Rostul şi destinul burgheziei româneşti...

Pregătindu-mi teza de doctorat...am avut ocazia să mă bucur pentru că mi-am regăsit corespondenţe şi să mă întristez pentru că se pare că ne îndreptăm către nicăieri.
Mi-am adus aminte şi de foştii şi unii dintre actualii mei colegi.
În mod evident nu există reţete de succes general valabile.

Există însă, din fericire, sisteme de referinţă.
Care este sistemul tău de referinţă?

"În vremea noastră, năzuinţa spre viaţă largă şi spre trecerea zilei de azi înaintea zilei de mâine a fost favorizată poate şi de experienţele repetate şi atât de rele pe care le-au făcut cei care au agonisit, în raport cu cei care au cheltuit. Inflaţia excesivă de la războiu încoace, diferitele feluri de conversiune ca şi împroprietărirea însăşi care a însemnat o lovitură mare dată spiritului de acumulare au creat un anumit scepticism faţă de garanţiile pe care le poate oferi averea.
Din tot ce s-a petrecut de la războiul mondial şi până acum în România, înţeleptul a putut trage concluzia că rentează mai bine să fii risipitor decât econom şi că debitorului i se rezervă bucurii şi surprize plăcute, care nu-l aşteaptă niciodată pe creditor. Cei din urmă douăzeci de ani au fost desigur la noi mai mult era greirilor decât a furnicilor.
Fără a voi să facem elogiul risipei, putem să relevăm şi unele aspecte simpatice, în uşurinţa cu care se cheltuiesc banii în România.
Românul vorbeşte cu o admiraţie neeconomisită de omul care ştie să trăiască, iar băiatul de vieaţă tip specific românesc este desigur mai simpatic, mai uman şi mai nevinovat în toată fiinţa lui, decât tipul pe care francezul îl numeşte bon vivant, iar germanul Lebemann.
Concepţia estetică a vieţii, pe plan vulgar, înseamnă a înţelege traiul ca o petrecere. Cât de caracteristică şi cât de românească este noţiunea intraductibilă de chef, care nu poate fi transpusă exact, nici prin cuvântul francez la noce, nici prin cel german Bummel! Cheful este o manifestare, în acelaşi timp egoistă şi generoasă; el înseamnă ignorarea pentru o clipă a grijilor şi răspunderilor; el exprimă în chip culminant şi simbolic psihologia lui Petronius în ediţie populară românească. Românul adevărat nu este niciodată meschin şi îşi râde de aceea dintre compatrioţii lui cum sunt unii ardeleni care arată deprinderi raţionale şi cuminţi în administrarea cheltuielilor lor. Ideea românului despre avere şi venit este epicuriană; scopul acestora este consumul cu toate bucuriile lui.
Năzuinţa spre lux şi confort este irezistibilă, nu numai în burghezie, ci chiar şi în clasa mijlocie şi în ţărănime. De câte ori poate, românul se aruncă spre îmbrăcăminte de mătase, spre case frumos mobilate şi mai ales spre automobile.
Dar o burghezie care imită boierimea de altădată şi trăieşte o vieaţă de stil supra-burghez şi supra-dimensionat faţă de mijloacele sale creiază o mare nestabilitate socială şi prezintă un mare procent de căderi individuale.
Iată de ce burghezia românească nu este burghezie în una din trăsăturile cele mai esenţiale; pe când Occidentul pune preţ pe agonisire, pe siguranţă şi pe viitor, burghezia noastră pune preţ pe cheltuială, pe satisfacţii şi pe prezent. Pe când burghezii din Apus lucrează pentru copiii lor, burghezii români lucrează prea adeseori numai pentru ei înşişi."

Mihail Manoilescu, Rostul şi destinul burgheziei româneşti, Editura Cugetarea-Georgescu Delafras, Bucureşti, 1942;