XXL (Marca de comerţ)

Pregătindu-mi teza de doctorat am dat de o speţă interesantă...
Potrivit dispoziţiilor legale marca de fabrică şi de comerţ este definită ca fiind orice semn care individualizează bunurile unei anumite întreprinderi şi le distinge pe acestea de bunurile concurenţilor săi.

În România, Legea asupra mărcilor de fabrică şi de comerţ, adoptată la 15 aprilie 1879, confirmă existenţa unui nou fel de bunuri incoporale prin care cel care a inventat şi întrebuinţat primul o marcă de fabrică devine proprietarul ei, de dreptul său de proprietate legându-se dreptul de întrebuinţare exclusivă.
Pe de altă parte, nu poate constitui o marcă de fabrică o denumire ce aparţine domeniului public, căzută în domeniul public. E căzută totdeauna şi fără discuţie în domeniul public denumirea necesară a unui produs, adică acel cuvânt care îl determină în comerţ, în limbajul curent, uneori în ştiinţă, sub care circulă şi sub care îl cunoaşte cumpărătorul. Astfel, în zadar un fabricant de automobile şi-ar alege şi ar depune conform legii drept marcă de fabrică cuvântul „Automobil”. [1]

Practica judecătoarească de dată mai recentă a statuat faptul că o denumire poate fi considerată sau nu drept uzuală în raport cu serviciile sau produsele la care aceasta tinde să le protejeze. Astfel reclamanta S.C. REWE (România) S.R.L. a solicitat Tribunalului Bucureşti, anularea înregistrării mărcii „XXL” înscrisă în Registrul Naţional al Mărcilor de către pârâta S.C. XXL COMPANY S.R.L., pentru motivul prevăzut la art.48, alin.(1), lit.a din Legea nr.84/1998, susţinând faptul că este nelegală înregistrarea unei mărci precum „XXL”, aceasta fiind un termen vizual, utilizat regulat, cu un înţeles comun atât în limbajul curent cât şi în comerţ, fiind folosit în mod constant ca expresie adverbială sau adjectivală, pentru a sublinia dimensiunea deosebit de mare a unui lucru, iar raţiunea dispoziţiilor art.5, lit.c şi lit.d din Legea nr.84/1998 este tocmai prevenirea unor astfel de abuzuri la înregistrarea unor mărci.

Curtea de Apel Bucureşti, găsind fondat apelul formulat de către pârâtă, a modificat sentinţa Tribunalului Bucureşti, în sensul că a respins cererea reclamantei intimate. Pentru a pronunţa decizia curtea a reţinut faptul că: potrivit art.5, lit.c din Legea nr.84/1998, sunt excluse de la protecţie şi nu pot fi înregistrate mărcile care sunt compuse exclusiv din semne sau indicaţii devenite uzuale în limbajul curent sau în practicile comerciale loiale şi constante. Art.5, lit.c nu trebuie interpretat în sensul că respectivele semne sau indicaţii trebuie să fi devenit uzuale în general pentru a fi refuzate la înregistrare, ci ele trebuie să fi devenit uzuale cu referire la produsele sau serviciile pe care tind să le protejeze, în acelaşi sens pronunţându-se şi Curtea Europeană de Justiţie. Denumirea „XXL” poate fi considerată că a devenit o expresie uzuală care desemnează articole de îmbrăcăminte destinate unor persoane supraponderale. În speţă, denumirea „XXL” poate fi considerată distinctivă pentru serviciile de taximetrie, în sensul că este capabilă să distingă serviciile oferite de firma pârâtă de ale altor firme de taximetrie şi de asemenea nu este uzuală şi nici nu poate fi considerată ca desemnând specia, cantitatea, etc. pentru categoria de servicii protejate, respectiv serviciile de taximetrie.
Soluţia a rămas irevocabilă, prin Decizia nr.1960/2006, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia civilă şi de proprietate intelectuală, nepublicată;

Evoluţia ulterioară a reglementărilor din materie conferă protecţie şi mărcii neînregistrate în raport cu marca similară înregistrată la O.S.I.M. şi legitimitate procesuală activă titularului mărcii neînregistrate de a solicita anularea înregistrării mărcii similare, făcută cu rea-credinţă. Reaua-credinţă rezultă incontestabil din înregistrarea la O.S.IM. a unui semn distinctiv şi pentru servicii similare acelora practicate de o societate, respectiv prin fraudă, profitându-se de împrejurarea că aceasta din urmă nu şi-a protejat anterior semnul distinctiv cu care s-a identificat ca şi comerciant şi a devenit cunoscută clientelei.

P.S. Trebuie să mărturisesc faptul că această nouă postare se datorează unei dragi colege care pentru a mă încuraja şi pentru a-mi ridica moralul mi-a spus că citeşte acest blog. Mulţumesc Ileana.
[1] R.M. Goruneanu, Mărci de fabrică. Dreptul instanţei de fond de a aprecia dacă o denumire este căzută în domeniul public, în „Pandectele Române”, Partea a II-a, 1927, p.15.