobilului prin vânzare la licitaţie, întrucât potrivit datelor de carte funciară, în C.F.-ul imobilului a fost notată în favoarea creditorului (intimatul, cel de-al doilea promitent-cumpărător), somaţia de plată din 1.12.2008, emisă de către executor, somaţie prevăzută de dispoziţiile art.497, alin.(1) şi alin.(2) din Codul de procedură civilă şi necesară vânzării prin licitaţie publică a unui imobil.


Fără nicio legătură, doar că mi-a rămas în minte...
TUDOR GHEORGHE- Pedeapsa macului

Radierea unei înmatriculări sau a unei menţiuni din registrul comerţului...chestiuni tehnice

Săracu´ blogul meu...
Îl strigă „prea-tehnicu´”.
Pentru mine reprezintă însă, soluţia perfectă.
Nu reuşesc defel să mă complexez pe tema asta.

E adevărat, pe de altă parte, că în ceea ce priveşte actul justiţie din ţara foarte mică, cu oameni foarte mari, a fi tehnic nu ajută cu nimic, prostia fiind prinţesă, iar zgomotul fiind duce.



Ideal ar fi ca instanţele să ia în considerare argumentele de gen tehnic şi mai puţin cele de ordin familiaL. Nu neapărat aceste argumente, ci oricare.
Pentru că dacă nu faci parte din vreo familie, rămâi evident pe dinafară.
Măcar o tufă de Afini să fii şi tot e ceva.

Ştiaţi că ...tehnica poate fi chiar vitală?
O demonstrează povestea blondei cu nişte căşti şi un walkman care intră într-un coafor, să se tundă...
Se aşează pe scaun şi zice:
- Vreau să mă tund.
- Trebuie să-ţi dai jos căştile - îi spune frizerul.
Blonda nimic.
Frizerul enervat îi spune blondei din nou:
- Scoateţi căştile!
Blonda nimic.
Frizerul mai tunde el ce mai tunde şi la un moment dat îi scoate căştile.
Blonda mai trage o dată aer în piept, după care cade moartă.
Curios, frizerul ridică căştile şi le pune la urechi să audă ce asculta blonda:
"inspiră, expiră, inspiră, expiră..."

Deci, o tehnică elementară şi vitală.
Eu aş completa tehnica specială care garantează cel puţin, dacă nu altceva, o viaţă lunnnnnnnnngă cu mai multe posibile schimbări de freză:
Inspiră, expiră, şi focus !

Vis-a-vis de „focus” şi alte chestii tehnice...

Prin Decizia nr.X din 20 martie 2006, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr.656 din 28/07/2006, s-a stabilit că o cerere de radiere a unei înmatriculări sau menţiuni din registrul comerţului este admisibilă numai în condiţiile în care persoana fizică ori juridică, ce se consideră prejudiciată ca efect al unei înmatriculări sau ca urmare a efectuării unei menţiuni în registrul comerţului, face dovada existenţei anterioare a unei hotărâri judecătoreşti irevocabile prin care au fost modificate, în tot sau în parte, ori au fost anulate actele ce au stat la baza înregistrării a cărei radiere se solicită, dacă prin acea hotărâre nu s-a dispus menţionarea ei în registrul comerţului.

S-a constat că în practica instanţelor judecătoreşti nu există un punct de vedere unitar cu privire la aplicarea dispoziţiilor art. 25 din Legea nr. 26/1990, republicată, referitoare la cazurile de admisibilitate a cererii de radiere a unei înmatriculări sau menţiuni din registrul comerţului.

Astfel, unele instanţe au admis asemenea cereri, chiar dacă persoana fizică sau juridică ce s-a considerat prejudiciată prin efectuarea unei înmatriculări ori menţiuni în registrul comerţului nu face dovada că actele care au stat la baza înregistrării a cărei radiere se solicită au fost desfiinţate, în tot sau în parte, ori s-au modificat printr-o hotărâre judecătorească anterioară irevocabilă.
În motivarea acestui punct de vedere, s-a relevat că dreptul la acţiune nu poate fi condiţionat de preexistenţa unei hotărâri judecătoreşti irevocabile de anulare ori de modificare, în tot sau în parte, a actului sau titlului ce a stat la baza înmatriculării sau menţiunii, pentru că s-ar îngreuna în mod inutil situaţia titularului dreptului la acţiune şi, în acelaşi timp, instanţa este oricum învestită să examineze, pe cale incidentală, existenţa şi valabilitatea actului pe baza căruia s-au efectuat acele menţiuni.

Alte instanţe, dimpotrivă, au considerat că radierea unei înmatriculări sau menţiuni în registrul comerţului poate fi cerută numai în condiţiile în care există o hotărâre judecătorească irevocabilă prin care au fost anulate ori modificate, în tot sau în parte, actele ce au stat la baza înregistrării a cărei radiere se solicită, precum şi dacă prin însăşi acea hotărâre nu s-a dispus efectuarea menţiunii respective în registrul comerţului.

S-a apreciat în acest sens că prevederile art. 25 din Legea nr. 26/1990, republicată impun verificarea de către instanţa judecătorească a condiţiilor de formă, cu privire la raporturile juridice existente între părţi.
S-a mai învederat că, în această privinţă, reglementările din legea specială menţionată sunt completate cu dispoziţiile art. 331 şi următoarele din Codul de procedură civilă, instituind o procedură necontencioasă, care presupune doar exercitarea unui control al actelor în temeiul cărora s-au efectuat înregistrările în registrul comerţului, implicând posibilitatea de a dispune radierea doar în măsura în care înregistrările efectuate au fost anulate ori modificate, în tot sau în parte, printr-o hotărâre judecătorească preexistentă.

Aceste din urmă instanţe au interpretat şi aplicat corect dispoziţiile legii.

În adevăr, prin art. 25 alin. (1) din Legea nr. 26/1990, astfel cum a fost modificat, se prevede că "Orice persoană fizică sau juridică prejudiciată ca efect al unei înmatriculări ori printr-o menţiune în registrul comerţului are dreptul să ceară radierea înregistrării păgubitoare, în tot sau numai cu privire la anumite elemente ale acesteia, în cazul în care prin hotărâri judecătoreşti irevocabile au fost desfiinţate în tot sau în parte sau modificate actele care au stat la baza înregistrării cu privire la care se solicită radierea, dacă prin hotărârea judecătorească nu a fost dispusă menţionarea în registrul comerţului".

Rezultă, deci, că pentru a putea fi exercitată acţiunea în radiere reglementată prin acest text de lege este necesar să fie îndeplinite, cumulativ, următoarele trei condiţii:
-să existe o hotărâre judecătorească anterioară irevocabilă, prin care să fi fost desfiinţate sau modificate actele care au stat la baza înregistrării cu privire la care se solicită radierea,
-să nu se fi dispus prin acea hotărâre efectuarea de menţiuni în registrul comerţului privind desfiinţarea ori modificarea actului care a stat la baza înregistrării,
-iar persoana interesată să facă dovada că i s-a cauzat un prejudiciu prin înregistrarea a cărei radiere o solicită.

O atare rezolvare este impusă şi de reglementarea de la art. 7, alin (1) din Legea nr. 26/1990, republicată, potrivit căreia "Instanţele judecătoreşti sunt obligate să trimită registrului comerţului, în termen de 15 zile de la data când au rămas irevocabile, copii legalizate de pe hotărârile irevocabile ce se referă la acte, fapte şi menţiuni a căror înregistrare în registrul comerţului o dispun, conform legii", precum şi de prevederea explicită din alin. (2) al aceluiaşi articol că "În aceste încheieri şi hotărâri instanţele judecătoreşti vor dispune efectuarea înregistrărilor în registrul comerţului".
Ca urmare, în ipoteza în care instanţele de judecată nu s-au conformat prevederilor legale menţionate, partea prejudiciată printr-o înmatriculare sau menţiune în registrul comerţului are posibilitatea să formuleze acţiune separată, în radiere, în condiţiile reglementate prin art. 25 alin. (1) din Legea nr. 26/1990, republicată.

În acest fel, radierea înmatriculării sau a unei menţiuni în registrul comerţului, ca operaţiune derivată, complementară şi subsecventă altei operaţiuni principale, efectuată anterior, se poate dispune numai pe baza unei hotărâri judecătoreşti irevocabile, pronunţată la cererea persoanei interesate.

De aceea, procedura instituită prin art. 25 din Legea nr. 26/1990, republicată, astfel cum a fost modificat prin art. VIII pct. 23 din Legea nr. 161/2003, are caracter necontencios, iar instanţei judecătoreşti învestite cu o acţiune în radiere îi revine doar obligaţia de a verifica, sub aspect formal, dacă sunt întrunite cumulativ cele trei condiţii prevăzute în acest text de lege, pe o atare cale neputându-se dispune şi cu privire la existenţa şi valabilitatea titlului sau a raporturilor juridice dintre părţi.
În adevăr, în raport cu prevederile legale aplicabile, radierea unei menţiuni în condiţiile în care actele juridice care au stat la baza înregistrării nu au fost desfiinţate printr-o hotărâre judecătorească anterioară irevocabilă ar fi posibilă numai pe calea acţiunii în anulare, în cadrul unei proceduri cu caracter contencios, iar nu şi pe calea unei cereri necontencioase, formulată în temeiul art. 25 din Legea nr. 26/1990, republicată.

Astfel s-a admis recursul în interesul legii şi a s-a stabilit că orice cerere de radiere a unei înmatriculări sau menţiuni în registrul comerţului este admisibilă numai în condiţiile în care persoana fizică ori juridică, ce se consideră prejudiciată ca efect al unei înmatriculări sau ca urmare a efectuării unei menţiuni în registrul comerţului, face dovada existenţei unei hotărâri judecătoreşti anterioare irevocabile prin care au fost modificate, în tot sau în parte, ori au fost anulate actele ce au stat la baza înregistrării a cărei radiere se solicită, dacă prin acea hotărâre nu s-a dispus menţionarea ei în registrul comerţului.

Nu uitaţi şi să inspiraţi, expiraţi şi focus, din când în când. :)

Punerea în întârziere a debitorului unei obligaţii. Realitatea procedurii

Spre deosebire de realitatea obiectivă, realitatea subiectivă este singura accesibilă.

Este de preferat să credem că avem percepţia corectă asupra lucrurilor pe care le trăim, tot atât cât este de preferat să credem că bucătarul s-a spălat pe mâini înainte să taie julienne ardeiul...

sau poate pe „Julienne, la femme infidel”.

Deşi, unul dintre personajele de ipostază era Hélène, în filmul lui Claude Chabrol.

Sunt multe lucruri despre care ne convingem că sunt adevărate, chiar dacă realitatea obiectivă stă pe scaunul de vis-a-vis.

Despre prietenie, fidelitate, corectitudine sunt tot atâtea filme şi realităţi, câţi bucătari.

Realitatea obiectivă tinde să fie alta şi mi se pare că are o fire răutăcioasă şi al naibii de refractară.

Evident că există şi cazuri fericite... cazuri în care este doar refractară.

În ceea ce priveşte speţa de mai jos, lucrurile stau exact la fel în ceea ce priveşte punerea în întârziere a debitorului.

Pentru acordarea daunelor interese compensatorii trebuie analizată îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 1021, art. 1075 Cod civil şi următoarele, adică a aceloraşi condiţii în care se poate dispune rezoluţiunea judiciară (existenţa unei fapte ilicite a debitorului, a vinovăţiei acestuia şi îndeplinirea cerinţei privind punerea în întârziere a debitorului obligaţiei neexecutate) dar şi a celor specifice obligaţiei de despăgubire, existenţa unui prejudiciu care să fi fost cauzat creditorului şi existenţa unei legături de cauzalitate între prejudiciu şi fapta ilicită a debitorului.

În cazul în care prin convenţie părţile au prevăzut şi un termen cert pentru îndeplinirea obligaţiilor asumate de debitor, este de menţionat că împlinirea termenului marchează doar momentul în care obligaţia trebuie executată, adică momentul în care aceasta devine scadentă.

Acest moment este însă în strânsă legătură cu una din condiţiile impuse pentru rezoluţiunea contractelor şi pentru acordarea de daune compensatorii, anume cu punerea în întârziere a debitorului.

În cazul în care părţile litigante nu au stipulat prin convenţia încheiată o clauză potrivit căreia prin ajungerea la termen debitorul este de drept în întârziere, simpla ajungere la termenul convenit nu este de natură să îndeplinească cerinţa referitoare la punerea în întârziere, creditorul având obligaţia de a-l pune pe debitor în întârziere pentru obţinerea de daune interese.

Cerinţa analizată nu poate fi considerată îndeplinită nici prin formularea unei acţiuni în privind rezoluţiuna convenţiei, cât timp creditorul nu a înţeles să solicite mai întâi executarea obligaţiei.

Ca atare, apărarea invocată de pârâta debitoare în faţa instanţelor de fond, în sensul că nu datorează daune interese, întrucât nu a fost notificată de reclamantă pentru a-şi îndeplini obligaţia, era fondată şi se impunea a fi reţinută cu prioritate.

Î.C.C.J., Secţia civilă şi de proprietate intelectuală, decizia nr. 892 din 3 februarie 2009.

În drept, potrivit art. 1020 Cod civil „Condiţia rezolutorie este subînţeleasă totdeauna în contractele sinalagmatice, în caz când una dintre părţi nu îndeplineşte angajamentul său”.

Potrivit art. 1021 Cod civil, într-un astfel de caz, creditorul are alegerea sau să silească pe debitor să îşi execute obligaţia sau să ceară desfiinţarea (rezoluţiunea) contractului cu daune interese.

În caz de rezoluţiune judiciară, instanţa are a verifica existenţa unei fapte ilicite a debitorului (care constă tocmai în neexecutarea sau executarea cu întârziere a obligaţiei), existenţa vinovăţiei acestuia (adică, neexecutarea să îi fie imputabilă) şi îndeplinirea cerinţei privind punerea în întârziere a debitorului obligaţiei neexecutate, instanţa având posibilitatea de a acorda debitorului, după circumstanţe, un termen de graţie pentru aducerea la îndeplinire a obligaţiei.

În cauza dedusă judecăţii, prima instanţă nu a mai procedat la efectuarea de verificări cu privire la cauzele şi condiţiile rezoluţiunii, apreciind că se impune desfiinţarea promisiunii bilaterale de vânzare cumpărare în temeiul art. 969 Cod civil, adică urmare a acordului ambelor părţi, acord care a fost dedus din împrejurarea că reclamanta a cerut direct în instanţă rezoluţiunea promisiunii iar pârâta a consemnat la dispoziţia acesteia sumele de bani încasate cu titlu de avans din preţ, sume de bani care au fost ridicate de către reclamantă, soluţia fiind însuşită, în lipsă de critici, şi de instanţa de apel.

Punerea în întârziere, spre deosebire de termen, marchează momentul de la care debitorul refuză să execute iar creditorul este în drept să pretindă daune interese compensatorii pentru neexecutarea obligaţiei.

Punerea în întârziere constă într-o manifestare de voinţă din partea creditorului prin care el pretinde executarea obligaţiei de către debitor şi ea se poate face fie printr-o notificare adresată debitorului prin executorul judecătoresc, fie prin cererea de chemare în judecată a debitorului prin care se pretinde executarea obligaţiei, cu excepţia cazurilor în care debitorul este de drept în întârziere (de art. 1079 Cod civil).

Referitor la legătura dintre termenul suspensiv şi punerea în întârziere, atunci când e vorba de o obligaţie de a da sau de a face, regula este aceea că simpla ajungere la termen, adică la scadenţă, nu îl pune în întârziere pe cel împotriva căruia curge (dies non interpellat pro homine), fiind nevoie de punerea în întârziere în formele mai sus arătate, cu excepţia cazului în care debitorul este de drept în întârziere prin simpla ajungere la termen (dies interpellat pro homine).

Pentru a fi de drept în întârziere prin simpla ajungere la termen, în sensul art.

1079 pct. 2 Cod procedură civilă, este necesar ca prin convenţia încheiată părţile să fi prevăzut o clauză în acest sens.

În speţa supusă analizei, părţile litigante nu au stipulat prin convenţia încheiată o clauză potrivit căreia prin ajungerea la termenul din 31 decembrie 2005 pârâta debitoare ar fi de drept în întârziere, caz în care, simpla ajungere la termenul convenit nu era de natură să îndeplinească cerinţa referitoare la punerea în întârziere, reclamanta creditoare având obligaţia de a pune pârâta în întârziere pentru obţinerea de daune interese.

Reclamanta nu a făcut însă o asemenea dovadă, pârâta debitoare nefiind pusă în întârziere printr-o notificare prin care să i se fi pretins executarea şi aceasta să fi refuzat.

Cerinţa analizată nu poate fi considerată îndeplinită nici prin formularea cererii dedusă judecăţii în prezenta cauză cât timp reclamanta nu a înţeles să solicite mai întâi executarea obligaţiei ci doar rezoluţiunea convenţiei.

Ca atare, apărarea invocată de pârâta debitoare în faţa instanţelor de fond, în sensul că nu datorează daune interese, întrucât nu a fost notificată de reclamantă pentru a-şi îndeplini obligaţia, era fondată şi se impunea a fi reţinută cu prioritate.

Recunoştinţă. FUNDAŢIA PENTRU SMURD

Pentru ce suntem recunoscători?
Pentru prea puţine lucruri şi, cu siguranţă, nu pentru lucrurile cu adevărat importante.
Sunt recunoscătoare celor de la SMURD.
Sunt azi, recunoscătoare pentru o lecţie de viaţă.
Când auzi la telefon că salvarea, la propriu şi la figurat, vine într-o oră, eşti recunoscător că cei de la SMURD ajung în ceea ce devine o secundă.
Sunt, recunoscătoare pentru că am înţeles, poate prea târziu, că azi suntem şi mâine poate, nu.
În rest, câtă zbatere aiurea şi făloşenie ridicolă.

Aş vrea să deturnez atenţia dumneavoastră către:

http://www.fundatiapentrusmurd.ro/

Mulţumesc.

Contribuţia soţilor şi despre principii de viaţă

Ce-i al meu e numa´ al meu, ce-i al tău e şi al nostru!
Muşchetarii de ieri sunt muşteriii de azi.
Împărţim întotdeauna numai ceea ce ne convine şi niciodată pierderile.
Vrem numai succesuri! Iar succesele nu ne mai bucură.
Ne place să avem.
Dar nu ne place să avem ce împărţi.
Şi extrem de rar, să împărţim din ceea ce avem.
Acum...ce trebuie să ştiţi neapărat despre căsătorie?
Cum să divorţaţi!?
Iertaţi-mi cinismul, defect profesional.

Concomitent sau ulterior divorţului, foştii soţi pot formula o cere de împărţire a bunurilor comune, de sistare a stării de codevălmăşie.
Judecătoria Sibiu a reţinut faptul că „achitarea unei cote-părţi mai mari sau mai mici din îm-prumut de către unul din cei doi debitori obligaţi la restituire nu-i oferă decât un drept de regres, drept personal. Plata de către unul dintre soţi a unei sume mai mari din împrumutul făcut pentru casă nu naşte decât un drept de creanţă şi nu o cotă de proprietate mai mare.” Prin cererea introductivă în instanţă, reclamanta a solicitat sistarea stării de codevălmăşie asupra unui imobil, în cote egale de ½, prin atribuirea imobilului către pârât, cu obligarea în mod corelativ la plata sultei.
Pârâtul, prin cererea reconvenţională, a solicitat instanţei să-i constate contribuţia majoritară la dobândirea imobilului şi, în consecinţă, sistarea stării de codevălmăşie prin atribuirea cotei de 8/10 şi respectiv 2/10 reclamantei.
Judecătoria Sibiu a admis în totalitate cererea reclamantei, sistând starea de codevălmăşie asupra imobilului prin stabilirea unor cote egale.
Conform art.30, alin.(1) şi alin.(3) din C.fam., bunurile dobândite în timpul căsătoriei, de oricare dintre soţi, sunt, de la data dobândirii lor, bunuri comune ale soţilor, iar calitatea de bunuri comune nu trebuie dovedită.
Principalul considerent al instanţei se referă, aşa cum am precizat deja, la faptul că „plata de către unul dintre soţi a unei sume mai mari din împrumutul făcut pentru casă nu naşte decât un drept de creanţă şi nu o cotă de proprietate mai mare.”
Sentinţa Judecătoriei Sibiu conţine o gravă eroare, întrucât motivarea instanţei nu se referă la sistarea stării de codevălmăşie, ci este specifică stării de coindiviziune.
Cu alte cuvinte, este de notorietate faptul că, spre deosebire de indiviziune, codevălmăşia, ca tip de proprietate comună, se caracterizează prin aceea că niciunul dintre codevălmaşi nu are determinată o cotă parte ideală din dreptul de proprietate.
Numai cu prilejul împărţirii bunurilor devălmaşe se vor preciza cotele cuvenite fiecăruia dintre titulari, sens în care, revenind la prezumţia ante-menţionată, soţii vor putea demonstra contribuţia efectivă a fiecăruia la dobândirea bunurilor şi, în mod natural, atribuirea lor în consecinţă.
Pentru stabilirea contribuţiei fiecărui soţ la dobândirea bunurilor comune sunt admisibile toate mijloacele de probă.
Numai în măsura în care nu există dovezi din care să rezulte că aportul unuia dintre soţi la dobândirea bunurilor comune a fost mai mare decât a celuilalt, instanţa poate decide că ele urmează a se împărţi în cote egale.
Dealtfel, jurisprudenţa s-a pronunţat în sensul în care cotele de contribuţie ale soţilor la dobândirea bunurilor comune se analizează numai până la desfacerea căsătoriei în mod irevo-cabil.
Ceea ce foştii soţi au achitat, din surse proprii, după desfacerea irevocabilă a căsătoriei, în contul datoriilor comune – în speţă ratele preţului unui apartament, cumpărat în timpul căsătoriei – le conferă dreptul de creanţă, în limita părţilor din debit achitate de fiecare, iar nu cote de proprietate.
Per a contrario, contribuţia majoritară a unuia dintre soţi cu privire la achitarea ratelor unui imobil înainte de desfacerea căsătoriei conferă acestuia o cotă mai mare de proprietate în urma sistării stării de codevălmăşie, iar nu un drept de creanţă aşa cum în mod greşit a reţinut instanţa.

Spre exemplu...
Decizia nr.449/R/2008 a Curţii de Apel Cluj
Cererea reclamantului vizează cota de contribuţie a părţilor la dobândirea bunurilor comune, o contribuţie egală de 50% parte fiecare.
Din interpretarea aceluiaşi art.30, alin.(1) şi alin.(3) din C.fam, rezultă că Contribuţia bunurile dobândite de oricare dintre soţi sunt considerate comune, în condiţiile arătate, deoarece legea presupune că ambii soţi au avut o contribuţie la aceasta dobândire.
Contribuţia poate fi directă, constând în munca sau mijloacele comune ori indirectă, prin economisirea unor mijloace comune.
În cazul împărţirii bunurilor comune prin hotărâre judecătorească cota parte ce se cuvine fiecăruia dintre soţi se stabileşte în raport de contribuţia lui la dobândirea şi conservarea bunurilor comune.
Soluţia se impune pentru a nu se ajunge la situaţii inechitabile, căci soţul care a contribuit mai mult la dobândirea bunurilor comune nu poate beneficia de acelaşi tratament cu celălalt, deoarece s-ar ajunge la slăbirea simţului de răspundere faţă de sarcinile casătoriei.
De aceea, cotele părţi ale sotilor pot fi neegale, dacă aportul acestora la dobândirea bunurilor comune este diferit.
Numai în situaţia în care nu se poate determina contribuţia fiecărui soţ în dobândirea bunurilor comune, instanţa judecătorească poate împărţi bunurile comune în părţi egale între soţi. Totodata, contribuţia soţilor la dobândirea bunurilor comune trebuie înţeleasă în sensul de contribuţie a părţilor la dobândirea tuturor bunurilor comune, iar nu în sensul de contribuţie la dobândirea fiecărui bun în parte.
Pârâta a fost aceea care a răsturnat prezumţia de contribuţie egală a soţilor la dobândirea bunurilor comune întrucât a dovedit prin probe certe că, pe lângă veniturile obţinute din salarii, a obţinut venituri din închirierea apartamentului bun propriu, obţinând sume de bani în valuta pe care le-a economisit, pe o perioada de 3 ani si anterior încheierii căsătoriei părţilor şi ulterior încheierii acestei căsătorii.
Ţinând seama de faptul că pârâta a dovedit că în timpul căsătoriei a dobândit venituri mai mari constând în salarii, în sume de bani în valuta obţinute cu titlu de chirie, decât cele realizate de reclamant constând în salarii, şi ulterior, pensie, în mod legal s-a apreciat de către tribunal ca părţile au o cota de contribuţie diferenţiată la dobândirea bunurilor comune.
În mod corect, instanţa a apreciat că apartamentul bun comun trebuie introdus în lotul cuvenit pârâtei deoarece aceasta a probat ca are o cota de contribuţie mai mare la dobândirea bunurilor comune şi a făcut dovada ca are posibilitatea de plata a sultei în faţa instanţei.

Decizia nr. 849/R/2008 a Curţii de Apel Cluj
Judecătoria Cluj a admis cererea reconvenţională formulată de pârâtul L. T. împotriva reclamantei L. J. şi în consecinţă a constatat ca în timpul căsătoriei părţile au dobândit următoarele bunuri: apartament şi autoturism cu contribuţia exclusiva a pârâtului-reclamant reconvenţional.
S-a dispus sistarea comunităţii de bunuri prin atribuirea bunurilor în favoarea pârâtului-reclamant reconvenţional fără obligarea acestuia la plata vreunei sulte în favoarea reclamantei-pârâtă reconvenţională.
În ceea ce priveşte contribuţia acestora, în baza probelor administrate, instanţa a apreciat că reclamanta a recunoscut că socrul său a dat banii pentru achiziţionarea apartamentului şi a autoturismului, ea contestând doar faptul că socrul său ar fi intenţionat să-l gratifice doar pe fiul său şi nu pe amandoi soţii.
Ca urmare a faptului că din probatoriul administrat a rezultat că banii daţi de tatăl pârâtului, ca dar manual, au fost daţi doar pârâtului, în contul moştenirii, neexistând în intenţia acestuia gratificarea ambilor soţi, instanţa în temeiul art.30 şi art.36 din C.fam a respins acţiunea formulată de către reclamantă şi a admis cererea reconvenţională formulată de către pârât, constatând ca în timpul căsătoriei părţile au dobândit bunurile cu contribuţia exclusivă a pârâtului-reclamant reconvenţional.
Comunitatea de bunuri este un efect legal al căsătoriei astfel încât bunul dobândit de oricare dintre soţi, în condiţiile precizate, este comun chiar dacă numai unul dintre ei a contribuit efectiv la acea dobândire.
Cota parte ce se revine fiecăruia dintre soţi se stabileşte în raport cu contribuţia sa la dobândirea şi conservarea bunurilor comune.
De aceea, cotele părţi ale soţilor pot fi nelegale, dacă aportul acestora la dobândirea bunurilor comune este diferit.
Aceasta inegalitate poate merge până la inexistenta oricărui drept al unuia dintre soţi, asupra bunurilor comune, dacă se dovedeşte că acesta nu a avut nici o contribuţie la dobândirea bunurilorşsi la susţinerea sarcinilor căsătoriei.
În speta, în mod legal, tribunalul a stabilit pe baza probelor administrate constând în înscrisuri, declaraţiile martorilor şi recunoaşterea făcută de reclamantă la interogatoriu că sumele de bani pentru achiziţionarea bunurilor comune au provenit de la tatăl pârâtului iar reclamanta nu a dovedit prin nici un mijloc de probă cota de 40% din bunurile comune precum şi cota de 60% din aceste bunuri ca fiind bunuri proprii ale intimatului pârât.
Este adevărat că art.31 din C.fam., determină limitativ categoriile de bunuri proprii ale fiecărui soţ, însă nici una dintre părţile prezentului litigiu nu a învestit instanţa cu o cerere de constatare a caracterului de bun propriu al apartamentului sau autoturismului dobândite de foştii soţi, reclamanta făcând o confuzie între caracterul de bun propriu şi caracterul de bun comun, dar cu contribuţie exclusivă a pârâtului, în privinţa bunurilor dobândite în timpul căsătoriei.


Deci, se poate.

Sancţiunea inopozabilităţii şi despre... efectul placebo

Despre efectul placebo se spune că este acela produs de medicamentul prescris unui bolnav în scopul de a-i face plăcere mai degrabă decât a-i fi util.
Nu vă sună cunoscut?

Există mai multe substanţe care pot fi folosite ca Placebo.
Prima substanţă folosită ca Placebo este apa, denumită mai pretenţios aqua simplex, acţiunea sa bazându-se pe prestigiul profesional al medicului care prezintă acest medicament ca fiind foarte bun.
Timpurile s-au schimbat, principiile însă nu.
Efectul Placebo a luat proporţii universale.
Am ajuns să ne îmbătăm cu apă chioară şi achităm nota de plată pentru apă plată de cea mai bună calitate.

Studiile arătă că un sfert din totalul populaţiei răspunde prin manifestări clinice la administrarea unor substanţe neutre.
Aceştia sunt placeboREACTIVII! Cei care vor să creadă şi cred. În tot felul de lucruri şi în puterile elixirului apei chioare.
Starea lor specifică este paroxismul.
Sunt fericiţi şi îmbătaţi de aburii apei chioare, crezând că l-au prins pe ... de picior. Punctele sunt menite să fie completate cu numele valorii în care credeţi.
Nume sfinte, nume proprii sau chiar substantive comune.
Vestea proastă este că şi mahmureala din beţia de apă chioară se trăieşte cu aceeaşi intensitate.

Fericiţii, placeboNONreactivii nu prezintă nici un fel de manifestări clinice.
Ei sunt cei care vând apa chioară şi cei care beneficiază în general de prestigiul necesar a te convinge să cumperi ceva care îţi va aduce plăcere...dar nu îţi este util şi costă al dracului de mult!
Într-o lume în totul este pus sub semnul libertăţii, nu poţi fi supărat decât pe tine însuţi atunci când te trezeşti din beţia de apă chioară.
Îl vei găsi pe acela care ţi-a vândut-o la aceeaşi tarabă.
Are o mulţime de clienţi care îi ascultă prezentarea cu atenţie, vânduţi deja ideii de plăcere.
Îşi opreşte bucuros discursul când te vede.
Doamnelor şi domnilor vă prezint un client care a încercat elixirul nostru!
Poftim o sticlă de aqua simplex!
Nu pentru asta ai venit?

Există şi situaţii fericite, când intervine sancţiunea inopozabilităţii.

Cu alte cuvinte, societatea comercială nu poate invoca faţă de un terţ numirea în funcţia de administrator a unei alte persoane câtă vreme această numire nu a fost publicată în Monitorul Oficial.
(Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Secţia comercială decizia nr.1026/2009)

Reclamanta S.C. T.A. SRL cheamă în judecată pe pârâtul I.D. solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să fie obligat acesta să respecte contractul de închiriere încheiat între părţi în sensul de a-i permite reclamantei accesul în imobilul închiriat.
Pârâtul formulează cerere reconvenţională solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se constate rezilierea prin acordul părţilor a contractului de închiriere în litigiu.

Tribunalul Bucureşti admite cererea principală formulată de reclamanta pârâtă, obligă pe pârât să respecte contractul de închiriere în litigiu în sensul de a permite reclamantei pârâte accesul în imobilul închiriat şi respinge cererea reconvenţională formulată de pârâtul reclamant, reţinând că cererea de reziliere a contractului în cauză, înregistrată la D.G.F.P. Ilfov de către pârâtul reclamant, la care s-a ataşat un pretins acord al reclamantei, nu poate avea eficienţă faţă de contractul de cesiune de părţi sociale şi actul adiţional modificator al actului constitutiv al reclamantei al cărei asociat unic devenea Z.W., înregistrate în Registrul Comerţului de către judecătorul delegat, şi faţă de faptul că pârâtul a recunoscut că a încasat personal contravaloarea chiriei până la data introducerii acţiunii, iar la data de 28 iunie 2006 persoana care putea angaja pe reclamantă este cea menţionată la ORC Tribunalul Bucureşti.

Curtea de Apel Bucureşti respinge ca nefondat apelul formulat de apelantul pârât împotriva sentinţei primei instanţe, reţinând, în acest sens, că la data formulării cererii de reziliere a contractului de închiriere, reclamanta intimată prin reprezentantul său legal nu şi-a exprimat consimţământul la această reziliere, astfel că nu se poate pretinde că între părţi ar fi existat acordul de voinţă în sensul rezilierii contractului.
Recursul este fondat.
Din examinarea actelor dosarului s-a constatat că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art.54 alin.2 din Legea nr.31/1990 raportat la art.204 alin.5 din aceeaşi lege, ignorând că intimata reclamantă – societate comercială – nu putea invoca faţă de terţ, respectiv faţă de pârâtul recurent, numirea în funcţia de administrator - reprezentant legal - a unei alte persoane câtă vreme această numire nu a fost publicată în conformitate cu legea, adică – în speţă – în Monitorul Oficial.
Or, în cauza de faţă, publicarea actului adiţional la actul constitutiv al societăţii comerciale reclamante, prin care a fost desemnat un alt administrator, reprezentant legal al acesteia, s-a făcut în Monitorul Oficial – partea a-IV-a din 7 august 2006, aceasta fiind data la care recurentul pârât a putut cunoaşte că locatara cu care încheiase contractul de închiriere în litigiu avea un alt reprezentant legal decât acela care-şi exprimase acordul pe cererea de reziliere a menţionatului contract aplicând şi ştampila reclamantei intimate, ştampilă a cărei pierdere eventuală societatea comercială în cauză nu a făcut dovadă să o fi reclamat.
În mod netemeinic instanţa de apel nu a dat eficienţă cererii de reziliere a contractului de închiriere, în cauză, prin acordul părţilor, câtă vreme pârâtul a probat că cererea de reziliere depusă la AFP este semnată de reprezentanţii ambelor părţi la contractul de închiriere în litigiu, intimata reclamantă nefăcând dovada că cel care şi-a manifestat acordul menţionat, semnând şi ştampilând înscrisul, nu a fost dl. F.O.S., împuternicit prin procură specială (fila 9 dosar judecătorie) de administratorul de atunci al societăţii, dl. Al Q.F.
Aşa fiind, Înalta Curte, cu aplicarea dispoziţiilor art.312 alin.1,2 şi 3 Cod procedură civilă a admis recursul, a modificat decizia recurată, a admis apelul aceleiaşi părţi împotriva sentinţei instanţei de fond pe care a schimbat-o în sensul că a respins ca nefondată acţiunea principală, a admis cererea reconvenţională şi pe cale de consecinţă, a constatat reziliat prin acordul părţilor contractul de închiriere în litigiu.

P.S.NU. Nu pentru asta am venit :))

Persoana fizică autorizată şi patrimoniul de afectaţiune

M-am decis să caut şi să-mi cumpăr Personalităţi multiple pentru TO_NŢI.

Mi-am dat seama că aşa aş putea scăpa mai uşor de tot felul de probleme care dovedesc că texte de genul „It’s not you, it’s me…” s-au perimat.

Să mă scuze d-nul Seinfeld, dar nu ar fi mai bine pentru toată lumea să fie „It’s not you, but it’s not me either!”. Altcineva e de vină! Nu eu!

Mulţi dintre noi reuşesc.

Sunt sigură că există pe undeva şi un switch. Altfel nu îmi explic cum unii reuşesc să fie două persoane distincte. Când victime, când cuceritori. Când naivi, când vicleni. Când cinstiţi, când mincinoşi.

Partea bună este că, odată cu înaintarea în vârstă, ajungem mai de voie, mai de nevoie, să vedem luminţa roşie când se aprinde în spatele butonului, când e ON, cea dea doua sau multiplă personalitate, dacă nu mincinoasă atunci cu siguranţă falsă.

Ce se întâmplă însă dacă eşti daltonist? AUCH.

Eventual rămâi cu multe semne de întrebare şi descoperi suprize în cutii ale căror culori oricum nu le deosebeşti.

Personalităţile multiple sunt recunoscte şi în drept.

Mai precis, persoana fizică autorizată are un statut de entitate juridică şi un patrimoniu distinct de cel al persoanei fizice, răspunzând pentru obligaţiile sale cu patrimoniul de afectaţiune, dacă acesta a fost constituit, şi în completare cu întreg patrimoniul.

În acelaşi sens, art.31, alin.(1) şi alin.(3) din Noul Cod civil statuează faptul că orice persoană fizică sau juridică este titulară a unui patrimoniu...
sunt patrimonii de afectaţiune masele patrimoniale afectate unei profesii autorizate

.

Speţa:

Tribunalul Bucureşti a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei pentru motivul de nulitate relativă şi excepţia lipsei de interes pentru motivul de nulitate absolută şi în consecinţă a respins cererea formulată de reclamanta T.A. împotriva pârâţilor T.E., B.P. şi B.S.

Instanţa de fond a apreciat lipsa interesului în promovarea acţiunii întrucât dacă această acţiune ar fi admisă, bunul s-ar întoarce în patrimoniul persoanei fizice autorizate, care este distinct de cel al patrimoniului soţilor.

În ce priveşte motivul de nulitate relative a reţinut lipsa calităţii procesuale active, întrucât bunul nu face parte din patrimoniul comun al soţilor, astfel că nu era necesar şi consimţământul reclamantei la înstrăinarea acestui bun.

Curtea de Apel Bucureşti, a admis apelul formulat de către reclamantă, a desfiinţat hotărârea atacată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Referitor la modul de soluţionare a celor două excepţii instanţa de apel a reţinut că hotărârea instanţei de fond este criticabilă întrucât excepţia lipsei de interes a fost soluţionată înainte de lămurirea regimului juridic al bunului promis, în lipsa unui probatoriu concludent şi că instanţa de fond se întemeiază pe argumentul că persoana fizică autorizată are statut de entitate juridică distinct de cel al persoanelor fizice, ca şi pe argumentul că persoana fizică autorizată are patrimoniu propriu, fără a face trimitere la o dispoziţie legală care să consacre aceste argumente.

În ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale active a apelantei – reclamante, faţă de împrejurarea că soluţia pe această excepţie a fost întemeiată pe argumentul nevalid al patrimoniului distinct al persoanelor fizice autorizate, ca şi prin raportare la o acţiune în nulitatea contractului, nu în nulitatea antecontractului de vânzare – cumpărare, instanţa a apreciat că această excepţie trebuie reexaminată în funcţie de obiectul cererii dedus judecăţii.

În fine, împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul B.P. solicitând admiterea recursului, modificarea deciziei în sensul respingerii apelului reclamantei.

Recurentul a susţinut că instanţa a considerat greşit că există identitate de patrimonii între o persoană fizică şi o persoană fizică autorizată, cu consecinţa că soţia pârâtului are un drept de proprietate devălmaş asupra bunului despre care se făcuse dovada că aparţinea exclusiv persoanei fizice autorizate; că spaţiul comercial a fost dobândit de către persoana fizică autorizată în temeiul Legii nr.550/2002 în calitatea acesteia de comerciant, iar nu de către T.E., căsătorit cu T.A.; că lipsa de identitate între patrimoniul unui individ şi cel al unei persoane fizice autorizate trebuie privită şi prin prisma altor dispoziţii legale, respectiv prin perspectiva Legii nr.85/2006, care reglementează modul de urmărire al patrimoniului (art.1 alin.2 lit.a) care statuează că numai persoana fizică – comerciant poate fi supusă procedurii insolvenţei, precum şi prin perspectiva dispoziţiilor art.31 lit.c Codul familiei; că instanţa de apel a reţinut în mod eronat că nu s-a făcut dovada că acest bun a fost inclus în patrimioniul de afectaţiune al persoanei autorizate, neavând rol activ în condiţiile în care recurentul a menţionat că persoana fizică autorizată şi-a deschis, după construire, un punct de lucru în imobilul în discuţie; că motivarea hotărârii conţine fraze contradictorii, iar multe din concluziile instanţei sunt nemotivate; că în motivarea hotărârii nu se regăseşte nicio referire la extrasul de carte funciară.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul ca fiind este fondat.

Legiuitorul prin O.U.G. nr.44/2008 a reglementat regimul juridic al persoanelor fizice autorizate.

Potrivit dispoziţiilor art.2 pct.j din acest act normativ, bunurile, drepturile şi obligaţiile persoanei fizice autorizate, afectate scopului exercitării unei activităţi economice reprezintă un patrimoniu de afectaţiune.

Prin art.20 se prevede că PFA (persoana fizică autorizată) răspunde pentru obligaţiile sale cu patrimoniul de afectaţiune, dacă acesta a fost constituit şi în completare cu întreg patrimoniul său, iar în caz de insolvenţă va fi supusă procedurii simplificate prevăzută de Legea nr.85/2006 dacă are calitatea de comerciant, potrivit art.7 din Codul comercial.

Din aceste dispoziţii legale se apreciază că persoana fizică autorizată are un statut de entitate juridică distinct de cel al persoanei fizice şi că persoana fizică autorizată are un patrimoniu de afectaţiune distinct de cel al persoanei fizice.

În speţă s-a lămurit regimul juridic al bunului promis acesta făcând parte din patrimoniul de afectaţiune al persoanei fizice autorizate – T.E., în condiţiile în care acest bun a fost dobândit de către persoana fizică autorizată T.E. în calitatea sa de comerciant prin încheierea contractului de vânzare – cumpărare în temeiul dispoziţiilor Legii nr.550/2002, a fost înscris în Cartea Funciară pe numele persoanei fizice autorizate – T.E. şi a fost folosit pentru desfăşurarea activităţii comerciale a persoanei fizice autorizate – T.E. Acest imobil nu a făcut niciodată parte din patrimoniul comun al soţilor T.

Persoana fizică autorizată T.E. a cumpărat imobilul în considerarea calităţii sale de comerciant şi în scopul desfăşurării în acest imobil a activităţii comerciale pentru care era înfiinţat.

Ca atare spaţiul nu face parte din patrimoniul comun al celor doi soţi însă face parte din fondul de comerţ al persoanei fizice autorizate motiv pentru care nu este necesar consimţământul soţiei la momentul înstrăinării bunului, astfel că reclamanta nu are calitate procesuală activă. (...)

Reclamanta nu justifică interes şi prin prisma dispoziţiilor art.35 din Codul familiei care impun consimţământul soţilor numai pentru înstrăinare, însă în cauză s-a încheiat numai o promisiune bilaterală de vânzare – cumpărare.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia comercială, decizia nr.1072 din 31 martie 2009;