PROCEDURA INSOLVENŢEI. Situaţii speciale. TIPS AND TRICKS

Deşi cea mai „populară procedură” reglementată de Legea nr.85/2006 a insolvenţei este, cu siguranţă, cererea de deschidere formulată de către creditorul îndreptăţit sau nu în vederea recuperării creanţelor sale, acelaşi act normativ reglementează şi unele „proceduri speciale”.
Vis-a-vis de acestea din urmă textele legale statuează:

I.Prevalenţa procedurii insolvenţei atât în raport de cea privind lichidarea voluntară prevăzută de Legea nr.31/1990 a societăţilor comerciale, cât şi de cea referitoare la executarea silită în sensul O.U.G. nr.51/1998 privind valorificarea unor active ale statului.

Cu alte cuvinte, chiar dacă o societate intră în procesul de dizolvare voluntară prin numirea unui lichidator şi este executată silit de către A.V.A.S., acest proces nu se va mai efectua dacă împotriva societăţii s-a declanşat procedura insolvenţei, deci o procedură de dizolvare judiciară.
Dizolvarea societăţii se referă la adoptarea hotărârii de dizolvare a societăţii şi aducerea ei la cunoştinţa celor interesaţi şi asigură premisele lichidării patrimoniului social.
Cauzele de dizolvare ale societăţilor comerciale sunt prevăzute de art.227 şi urm. din LSC, fiind reglementate unele cauze de dizolvare generale, aplicabile tuturor societăţilor comerciale, precum şi anumite cauze de dizolvare specifice unora dintre ele.
Potrivit LSC, dizolvarea societăţii are ca efect deschiderea procedurii lichidării, excepţie făcând dizolvarea datorată fuziunii ori divizării totale a societăţii, etc.
Asociaţii pot, prin vot unanim, să hotărască odată cu dizolvarea şi cu privire la repartizarea şi lichidarea patrimoniului societăţii, atunci când asigură stingerea pasivului sau regularizarea lui în acord cu creditorii precum precum şi modului în care vor fi împărţite eventualele active rămase după plata creditorilor sociali.
Unul dintre creditorii antemenţionaţi poate fi şi AVAS, autoritate având drept scop, printre altele şi valorificarea unor creanţe comerciale preluate în temeiul unor acte normative, sau valorificarea acţiunilor sau părţilor sociale deţinute de stat, în calitate de acţionar/ asociat sau creditor.
Astfel în vederea îndeplinirii rolului său, printre atribuţiile A.V.A.S se numără şi preluarea cu sau fără plată a unor creanţe comerciale, conform legii şi în consecinţă valorificarea creanţelor neperformante preluate, la valoarea de piaţă a acestora, rezultată din raportul dintre cerere şi ofertă prin executarea silită, spre exemplu, a bunurilor mobile şi imobile aflate în proprietatea debitorului sau a garanţilor.

Speţa:
Societatea X, în calitate de asociat, formulează o acţiune în revendicare împotriva societăţii Y, aflată în proces de lichidare, obiectul acţiunii constând în obligarea pârâtei la restituirea şi readucerea în patrimoniul societăţii X, respectiv a asociatului, a activelor reprezentând aportul în natură, subscris şi vărsat la constituirea societăţii şi obligarea societăţii Y la eventuale dezdăunări, în situaţia în care din motive imputabile acesteia bunurile nu mai pot fi restituite în natură.
A.V.A.S. având o creanţă garantată asupra patrimoniului societăţii X, fiind deci creditoarea acesteia, a formulat cerere de intervenţie.
Acţiunea a fost respinsă întrucât faţă de pârâta, societatea Y, s-a dispus deschiderea procedurii insolvenţei şi numai în cazul în care toate datoriile acesteia ar fi acoperite fără lichidarea bunurilor acesteia, s-ar putea pune problema restituirii, în raport de cota de participare a reclamantei la capitalul social.
Per a contrario societatea X şi intervenienta A.V.A.S. au susţinut faptul că prevederile O.U.G. nr.51/1998 privind valorificarea unor active ale statului au un caracter special, prevederi care au fost încălcate de către instanţă, creându-se astfel un prejudiciu atât reclamantei cât şi creditorilor acesteia (printre care şi A.V.A.S.) prin diminuarea patrimoniului cu aport în natură subscris şi vărsat. Mai mult decât atât, motivarea instanţei este anacronică, întrucât s-a reţinut faptul că bunurile pot reveni în patrimoniul reclamantei eventual numai după finalizarea operaţiunilor de lichidare faţă de pârâtă, contrar hotârârii asociaţilor societăţii Y, potrivit căreia activele reprezentând aportul în natură al societăţii X vor reveni în patrimoniul acesteia, în timpul procesului de dizolvare şi lichidare al societăţii Y.

Însă, cele menţionate de către reclamantă şi intervenientă nu-şi găsesc aplicabilitate în cauză, deşi este indiscutabil faptul că bunurile în litigiu au fost aduse ca aport în natură de către societatea X la constituirea societăţii Y, precum şi faptul că în situaţia în care societatea Y ar fi intrat în procedura de lichidare voluntară conform Legii nr.31/1990, A.V.A.S. ar fi putut proceda la executarea silită reglementată de OUG nr.51/1998.
Întrucât, împotriva societăţii Y a fost declanşată procedura insolvenţei, aceasta aflându-se în lichidare judiciară conform Legii nr.85/2006, procedura de lichidare voluntară a societăţii Y nu se mai poate efectua, lichidarea judiciară fiind una concursuală, colectivă şi egalitară şi având un caracter special în raport cu lichidarea ce s-ar fi efectuat conform Legii nr.31/1990 dar şi faţă de executarea silită reglementată de O.U.G. nr.51/1998.


ŞI

II. Suspendarea de drept, ex lege, a acţiunilor judiciare sau extrajudiciare pentru realizarea creanţelor asupra debitorului, de la data deschiderii procedurii insolvenţei împotriva acestuia, potrivit art.36 din Legea nr.85/2006.

Suspendarea acţiunilor sau suspendarea judecăţii, de drept, cum este cazul celei prevăzute de art.36 din Legea nr.85/2006 sau de art.243 Cod procedură civilă, are drept efect oprirea instantanee a cursului judecăţii, acest efect împiedicând instanţa să mai poată lua o altă măsură decât constatarea intervenirii suspendării de drept şi, în mod evident, o împiedică să invoce şi să soluţioneze excepţii, de procedură sau de fond.
Acest text conţine o normă imperativă, de ordine publică, ce are drept scop concentrarea tuturor litigiilor având ca obiect averea debitorului în competenţa exclusivă a judecătorului sindic. El vizează toate acţiunile judiciare sau extrajudiciare fără a face distincţie în funcţie de data înregistrării acţiunii, respectiv dacă acţiunile au fost înregistrate înainte sau după deschiderea procedurii insolvenţei.
Efectul suspensiv se produce de la pronunţarea hotărârii de deschidere a procedurii şi nu de la data înregistrării cererii introductive.

Speţă:
Reclamanta X a formulat împotriva societăţii Y o acţiune în pretenţii. Ulterior, la dosarul cauzei, a depus o cerere de suspendare a judecăţii, în temeiul art.36 din Legea nr.85/2006, cu motivarea că deşi a desfăşurat relaţii contractuale cu pârâta nu a fost notificată de către administrator judiciar în vederea înscrierii la masa credală, şi astfel a luat act de deschiderea procedurii insolvenţei împotriva pârâtei consultând Buletinul Procedurilor de Insolvenţă, formulând o cererea de creanţă ulterior introducerii acţiunii în pretenţii.
Din oficiu, instanţa a ridicat excepţia lipsei de interes în formularea şi soluţionarea acţiunii în pretenţii a reclamantei şi considerând că odată formulată declaraţia de creanţă şi odată ce creditoarea a fost înscrisă în tabelul creditorilor nu se mai justifică formularea unei cereri de chemare în judecată într-un dosar distinct faţă de pârâtă, cu atât mai mult cu cât singura modalitate de recuperare a pretenţiilor de către reclamantă este în cadrul procedurii insolvenţei, a respins acţiunea reclamantei.
Recursul a fost admis!

Astfel s-a considerat că reclamanta a avut un interes legitim, născut, direct şi persoanal în momentul introducerii acţiunii în pretenţii faţă de debitoare, formularea cererii de creanţă fiind ulterioară şi făcută abia la momentul când aceasta a luat act de deschiderea procedurii insolvenţei împotriva pârâtei.
Excepţia lipsei interesului nu mai putea fi invocată şi examinată de către istanţă în raport cu dispoziţiile art.36 din Legea nr.85/2006, şi deci respingerea acţiunii în pretenţii a reclamantei este fundamental greşită.

Plângerea împotriva încheierii de carte funciară

Din categoria lucrurilor de neînţeles...recursurile în interesul legii.
În această categorie, un loc de onoare îl ocupă decizia prin care s-a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.50, alin.(2), teza a doua din Legea nr.7/1996 a cadastrului şi a publicităţii imobiliare.

Prin Decizia nr.467/2008, s-a „soluţionat”, e doar un mod de a spune, excepţia ridicată într-o cauză având ca obiect o plângere împotriva unei încheieri de respingere a înscrierii dreptului de proprietate asupra unui apartament.
Potrivit art.50, alin.(2), teza a doua din Legea nr.7/1996, plângerea împotriva încheierii se depune la biroul teritorial şi se va înscrie din oficiu în cartea funciară...
În motivarea excepţiei, s-a susţinut faptul că dispoziţiile legale criticate sunt neconstituţionale întrucât se încalcă principiul accesului liber la justiţie şi al dreptului la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzei într-un termen rezonabil, în condiţiile în care aceste prevederi dau posibilitatea oficiului teritorial să nu trimită plângerea la instanţă sau să o trimită cu întârziere.

Procedura de contestare a încheierii de înscriere sau de respingere a cererii de înscriere în cartea funciară, se materializează prin depunerea plângerii de către persoana interesată la birol teritorial din cadrul oficiului teritorial.
Pornind de la această dispoziţie legală antemenţionată, Curtea constată că se pune problema încălcării accesului liber la justiţie din perspectiva faptului că oficiul teritorial ar putea să nu înainteze instanţei de judecată plângerea, ori să o înainteze cu întârziere, deşi dispoziţiile art.50 alin.(2), teza a treia din Legea nr.7/1996, impun obligaţia oficiului teritorial de a o înainta judecătoriei în a cărei rază de competenţă teritorială se află imobilul.
Curtea observă că principiul constituţional instituit de art.21, privind accesul liber la justiţie, se referă la posibilitatea oricărei persoane de a se adresa direct şi nemijlocit instanţelor de judecată pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime, nici o lege neputând îngrădi exercitarea acestui drept.
Astfel, existenţa oricărui impediment administrativ, care nu are o justificare obiectivă sau raţională şi care ar putea până la urmă să nege acest drept persoanei interesate, încalcă prevederile art.21 alin.(1) şi (3) din Constituţie.
Astfel, obligaţia depunerii plângerii numai la biroul teritorial din cadrul oficiului teritorial, ca o condiţie de acces la justiţie, nu poate fi justificată în mod obiectiv şi rezonabil.
Din acest punct de vedere, textul de lege criticat potrivit căruia plângerea împotriva încheierii se depune la biroul teritorial şi se va înscrie din oficiu în cartea funciară este neconstituţional în măsura în care îngrădeşte accesul direct şi la instanţa de judecată competentă să judece plângerea.
În consecinţă, Curtea a reţinut faptul că obligaţia contestatorului de a depune plângerea împotriva încheierii de înscriere sau de respingere a cererii de înscriere în cartea funciară la biroul teritorial din cadrul oficiului teritorial subzistă, acesta având totodată dreptul de a se adresa direct instanţei de judecată competente, în vederea respectării drepturilor sale constituţionale de acces liber la justiţie şi la un proces echitabil, judecat într-un termen rezonabil.
Curtea a admis excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art.50 alin.(2), teza a doua din Legea nr.7/1996 a cadastrului şi a publicităţii imobiliare şi a constatat că acestea sunt neconstituţionale în măsura în care nu permit accesul direct al contestatorului şi la instanţa de judecată competentă.

Poftim? Deci obligaţia depunerii plângerii la biroul de carte funciară subzistă, dar în acelaşi timp se poate depune plângere şi direct la judecătorie în cazul în care biroul nu trimite plângerea într-un termen rezonabil...Aha. Acum am înţeles!?
De fapt, nu. Nu am înţeles care este criteriul de apreciere al termenului rezonabil şi mai ales criteriul de apreciere al îngrădirii accesului direct la instanţă.

Cu alte cuvinte, pentru orice eventualitate, pot fi formulate două plângeri. Una la instanţa de judecată şi una la biroul teritorial din cadrul oficiului teritorial de carte funciară. În principiu, cea înregistrată la judecătorie va primi termen mai rapid decât cealaltă care va fi trimisă aceleiaşi instanţe după ce se va înscrie plângerea în cartea funciară a imobilului. Dacă totuşi cea de-a doua nu se va trimite de către biroul de carte funciară, într-un termen rezonabil (!?!?!), judecătorul învestit cu soluţionarea plângerii adresate direct instanţei va putea dispune efectuarea unei adrese către birou prin care să solicite trimiterea celei de-a doua plângeri, aceasta din urmă fiind conexată celei existente pe rolul instanţei.
Este de reţinut că obligaţia depunerii plângerii la biroul teritorial de carte funciară SUBZISTĂ, ceea ce înseamnă că o plângere adresată direct şi exclusiv instanţei de judecată, va fi inadmisibilă.

Am vaga senzaţie că lucrurile puteau fi mult mai simple, nu?

Calificarea raportului juridic dedus judecăţii. Raport juridic comercial sau civil

Mi-am adus aminte de stagiatura mea şi de d-nu’ profesor, un excelent retor, şi în acelaşi timp de sofiştii care predau arta subtilă a persuasiunii.
Arta de convinge oamenii, surclasează nevoia de a demonstra adevărul. Avocatura este, în esenţă, o formă de persuasiune, bazată pe argumente considerate adevărate şi care are ca drept scop obţinerea unei efect şi nu convingerea asupra unui adevăr.
De altfel, prejudecata referitoare la avocat face ca acesta să fie văzut ca o persoană care poate să argumenteze elocvent şi poate să dovedească o propoziţie, indiferent dacă este corectă sau incorectă. Cu alte cuvinte, o persoană cu un discurs relativist.
M-am întâlnit cu d-nu’ profesor într-un recurs.
Soarta acestuia depinde de calificarea raportului juridic dedus judecăţii, raport în cadrul căruia o persoană fizică închiriază un spaţiu comercial unei persoane juridice. Instanţa de fond a fost învestită cu soluţionarea unei acţiuni prin care se solicita obligarea locatarului la plata unor despăgubiri echivalente chiriei.
Instanţa de fond, calificând raportul juridic dedus judecăţii ca fiind unul de drept comercial, a invocat din oficiu excepţia prematurităţii acţiunii şi a solicitat locatorului să facă dovada îndeplinirii procedurii concilierii prealabile, conform art. 720 ind.1 din Codul de procedură civilă,
Per a contrario, locatorul, în critica sentinţei instanţei de fond, învederează faptul că mai sus-menţionata calificare a raportului juridic este greşită, în speţă fiind vorba de un raport juridic de drept civil.

Însă, soluţia instanţei de fond apare ca fiind legală, raportul juridic dedus judecăţii fiind un raport juridic de drept comercial, independent de unghiul din care este privit.
Evident, din perspectiva locatarului, persoană juridică, comerciant, raportul juridic dedus judecăţii este un raport juridic de drept comercial, datorită reglementărilor cuprinse în art.3, art.4 prin raportare la art.5 din C.Com.
Astfel, folosind criteriul pozitiv, Codul comercial reglementează în art.3 categoriile de fapte considerate a fi de comerţ, iar în art.5, folosind criteriul negativ, categoriile de fapte care nu pot fi calificate a fi comerciale.
Considerând insuficient criteriul obiectiv de calificare a faptelor de comerţ, leguitorul îl completează cu prezumţia de comercialite, prezumţie relativă, juris tantum, potrivit art.4 din Codul comercial.
Speţa dedusă judecăţii are ca obiect un fapt de comerţ accesoriu sau conex care reprezintă faptul juridic care are, prin natura lui, un caracter civil, dar, pentru că existenţa sa este legată de un fapt calificat de lege ca fiind comercial, dobândeşte şi el caracter comercial, potrivit principiului „accesorium sequitur principale”.
Aşadar, contractul de închiriere pentru locatar este un fapt de comeţ accesoriu întrucât acest contract are drept obiect un spaţiu comercial de natură şi indispensabil desfăşurării activităţii obişnuite comerciale a acestuia, conform specificului obiectului său de activitate.
Chiar şi respingând teza faptelor de comerţ conexe, raportul juridic dedus judecăţii îşi păstrează caracterul comercial, întrucât potrivit art.4 din C. Com. „se socotesc, ca fapte de comerţ celelalte contracte şi obligaţiuni ale unui comerciant, dacă nu sunt de natură civilă, sau dacă contrariul nu rezultă din însuşi actul”.
Cu alte cuvinte, cu excepţiile menţionate expres de lege, toate contractele şi obligaţiile comerciantului, indiferent de izvorul lor, au caracter comercial, fiind deci comerciale obligaţiile contractuale, obligaţiile derivând din fapte licite sau chiar ilicite, etc.
Deci, faptele reglementate de art.3 din C. Com.şi cele care cad sub incidenţa prezumţiei de comercialitate, potrivit art.4 din C. Com., sunt considerate, datorită naturii lor şi pentru motive de odine publică, ca fiind comerciale cu consecinţa firească ca orice persoană care le-a săvârşit să intre incidenţa legilor comerciale.
Excepţiile reglementate de către leguitor şi menite să răstoarne prezumţia de comercialitate se referă la actele care prin natura lor sunt întotdeauna civile care, chiar încheiate de un comerciant, rămân civile , cum ar fi căsătoria, adopţia, testamentul şi actele expres civile, adică actele în care se stipulează expres cauza civilă a acestora, cum de exemplu: va fi civilă şi nu comercială constituirea unei ipoteci pentru garantarea unui împrumut făcut de un comerciant în scopul achiziţionării unei locuinţe pentru uzul personal al comerciantului şi al familiei sale.
Mai mult decât atât, raportul juridic dedus judecăţii îşi păstrează caracterul comercial şi din perspectiva locatorului, persoană fizică, necomerciant.
Este posibil, într-adevăr, ca un act juridic sau o operaţiune juridică să reprezinte un fapt de comerţ numai pentru una dintre părţi, iar pentru cealaltă să reprezinte un act civil, aceste fapte fiind denumite fapte de comerţ unilaterale sau mixte.
În dreptul comercial român, problema regimului juridic al faptelor de comerţ unilaterale sau mixte are o reglementare legală în art.56 din C.com., care dispune că „dacă un act este comercial numai pentru una din părţi, toţi contractanţii sunt supuşi, încât priveşte acest act, legii comerciale”.
Aşadar, este suficient ca pentru o parte actul să fie comercial pentru ca întregul raport juridic să se supună legii comerciale.
Ca o consecinţă a acestei concepţii, art.945 din C. Com. prevede faptul că „acţiunile derivând din acte care sunt comerciale chiar numai pentru una dintre părţi, se prescriu pentru toate părţile contractante, în conformitate cu dispoziţiile legii comerciale”.
Soluţia adoptată se justifică prin aceea că, fiind vorba de un raport juridic unic, el nu poate fi supus simultan, la două reglementări diferite, una comercială pentru comerciant şi o alta civilă pentru necomerciant, ci a unei reglementări unice, cea a dreptului comercial.
Limitările existe ale acestui principiul se referă la faptul că supunerea faptelor mixte de comerţ legii comerciale nu are vreo consecinţă asupra statutului juridic al părţii pentru care actul juridic nu este act de comerţ, acesta din urmă nedobândind calitatea de comerciant oricâte acte juridice de acest fel ar încheia.
Este de menţionat, de asemenea, faptul că potrivit contractului dintre părţi, obiectul locaţiunii este un spaţiu comercial, cu această destinaţie şi afectaţiune specială şi prin urmare actele de administrare ale unui astfel de spaţiu sunt calificate ca fiind comerciale chiar dacă aparţin unui necomercinat.

Recursul nu a fost deocamdată soluţionat.

Planul de "măsuri şi metode specifice de recuperare a unei datorii comerciale"

În meseria de avocat nu poţi să spui niciodată că le ştii sau că le-ai văzut pe toate.
Şi în acest domeniu îşi găseşte aplicabilitatea vorba aceea: „mare grădina....şi mulţi ...sar gardul.” Azi, am ocazia perfectă pentru a crea o nouă etichetă pentru postări. Se numeşte simplu ..."PERLĂ" şi, deşi ar putea fi adăugată şi la câteva dintre articolele mai vechi, e totuşi reprezentativă pentru categoria juriştilor „care au sărit gradul grădinii”.

Pe scurt, firma X a primit o notificare, notificare prin care firma Y, prin „Liderul pe piaţa recuperării de debite din România”, aşa cum se auto-intitulează, să-i spunem C, solicită achitarea debitului de 5.000 lei.
În cazul în care firma X nu înţelege să achite suma respectivă, „liderul pe piaţa recuperării de debite din România” formulează planul de „măsuri şi metode specifice” pe care consideră că le are la dispoziţie.
NOTA BENE: Recunosc că primul meu gând legat de această postare se referă la faptul că planul de „măsuri şi metode specifice” e prea...comic pentru a-l ţine numai pentru mine. Ulterior mi-am dat seama că pot exista oameni care se vor îngrijora dacă vor primi o astfel de notificare la gândul că...o să vedeţi în cele ce urmează...
Trebuie menţionat că planul de „măsuri şi metode specifice de recuperare" a unui debit, văzut de „liderul pe piaţă” are 14 puncte, corespunzând celor scrise între ghilimele, unul mai haios decât celălalt, şi la care a fost necesar să formulăm câte răspuns:

1.Referitor la „sesizarea Administraţiei fiscale în vederea stabilirii dacă organele de conducere au depus sau nu bilanţul contabil anual”, precizăm faptul că: Potrivit art.11 din Codul de procedură fiscală, funcţionarii publici din cadrul organului fiscal, inclusiv persoanele care nu mai deţin această calitate, sunt obligaţi în condiţile legii să păstreze secretul asupra informaţiilor pe care le deţin ca urmare a exercitării atribuţiilor de serviciu. Mai mult decât atât, aceste informaţii, referitoare la impozite, taxe, şi alte sume datorate bugetului general consolidat, cuprinse şi în bilanţul contabil anual, pot fi transmise numai către: autorităţilor publice, autorităţilor fiscale ale altor ţări, autorităţilor judiciare competente, etc.
Este important de reţinut faptul că, autoritatea care primeşte informaţii fiscale este obligată să păstreze, la rândul său, secretul asupra informaţiilor primite, nerespectarea acestei obligaţii şi deci, a secretului fiscal, atrăgând răspunderea tuturor persoanelor implicate. Conchidem spunând că, în măsura în care consideraţi legal demersul dumneavoastră, vă angajaţi răspunderea pentru eventuala încălcare a secretului fiscal în ceea ce priveşte subscrisa societate.

2.Referitor la „formularea unei plângeri penale în urma modificărilor legislative în materie penală,...respectiv reglementarea cu privire la răspunderea penală a persoanei juridice”, precizăm faptul că deşi Codul penal a fost completat cu dispoziţii care reglementează răspunderea persoanei juridice, nu au fost abrogate dispoziţiile cu privire la elementele constitutive ale infracţiunilor, respectiv necesitatea săvârşirii unei fapte penale. Astfel, în lipsa indicării şi a existenţei unei fapte cu caracter penal, răspunderea persoanei juridice, chiar reglementată, nu poate fi antrenată. Este evident faptul că neachitarea unei aşa-zise datorii nu întruneşte elementele constitutive ale vreunei infracţiuni, având, eventual, natura unei obligaţii comerciale şi antrenând în subsidiar, dacă sunt întrunite condiţiile, răspunderea contractuală. Mai mult decât atât, referitor la reglementarea răspunderii penale a persoanei juridice, se apreciază că doar faptele de natură penală săvârşite de către persoanele fizice ce au calitatea de organe ale persoanei juridice, în exercitarea funcţiilor acestora şi mai cu seama în realizarea scopului societar, reflectând în această manieră voinţa persoanei juridice, constituie fapte penale ale persoanei juridice.

3. Referitor la „formularea unor adrese pentru a se stabili dacă subscrisa societate are sau nu conturi deschise la bănci”, precizăm, în primul rând, că societatea dvs. are libertatea să formuleze orice adrese către orice instituţii financiare, dacă consideră că acest lucru este necesar şi util recuperării aşa zisei datorii comerciale. În al doilea rând, trebuie să menţionăm şi faptul că, orice contracte de cont curent ar avea subscrisa cu instituţiile bancare, acestea cad sub incidenţa secretului bancar, fiind necesară autorizarea respectivelor adrese de către autorităţile publice şi judiciare competente. Conchidem, spunând că, în măsura în care consideraţi legal demersul dumneavoastră, vă angajaţi răspunderea pentru eventuala încălcare a secretului bancar în ceea ce priveşte subscrisa societate.

4.Referitor la „depunerea unei plângeri la Parchetul de pe lângă Judecătoria competentă având ca obiect săvârşirea de către administrator a infracţiunii de înşelăciune prevăzute de art.215, alin.(1) raportat la alin.(3) din Codul Penal”, învederăm următoarele:
Potrivit art.215, alin.(3) din Codul penal, constituie infracţiunea de înşelăciune în convenţii „inducerea sau menţinerea în eroare a unei persoane, cu prilejul încheierii sau executării unui contract, săvârşită în aşa fel încât fără această eroare cel înşelat nu ar fi încheiat sau executat contractul în condiţiile stipulate.”
Din această dispoziţie, coroborată cu cerinţele înscrise în alin.(1) din acelaşi text de lege, rezultă că pentru existenţa infracţiunii de înşelăciune în convenţii este necesară desfăşurarea unei activităţi de inducere sau menţinere în eroare a persoanei vătămate, prin manopere frauduloase, fără de care nu s-ar fi încheiat contractul.Or, în cazul în care părţile au fost de bună-credinţă cu ocazia încheierii contractului, nu se poate reţine existenţa unei acţiuni frauduloase de inducere în eroare şi, deci, nici săvârşirea infracţiunii de înşelăciune în convenţii. Faptul că ulterior, pe parcursul executării contractului, una dintre părţi nu-şi îndeplineşte eventual obligaţia asumată, nu poate fi asimilat cu o activitate de inducere în eroare sau manoperă frauduloasă de felul celor incriminate în art.215 din Cod penal. Prin urmare, în cazul în care una dintre părţi nu-şi respectă obligaţia la care a convenit, partea lezată se poate adresa instanţei civile, pentru ca aceasta din urmă să hotărască cu privire la încălcarea de către cealaltă parte a prevederilor contractuale.În acest sens, A SE VEDEA: C.S.J., Secţia penală, decizia nr. 1255/1998.

5. Referitor la „identificarea prin ONRC a bunurilor societăţii precum şi a organelor de conducere”, precizăm faptul că într-adevăr, în urma achitării tarifelor stipulate, societatea dumneavoastră poate obţine, ca oricare altă persoană fizică sau juridică, un „Certificat Constatator” prin care să fie individualizată structura capitalului social, cuantumul acestuia, persoanele care deţin părţi sociale şi în ce procente, precum şi istoricul modificărilor, dacă acestea există, ale actului constitutiv al subscrisei societăţi. Efectuarea demersurilor de obţinere a certificatului constatator nu garantează şi nu mijloceşte, din punctul nostru de vedere, în nici un fel, însă, recuperarea aşa-zisului debit.

6.Referitor la „sesizarea societăţilor de leasing cu care subcrisa societate are contracte...şi desfiinţarea de drept a contractelor”, învederăm următoarele:
În primul rând, considerăm că pentru o asemenea măsură este necesar a se stabili existenţa unor astfel de contracte, persoana finanţatorului /proprietarului, tipul contractului de leasing, ş.a.m.d. În al doilea rând, faţă de orice contracte existente, sau nu, societatea dumneavoastră are calitatea de terţ, raportul juridic contractual nefiindu-i opozabil. În al treilea rând, faţă de dispoziţiile Ordonanţei Guvernului nr. 51/1997 privind operaţiunile de leasing, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi faţă de dispoziţiile civile ce au ca obiect reglementarea regimului juridic al nulităţilor absolute, este necesar ca societatea dumneavoastră să se adreseze, dacă consideră că există o cauză de nulitate absolută, instanţelor de judecată. Cu alte cuvinte, doar în condiţiile formulării unei astfel de acţiuni societatea dumneavoastră, în calitate de terţ, ar putea obţine desfiinţarea eventualelor contracte de leasing ale subscrisei, deşi acest lucru este lipsit de orice eficacitate raportat la „recuperarea unei datorii comerciale”, ce face obiectul notificării în cauză.

7. Referitor la „săvârşirea contravenţiei prevăzute de art.10, alin.(1) din Legea nr.469/2002 privind unele măsuri pentru întărirea disciplinei contractuale”, precizăm faptul că:
Pentru reţinerea săvârşirii contravenţiei în sarcina subscrisei, conform dispoziţiilor aceluiaşi art.10 alin.(1), lit.a) din Legea nr. 469 /2002 este necesară dovada neachitării cu rea-credinţă a unor datorii scadente.
Or, în ceea ce ne priveşte, considerăm că nu poate fi vorba în primul rând de o datorie scadentă, întrucât aşa-zisul debit nu are caracter cert, lichid şi exigibil, reprezentând la acest moment, o simplă pretenţie din partea societăţii dumneavoastră şi, în al doilea rând şi în consecinţă nu poate fi vorba nici de existenţa unei rele-credinţe din partea subscrisei.Potrivit aceluiaşi act normativ, ambele părţi contractuale îşi datorează în mod reciproc bună-credinţă cu privire la executarea contractului, ceea ce ne îndreptăţeşte să considerăm notificarea trimisă ca un act contrar uzanţelor comerciale ante-menţionate.

8. Referitor la „falimentul societăţii dumneavoastră şi antrenarea răspunderii personale a administratorului pe baza Legii nr.85/2006”, învederăm următoarele: potrivit art.31 din Legea 85/2006 a insolvenţei, orice creditor îndreptăţit să solicite deschiderea procedurii insolvenţei împotriva unui debitor prezumat în insolvenţă se poate adresa instanţei de juidecată. Însă, societatea dumneavoastră nu are calitatea, în acest moment, de „creditor îndreptăţit” întrucât potrivit art.2 din aceeaşi lege prin acest termen se desemnează creditorul care ar putea cere executarea silită a respectivei creanţe în condiţiile prevăzute de Codul de procedură civilă, respectiv creditorul care deţine o creanţă certă, lichidă şi exigibilă. Mai mult decât atât, o cerere întemeiată pe art.31 din legea procedurii insolvenţei trebuie să îndeplinească anumite condiţii dintre care facem vorbire de aceea cu privire la „valoarea-prag” a creanţei, valoare stabilită prin art.2, pct.12 şi reprezentând valoarea minimă a creanţei în cuantum de 10.000 lei.
În concluzie, considerăm că o cerere de deschidere a procedurii insolvenţei formulată de către societatea dumneavoastră, va fi respinsă ca inadmisibilă de către instanţa de judecată, întrucât nu îndeplineşte condiţiile necesare şi imperativ reglementate de lege. De altfel, conform art.33, alin.(3) din Legea nr.85 /2006 la cererea debitorului, judecătorul-sindic îl poate obliga pe creditorul care a introdus cererea de deschidere a procedurii insolvenţei să consemneze, în termen de 15 zile, la o bancă, o cauţiune de cel mult 10% din valoarea creanţelor, urmând ca acesta să fie restituită creditorilor, dacă cererea va fi admisă.
Incontestabil scopul Legii nr.85/2006 este acela de a proteja interesele creditorilor, dar în acelaşi timp, prin conţinutul articolului 33, alin.(3) şi prevenirea unor abuzuri şi deci al protejării debitorului împotriva unor cereri nejustificate ale creditorilor privind deschiderea proce-durii.
Achiesăm opinei exprimate în literatura de specialitate potrivit căreia dreptul la reparaţie al debitorului prejudiciat trebuie să se nască independent de împrejurarea că cererea introductivă a fost formulată de creditor cu sau fără rea-credinţă, pentru că „dacă leguitorul ar fi intenţionat să condiţioneze repararea paubei prin folosirea cauţiunii de o eventuală respingere a cererii ca introdusă abuziv, cu rea-credinţă, ar fi prevăzut în mod exprea acest aspect. Or, din contră, legiuitorul a prevăzut în mod imperativ: cauţiunea „va fi folosită” la repararea pagubelor suferite de debitor. Dovada vătămarii drepturilor şi în mod subsecvent dovada creării unui prejudiciu subscrisei nu necesită, din punctul nostru de vedere, probaţiune deoarece, în condiţiile unei economii de piaţă şi cel mai mic zvon negativ are potenţialul de afecta într-o măsură destul de importantă credibilitarea unei întreprinderi...fiind evident faptul...că o consecinţă directă a acestuia anunţ se reflectă în reducerea drastică a credibilităţii. În ultimul rând, precizăm faptul că în ipoteza deschiderii procedurii insolvenţei împotriva subscrisei, eventuala antrenare a răspunderii administratorului este de competenţa exclusivă fie a judecătorului sindic, fie a lichidatorului judiciar numit în cauză şi deci în nici un caz a creditorului care a formulat respectiva cerere.

9.Referitor la „instituirea unui sechestru asigurător conform art.591, alin.(1) din Codul de procedură civilă”, vă învederăm faptul că, potrivit dispoziţiilor legale, creditorul care nu are titlu executoriu, dar a cărui creanţă este constatată prin act scris şi este exigibilă, poate solicita înfiinţarea unui sechestru asigurator asupra bunurilor mobile şi imobile ale debitorului, dacă dovedeşte că a intentat acţiunea. Aşadar, în lipsa introducerii unei acţiuni comerciale împotriva subscrisei, societatea dumneavoastră nu poate solicita înfiinţarea asupra bunurilor mobile sau imobile a măsurii sechestrului asigurator. Mai mult decât atât, aşa-zisa datorie nu are la acest moment un caracter exigibil, având doar natura unei simple pretenţii din partea societăţii dumneavoastră.

10. Referitor la „săvârşirea infracţiunii de bancrută simplă prevăzute de dispoziţiile legii nr. 85/2006”, precizăm următoarele:
În primul rând, conform art.143 din legea procedurii insolvenţei elementele constitutive ale infracţiunii de bancrută simplă constă în neintroducerea sau introducerea tardivă a cererii de deschidere a procedurii insolvenţei în termen, de către reprezentantul legal al persoanei juridice debitoare.
În al doilea rând, conform art.27 al aceleiaşi legi, debitorul aflat în stare de insolvenţă este obligat să se adreseze instanţei de judecată, în termen de 30 de zile, pentru a fi supus dispoziţiilor legale.
Astfel, pentru creditor, insolvenţa este prezumată ca fiind vădită, atunci când debitorul, după 30 de zile de la scadenţă, nu a plătit datoria faţă de el. Prezumţia este generată legal pentru a servi creditorului care nu poate cunoaşte realitatea situaţiei patrimoniului debitorului în ansamblul aces-teia sub aspectul datoriilor şi a fondurilor băneşti. Pentru debitor, însă, insolvenţa este certă şi efectivă atunci când fondurile băneşti de care dispune sunt insuficiente pentru plata datoriilor exigibile. Pentru acelaşi debitor insolvenţa este iminentă atunci când are certitudinea că la scadenţă nu va putea plăti datoriile exigibile angajate cu fondurile băneşti disponibile la aceeaşi dată. Pentru că în condiţiile economiei de piaţă, o întreprindere se poate confrunta pe termen scurt cu dificultăţi în desfăşurarea activităţii specifice, legate în special de criza de lichiditate, în ipoteza formulării de către un creditor a unei cereri de deschidere a procedurii de insolvenţă, considerăm că este necesar să se stabilească, de către instanţa de judecată, dacă aceste dificultăţi, care situează sau vor situa societatea în imposibilitatea efectuării plăţilor scadente, au un caracter accidental sau unul de permanenţă.
Conchidem, prin aceea că sub nici unul dintre aspectele mai sus menţionate nu poate fi reţinută în sarcina reprezentantului legal al subscrisei săvârşirea infracţiunii de bancrută simplă.

11.Referitor la „formularea unor adrese către toate băncile prin care să se anunţe că persoana juridică este în stare de insolvenţă şi nu prezintă o bonitate necesară pentru acordarea unui credit.” Având în vedere cele precizate la punctele 8 şi 10 ale prezentului răspuns şi mai ales în condiţiile în care firma dumneavoastră nu a formulat împotriva subscrisei o cerere de deschidere a procedurii insolvenţei, formularea unei adrese în sensul precizat prin notificare aduce grave prejudicii imaginii subscrisei în condiţiile reglementate de Legea nr. 11 /1991 a concurenţei neloiale, conform cărora constituie contravenţie comunicarea, chiar facută confidenţial, sau răspândirea de către un comerciant de afirmaţii mincinoase asupra unui concurent sau asupra mărfurilor/serviciilor sale, afirmaţii de natură să dăuneze bunului mers al întreprinderii concurente.Astfel, în cazul în care societatea dumneavoastră face aceste demersuri, îndreptăţeşte subscrisa la formularea unei acţiuni în instanţa de judecată prin care să solicite constatarea prejudiciului produs şi obligarea în subsidiar la plata daunelor conform dispoziţiilor legale mai sus-menţionate.

12.Referitor la „sesizarea Gărzii Financiare” şi vis-a-vis de răspunsul formulat la punctul nr. 7 considerăm că pe lângă lipsa de eficienţă în recuperarea aşa-zisei datorii, metoda considerată de dumneavoastră este evident a fi de rea-credinţă şi întăreşte convingerea noastră cu privire la natura „notificării” trimise.
În acest sens, considerăm că deşi prin natura sa o notificare ar fi putut rezolva pe cale amiabilă diferendele apărute între cele două societăţi, prin conţinutul lipsit de temei şi fundament juridic al „notificării” trimise de către firma dumneavoastră, aceasta îmbracă mai mult forma unui „şantaj”.

13. Referitor la „înscrierea în lista neagră a debitorilor existentă la ONRC”, învederăm faptul că Oficiul Naţional al Registrului Comerţului are funcţii legate de publicitatea legală, informare economică şi statistică, informare comercială, simplificare a procedurilor de înregistrare şi autorizare a funcţionării firmelor, informare şi asistenţă, etc. Deşi nu ştim la ce faceţi referire, vă indicăm faptul că Ministerul Economiei şi Finanţelor, prin direcţiile de specialitate, deţine informaţii cu privire la contribuabili şi de asemenea, dacă este cazul, publicaţia „Buletinul Insolvenţei” cuprinde date cu privire la persoanele împotriva cărora s-au formulat cereri de deschidere a procedurii insolvenţei, etc.

14.Referitor la „înfiinţarea sechestrului asigurator conform art. 136 alin.(1) din Codul de procedură penală”, precizăm faptul că la articolul indicat de dumneavoastră se găsesc reglementate măsurile preventive privitoare la infracţiuni pedepsite cu detenţiune pe viaţă sau cu închisoare…Considerăm că aţi indicat în mod greşit textul legal, dar cu toate acestea, vă indicăm, în ceea ce priveşte măsura sechestrului asigurator conţinutul art. 163 cod de procedură penală. În concluzie, având în vedere şi răspunsul formulat la pct.2 şi 4, considerăm că nu sunt îndeplinite condiţiile cerute de lege pentru luarea unei astfel de măsuri asiguratorii împotriva subscrisei, neexistând la acest moment nici plângere penală, nici proces penal împotriva noastră.

Bun plan, nu?
Nu îmi imaginez motivul pentru care între cele 14 "măsuri şi metode" de recuperare nu se găseşte, totuşi, şi formularea unei acţiuni în pretenţii sau chiar eventual a unei cereri de emitere a unei ordonanţe de plată ?!
Colegul meu de birou spunea azi că, în general, firmele au ajuns să nu îşi plătească una celeilalte datoriile.
Se poate. Însă, de la "a nu mai plăti" până la "planul de măsuri şi metode specifice de recuperare" e un drum lung ... de 14 puncte!

Supendarea provizorie. Tips and Tricks

Potrivit art.403 alin.(4) din Codul de procedură civilă, în cazuri urgente, dacă s-a plătit cauţiunea, preşedintele instanţei poate dispune, prin încheiere şi fără citarea părţilor, suspendarea provizorie a executării până la soluţionarea cererii de suspendare de către instanţă.
Încheierea nu este supusă nici unei căi de atac.
Cauţiunea care trebuie depusă este în cuantum de 10% din valoarea obiectului cererii sau de 5oo lei pentru cererile neevaluabile în bani. Cauţiunea depusă este deductibilă din cauţiunea stabilită de instanţă, dacă este cazul.

Hmmm...nu pare complicat, nu?
Şi totuşi...

Instituţia suspendării provizorii s-a modificat prin Legea nr.219/2005, în versiunea „nouă” ne mai făcându-se referire la dispoziţiile art.581 şi art.582 din Codul de procedură civilă care reglementează procedură specială a ordonanţei preşedinţiale.
Pe de altă parte, chiar şi în lipsa antemenţionatei referiri cererea de suspendare provizorie păstrează respectivele caracterele speciale: urgenţa, vremelnicia şi neprejudecarea fondului.
Cu alte cuvinte, suspendarea provizorie a executării silite este o măsură vremelnică care se acordă până la soluţionarea cererii de suspendare pe fond, formulată în temeiul art.403, alin.(1) din Codul de procedură civilă.
Sunt necesare deci, "două cereri de suspendare"!
Practic, ori de câte ori se formulează o contestaţie la executare se va formula şi un petit cu privire la suspendarea executării silite, petit asupra căruia instanţa se va putea pronunţa după fixarea şi respectiv achitarea unei cauţini în cuantumul stabilit.

Dar contestaţia la executare, deşi ar trebui judecată de urgenţă şi cu precădere, într-un termen de 15 zile, poate fi amânată (surpriză, nu?), iar petitul cu privire la suspendarea executării, adică „cererea de suspendare pe fond” se prelungeşte şi mai mult având în vedere faptul că preşedintele completului va trebui să stabilească cuantumul cauţiunii...etc.
Aşa că...până să se întâmple toate cele de mai sus se poate depune cerere de suspendare provizorie.
Aceasta din urmă nu se poate judeca decât concomitent cu cererea de suspendare pe fond, în caz contrar suspendarea provizorie transformând-se în una definitivă.

Una dintre condiţiile de admisibilitate ale unei astfel de cereri de suspendare provizorie se referă la îndeplinirea obligaţiei de plată a unei cauţiuni în cuantum de 10% din valoarea obiectului sau de 500 lei pentru cererile neevaluabile în bani.
Tocmai acest cuantum fix al cauţiunii garantează reuşita cererii de suspendare provizorie pentru că judecătorul învestit cu soluţionarea acesteia nu analizază în fond raportul juridic dintre părţi, ci dispune o măsură provizorie.
Vis-a-vis de subiectul cauţiune, potrivit art.723 ind.1 din Codul de procedură civilă plafonul maxim pentru stabilirea de către instanţă a cuantumului cauţiunii, este de 20% din valoarea obiectului dacă acesta este evaluabil în bani, sau de 2.000 lei pentru cererile al căror obiect este neevaluabil în bani, dacă legea nu prevede altfel.
Potrivit aceluiaşi articol cauţiunea fixă stabilită pentru suspendarea provizorie a executării silite se deduce din cauţiunea fixată pentru cererea de suspendare de fond, ceea ce înseamnă că debitorul nu poate fi obligat să achite mai mult decât 20% din valoarea creanţei sau 2.ooo lei, pentru ambele cereri.

Aşadar, pe de-o parte, plata cauţiunii este menită a prevenii abuzurile creditorului care a procedat la executarea silită a debitorului, cum ar fi spre exemplu, în baza unei hotărâri care deşi executorie, nu a fost supusă controlului instanţei de apel, cum sunt hotărârile comerciale.
Iar pe de altă parte, prin plata cauţiunii, şi drepturile creditorului sunt protejate, acestă instituţie având ca funcţie, printre altele, şi funcţia de garanţie a seriozităţii cererii petentului şi funcţia de sursă de despăgubire a persoanei prejudiciate prin măsurile luate.

Secunda condiţie se referă la "urgenţa măsurii" .
Întotdeauna când va fi vorba despre o executare silită, suspendarea ei va fi bineînţeles urgentă!
Or, în cauză, este vorba desprea executarea prin poprire, a unei hotărâri comerciale, care fără a fi supusă controlului judiciar al instanţei superioare, este, în baza dispoziţiilor art.720 ind.8 executorie şi nu necesită învestirea cu formulă executorie.
Împotriva sentinţei s-a formulat apel.
Urgenţa se explică şi prin primejdia care ameninţă partea în situaţia în care se execută hotărârea arbitrală atacată cu acţiunea în anulare, în condiţiile art.365 din Codul de procedură civilă.
În situaţia reglementată de art.403, alin.(4) din Codul de procedură civilă, urgenţa este prezumată legal, iar în măsura în care se justifică şi în concret, în funcţie de circumstanţele speţei, cererea de suspendarea provizorie este întemeiată.
Astfel că... spre exemplu, punerea în executare a unei sume importante de bani de natură a afecta bunul mers al societăţii, necesită adoptarea măsurii suspendării provizorii.

Preşedintele instanţei dispune asupra cererii de suspendare provizorie prin încheiere dată fără citarea părţilor, încheierea nefiind supusă niciunei căi de atac, aceasta spre deosebire de vechea reglementare, în care suspendarea provizorie se dispunea pe calea ordonanţei preşedinţiale, încheierea putând fi atacată potrivit art.582, alin.(1) din Codul de procedură civilă.

În schimb...lucurile au stat altfel la Tribunalul Sibiu.
S-au emis citaţii părţilor şi deşi am „câştigat” (NOTA BENE:având în vedere
textul legal, cererea de suspendare provizorie, fiind o procedură necontencioasă, nu priveşte decât constatarea de către instanţă a existenţei „condiţiei urgenţei” şi a achitării cauţiunii) am primit o hotărâre (?!) cu drept de recurs în 15 zile (?!) de la comunicare.
Oare ce şanse am să câştig recursul?
HA.HA.HA.

Contract simulat. Efecte...

Simulaţia..., conceptul juridic, presupune, pe scurt, existenţa concomitentă, între aceleaşi părţi, a cel puţin două contracte: unul public, aparent, denumit şi contract simulat, prin care se creează o anumită aparenţă juridică ce nu corespunde realităţii şi un altul secret, denumit contraînscris care corespunde voinţei reale a părţilor şi prin care părţile anihilează, în tot sau în parte, aparenţa juridică creată prin actul public, dar simulat.
Potrivit art.1175 din Codul civil, actul secret, care modifică un act public, nu poate avea putere decât între părţile contractante şi succesorii lor universali, un asemenea act neavând nici un efect în contra altor persoane.
Simulaţia, în dreptul nostru, poate să îmbrace mai multe forme, în funcţie de modul în care este conceput contractul aparent şi de relaţia în care acesta se află cu actul juridic secret. Astfel, contractul aparent poate fi fictiv, poate fi deghizat ori simulaţia se realizează prin interpunere de persoane.

Întrucât în legislaţia noastră simulaţia, în sine, nu este sancţionată cu nulitatea, ci sancţiunea specifică este, de regulă, inopozabilitatea faţă de terţele persoane a situaţiei juridice create prin actul juridic secret, reuşita acţiunii în simulaţie depinde de validitatea acestui din urmă contract. Cu alte cuvinte, pentru a se admite pe cale judecătorească o acţiune în simulaţie, care să înlăture efectele contractului aparent, este necesar ca actul secret să îndeplinească condiţiile de valabilitate de fond şi de formă, cerute de lege la data încheierii actului. De asemenea, potrivit majorităţii opiniilor, este necesar ca actul secret să fie încheiat concomitent sau eventual anterior de încheierea contractului public.

Ca procedeu simulaţia are incontestabil drept scop eludarea unor dispoziţii legale care incomodează încheierea actului juridic voit a fi încheiat de către părţi, acestea din urmă fiind nevoite să găsească "soluţii alternative", spre exemplu, pentru a nu plăti taxele notariale pentru încheierea unui contract de vânzare-cumpărare.

Terţii beneficiază de regula inopozabilităţii numai dacă nu au avut cunoştinţă de actul juridic secret, act de care se pot prevala însă, dacă produce efecte mai favorabile decât actul juridic public. De exemplu, creditorul chirografar al unui debitor insolvabil va avea interesul să invoce în favoarea sa, contra-înscrisul încheiat de acest debitor din care rezultă că un contract de vânzare-cumpărare este fictiv şi că respectivele bunuri nu au ieşit din patrimoniul debitorului şi pot fi, prin urmare, executate silit.

Referitor la simulaţia prin interpunere de persoane...adică situaţia în care părţile încheie actul aparent şi public, dar prevăd printr-o înţelegere secretă faptul că una dintre ele nu are calitatea de parte contractantă, stabilind, totodată, cine este adevăratul titular al dreptului tranzacţionat. Aşadar, prin actul aparent se urmăreşte în mod constant ca efectele juridice să se producă faţă de o altă persoană căreia doreşte să i se asigure anonimatul.
Aşa cum am subliniat deja, efectul principal al simulaţiei este acela de a face să înceteze caracterul ocult, secret al contraînscrisului, iar reuşita acţiunii depinde numai dacă acest contract întruneşte toate condiţiile de formă şi de fond pentru a fi el însuşi valabil. În măsura în care actul secret este lovit de nulitate sau este anulabil, acesta va fi desfiinţat ca urmare a viciilor care îi sunt proprii.

Speţa...
La data de 26 martie 1991, potrivit înscrisului denumit „Confirmare” vânzătorii, X şi Y, declară faptul că înţeleg să vândă casa din România, lui Z. De asemenea, vânzătorii declară faptul că au primit de la Z un CEC în valoare de x D.M., urmând ca suma de bani să fie transferată în contul lor după încheierea contractului de vânzare-cumpărare.
La data de 9 mai 1991, potrivit „Contractului de vânzare-cumpărare” autentic, vânzătorii, vând imobilul lui A, fratele lui Z.
La data de 13 mai 1991, vânzătorii, potrivit înscrisului denumit „Chitanţă”, confirmă faptul că Z le-a achitat suma de x D.M. pentru casa din România.
La data de 27 mai 1991, potrivit înscrisului denumit „Convenţie”, A recunoaşte faptul că imobilul situat în Sibiu, a fost cumpărat de către Z care a achitat suma în valoare de x D.M. vânzătorilor. Mai mult decât atât, potrivit aceluiaşi înscris, A se obligă ca în cel mai scurt timp să perfecteze actele de donaţie între el şi Z, în caz contrar obligându-se să restituie suma de x D.M. La data de 26 septembrie 1991, s-a încheiat „Contractul de donaţie” autentic, între A, în calitate de donator, şi Z în calitate de donatar, A declarând faptul că donează lui Z imobilul situat în Sibiu.
"După 18 ani"...A formulează acţiune de revocare a donaţiei susţinând faptul că este proprietarul imobilului sens în care susţine că la momentul anului 1991 a împrumutat o sumă de bani de la fratele său, Z. La solicitarea lui Z, în scopul constituirii unei specii de garanţii pentru împrumutul acordat, A susţine că i-a donat lui Z casa, dar....şi aici vine partea interesantă, fără a avea cunoştinţă că Z este cetăţean german şi deci nu poate obţine dreptul de proprietate asupra imobilelor, conform Constituţiei României din 1991.
Pe sistemul „frate-frate, dar brânza-i pe bani”...
Curios...având în vedere faptul că motivul pentru care părţile X, Y, Z, A au procedat astfel este tocmai pentru a eluda dispoziţiile legale imperative şi restrictive în acelaşi timp care interziceau dobândirea de către străini, prin orice modalitate, de terenuri în România.

Aşa cum s-a demonstrat anterior, una dintre formele pe care le poate îmbrăca simulaţia este interpunerea de persoane ceea ce presupune existenţa unui act juridic public, ale cărui părţi, împreună cu o a treia persoană, ce rămâne anonimă, încheie actul secret care prevede că efectele actului public se produc, în realitate, faţă de acest din urmă participant la actul ocult, adevăratul beneficiar al dreptului transmis sau constituit prin actul aparent.
Este evident faptul că A a cunoscut realitatea întregii operaţiuni juridice şi la care, de altfel, au participat. Atunci s-a realizat acordul simulatoriu şi chiar dacă contractul autentic s-a întocmit ulterior datorită formalităţilor pe care le-a implicat, aceasta nu înseamnă inexistenţa unei concomitenţe între cele două contracte, cel secret şi cel public.
Pentru a fi în prezenţa interpunerii de persoane este absolut necesar ca toate cele trei părţi implicate în operaţiune să aibă cunoştinţă atât de existenţa actului public, cât şi de cea a actului secret, adică să ştie în patrimoniul cui se produc, în realitate, efectele actului public.
Altfel spus, pentru a se realiza simulaţia prin interpunerea de persoane este necesar ca acordul simulatoriu să se realizeze între cel puţin trei persoane, adică cele două părţi ale actului real (X, Yşi A) şi persoana interpusă (Z).
Este adevărat că acordul simulatoriu realizat între cele trei categorii de părţi a avut drept scop eludarea unor dispoziţii legale imperative legate de interdicţia existentă în persoana Z, cu privire la înstrăinarea terenului din jurul locuinţei, perioadă în raport de care simulaţia era, în adevăr, ilicită. Dar întrucât, în speţă, acţiunea în simulaţie a fost promovată după ce au fost modificate dispoziţiile legale restrictive, caracterul ilicit al operaţiunii a dispărut, fiind prevalente voinţa reală a părţilor contractante şi efectele juridice pe care ea a urmărit să le producă în realitate.

P.s. Dedicaţie specială...MORALA? În viaţă nu e bine să fi rapace, ...nu?