Cine-i vinovat? Şi despre...răspunderea penală a persoanei juridice

Cine-i vinovat?
Cât de uşor se poate ştii răspunsul la întrebarea asta dacă este să ne luăm după aparenţe.
În filme sau poveşti, spre exemplu, personajul negativ este pocitul, pe când, în mod evident, frumosul este şi bun şi viceversa.
Dar, după cum se spune, adevărul este întotdeuana la mijloc. Ingrată poziţie.
Am înţeles că există şi cazuri când adevărul a fost convins şi premiat să aleagă una dintre tabere.
În realitate, semnele distinctive ale personajului negativ sunt difuze.
Spânii pot creşte mustaţă şi astfel îşi pierd urma şi numele.
Orice încadrare îşi pierde valoarea şi devine complicat să alegi personajul negativ din mulţimea exhibiţionistă a eticilor.
Numai mie mi se pare plictisitoare mulţimea asta?
Am reuşit să îmi perfectez un sistem, din păcate, failibil, după cum s-a dovedit şi probabil că se va mai dovedi.

Mă feresc de spâni şi evit mulţimea eticilor.

Despre răspunderea persoanei juridice...ştiaţi că?

Una dintre cele mai aprins discutate teme legate de instituţia persoanei juridice, este incontestabil cea referitoare la răspunderea sa penală.

Paradoxal însă, această formă de răspundere nu este, potrivit opiniilor exprimate în doctrină, o creaţie a epocii moderne, ci aparţine Evului Mediu, în Franţa, spre exemplu, instituindu-se printr-o Ordonanţă Regală, răspunderea penală a colectivităţilor locale, sate, oraşe, târguri, fiind prevăzute şi sancţiunile aplicabile acestora, amenda, confiscare, iar în cazul oraşelor chiar demolarea zidurilor de incintă.

Răspunderea penală a persoanelor juridice îşi găseşte originea în sistemul common-law, sistem care a dezvoltat în demersul argumentării atât teza răspunderii pentru fapta altuia cât şi teoria identificării. Prima dintre acestea derivă, în mod evident, din răspunderea civilă delictuală şi se află în dezacord cu principiul personalităţii răspunderii penale. Potrivit secundei teorii, există identitate între persoana juridică şi reprezentanţii săi, respectiv cu persoanele cu funcţii de conducere, existând în ceea ce îi priveşte pe aceştia din urmă o delegare de putere.

Mult timp, datorită teoriei ficţiunii, în dreptul francez, s-a considerat că răspunderea penală a persoanei juridice este incompatibilă cu principiul răspunderii personale penale. Ulterior, datorită progresului teoriei realităţii persoanei juridice, această răspundere a fost acceptată, art.121-2, alin.1 din Codul penal francez, mai ales în condiţiile în care a fost demonstrat că această formă de răspundere nu este o răspundere pentru fapta altuia, ci pentru fapta proprie a persoanei juridice, fiind antrenată în cazul săvârşirii de infracţiuni în interesul persoanei juridice de către organele sale de conducere sau de către reprezentanţii săi.

Potrivit opiniilor exprimate în doctrina noastră veche, responsabilitatea penală a persoanelor morale a fost considerată ca inadmisibilă.
Ca argumente principale s-a susţinut faptul că o fiinţă colectivă nu poate gândi şi voii şi deci acţiona altfel decât gândesc, voesc şi acţionează persoanele care o compun.
Aceste elemente fiind indisolubile, nu se poate vorbi de altă răspundere penală decât a persoanelor fizice ce conduc activitatea.
Nu se poate concepe ca o pedeapsă să lovească o colectivitate, atunci când parte din membrii săi sunt nevinovaţi, fiindcă nu au gândit, nu au fost consultaţi şi nu au participat la actul pedepsibil.
Faţă de caracterul preventiv general şi special al unei pedepse, persoanele juridice, neavând o conştiinţă proprie, nu pot fi nici intimidate prin ameninţarea unei pedepse, nici nu pot să-i resimtă efectele, când i s-ar inflige.

În dreptul intern, pentru ca persoana juridică să răspundă penal pentru comiterea unei infracţiuni de către o persoană fizică trebuie îndeplinite, în mod cumulativ, următoarele condiţii: persoana juridică să fie legal constituită, să aibă aptitudinea de a răspunde din punct de vedere penal, adică să nu facă parte din categoria persoanelor care nu răspund penal, cum ar fi spre exemplu, autorităţile publice, fapta să fi fost comisă de către persoana fizică în realizarea obiectului de activitate sau în interesul ori în numele persoanei juridice, precum şi fapta a fost comisă cu forma de vinovăţie prevăzută de lege pentru infracţiunea respectivă.

Aşa cum s-a subliniat în doctrină, pentru a putea reţine răspunderea penală este necesar ca atât latura obiectivă a infracţiunii, cât şi latura subiectivă să fie imputabilă persoanei juridice, nefiind suficient a se stabili o legătură între infracţiunea săvârşită şi persoana juridică implicată, ci fiind necesar să existe şi o formă de vinovăţie care să fie stabilită în sarcina acesteia.
În aceeaşi ordine de idei, legătura dintre infracţiune şi persoana juridică poate fi de trei feluri: infracţiunea a fost săvârşită în vederea realizării scopului persoanei juridice, scop care poate fi ilegal, infracţiunea a fost săvârşită în numele persoanei juridice, în scopul obţinerii de avantaje pentru aceasta sau infracţiunea a fost săvârşită în interesul persoanei juridice, spre exemplu falsificarea de documente în scopul participării la o licitaţie.
După modelul art.121-2 din Codul penal francez, persoana juridică cu excepţia statului şi a autorităţilor publice, răspunde penal pentru infracţiunile săvârşite în realizarea obiectului de activitate sau în interesul ori în numele persoanei juridice.
În aceeaşi măsură, instituţiile publice nu răspund penal pentru infracţiunile săvârşite în exercitarea unei activităţi ce nu poate face obiectul domeniului privat.

Este de principiu faptul că răspunderea penală a persoanei juridice nu exclude răspunderea penală a persoanei fizice care a contribuit la săvârşirea aceleiaşi fapte.

Amenda, ca pedeapsă principală aplicabilă în cazul în care este antrenată răspunderea penală a persoanei juridice, constă în suma de bani pe care acesta este condamnată să o plătească statului şi se stabileşte prin sistemul zilelor-amendă.
Pedepsele complementare sunt: dizolvarea persoanei juridice, suspendarea activităţii sau a uneia dintre activităţile persoanei juridice pe o durată de la 3 luni la 3 ani, închiderea unor puncte de lucru ale persoanei juridice pe o durată de la 3 luni la 3 ani, interzicerea de a participa la procedurile de achiziţii publice pe o durată de la unu la 3 ani, plasarea sub supraveghere judiciară, afişarea sau publicarea hotărârii de condamnare.
Dizolvarea persoanei juridice este, potrivit dispoziţiilor art.139 din Noul Cod penal, o pedeapsă complementară care se aplică de către instanţa de judecată atunci când persoana juridică a fost constituită în scopul săvârşirii de infracţiuni, când obiectul său de activitate a fost deturnat în scopul comiterii de infracţiuni, sau atunci când cu rea-credinţă persoana juridică nu execută alte pedepse complementare la care a fost condamnată.
Aşadar, această pedeapsă se va aplica atunci când se va proba intenţia fondatorilor de a se folosi de persoana juridică pentru comiterea de infracţiuni încă de la înfiinţarea ei, sau când obiectul de activitate al persoanei juridice declarat nu este respectat în tot, sau în parte.

Este de remarcat faptul că şi condamnarea la plata unei amenzi foarte mari poate conduce implicit la dizolvarea persoanei juridice prin diminuarea excesivă a patrimoniului acesteia şi când capitalul social scade sub limita impusă de lege şi nu poate fi reconstituit.

Răspunderea penală a unor persoane juridice precum instituţiile publice, partidele politice, sindicatele, patronatele, organizaţiile religioase aparţinând minorităţilor naţionale, sau persoanele juridice care îşi desfăşoară activitatea în domeniul presei este limitată, în sensul că acestora nu li se pot aplica anumite pedepse complementare precum cea a dizolvării, sau a suspendării activităţii persoanei juridice sau a plasării sub supraveghere judiciară.

Dar şi sistemele de drept care nu cunosc răspunderea penală a persoanei juridice, utilizează însă de metode specifice, modele alternative, pentru sancţionarea acestora, cum ar fi modelul măsurilor de siguranţă, modelul sancţiunilor administrativ-punitive, model răspândit în unele state europene şi care are avantajul de a propune sancţiuni cu dublă natură: preventivă şi retributivă.

În ceea ce priveşte răspunderea contravenţională a persoanelor juridice menţionăm faptul că aceasta îşi are temeiul în aceleaşi dispoziţiile ale art.35, alin.(3) din Decretul nr.31/1954 privitor la persoanele fizice şi juridice, precum şi în art. 219 din Noul Cod civil.
Achiesăm opiniei potrivit căreia, administratorul persoanei juridice răspunde contravenţional ca persoană fizică chiar şi în legătură cu activităţile desfăşurate pentru persoana juridică, ori de câte ori depăşeşte, prin actele şi faptele sale, cadrul stabilit de lege, statut sau hotărârile organului deliberativ al persoanei juridice.

P.S. Alte personaje de legendă. Giganţii...
THE ROLLING STONES - Love is strong

Despre Schepsis, cu S mare...şi executarea silită

Nu ştiu dacă ştiţi despre schepsis şi mai ales despre cel cu S mare.
Ardelenii ştiu că lucrurile se fac cu schepsis, adică cu acuitate, agerime, chibzuinţă, cugetare.
Per a contrario, este şi un banc pe tema asta...Un turist vede un cioban care stă sprijinit în bâtă la margine de drum şi îl întreabă:Ce faci bade? Stai şi cugeţi? Nu. Doar stau. Răspunde ciobanul.
Când însă, schepsisul este reprezentat de un anumit scop sau o anumită intenţie, nemărturisit şi nemărturisită, evident nu dintre cele mai bune sau neprihănite, atunci este loc de un S mare de tipar.
Când crezi că lucrurile merg bine, întotdeauna există un Schepsis.
Câteva exemple?
Ultima „Decizie de impunere”. Cea mai recentă, pentru că din păcate, ultima nu o să fie. Colaborarea pe anul 2008 a avut şi ea un Schepsis – Decizia.
Eu am rămas cu impozitul, ei au rămas... cu bine. Nu aşa se spune? Rămas bun?

În altă ordine de idei, am primit un e-mail care mi-a adus bucurie şi care sună aşa: Anonim a introdus un nou comentariu privind postarea dvs. "Contractul de Leasing. Titlu executoriu?!!":
„PREMIERA IN ROMANIA Mă numesc C.A.V., 07*******, avocat Baroul A. Publicarea articolului m-a ajutat în contestaţia la executare promovată la..., 17.06.2009, Judecătoria A., împotriva unui contract de leasing (UNICREDIT LEASING CORPORATION IFN SA- finanţator - SRL-utilizator) Soluţia: Anularea clauzei contractuale de la pct.4.2., lit.B, teza ultimă din contractul de leasing financiar nr..., respectiv a clauzei contractuale abuzive privitoare la plata ratelor rămase de la reziliere la sfârşitul contractului, adică 5 miliarde ROL, anularea în parte a executării silite, inclusiv a popririi, reducerea onorariului de executor. Vă mulţumesc”

Dragă domnule, C.A.V.
Şi eu vă mulţumesc pentru veştile bune.

Şi într-o altă ordine de idei, de data asta, legat de Schepsis...
Săptămâna aceasta am avut ocazia să pregătesc o cauză interesantă.
Contestatoarea a formulat o contestaţie la executare solicitând printre altele ... anularea actului de adjudecare a imobilului executat silit prin vânzare la licitaţie publică.
Contestatoarea avea calitatea de promitent-cumpărătoare, antecontractul său fiind notat, la un moment dat, în cartea funciară a imobilului, moment întârziat de „circumstanţe necunoscute”, astfel încât asupra imobilului intimaţii (proprietarii sau promitent-vânzătorii) au încheiat un al doilea antecontract.
Când, cel de-al doilea promitent-cumpărător a aflat despre „circumstanţele necunoscute”, a formulat în justiţie o acţiune în rezoluţiune pe care de altfel a şi câştigat-o şi a procedat în subsidiar la executarea silită a promitent-vânzătorilor...executare silită prin scoaterea la licitaţie a imobilului.
Nota Bene: contestaţia a fost formulată împotriva atât a promitent-vânzătorilor cât şi a celui de-al doilea promitent-cumpărător.
Două dintre argumentele contestatoarei mi-au atras atenţia...

I. Contestatoarea susţine că între intimaţi există o „conivenţă culpabile” ( poate fi conivenţa altfel decât culpabilă?) şi că există o încălcare a dispoziţiilor art.948, pct.4 din Codul civil, respectiv că există o cauză ilicită care afectează actul de adjudecare.

Însă, potrivit jurisprudenţei în materie, pe calea contestaţiei la executare nu se pot repune în discuţie şi administra probe pentru a se combate situaţia de fapt, soluţionată cu ocazia procesului de fond, şi nu este posibil să se schimbe fondul soluţiei cuprinse în titlul executoriu.
Pe calea contestaţiei la executare nu se pot invoca motive de fond care să repună în discuţie o hotărâre judecătorească definitivă, intrată în puterea lucrului judecat. Or, în cadrul contestaţiei la executare, instanţa nu este îndreptăţită să examineze fondul raporturilor juridice dintre părţi, ci trebuie să se conformeze hotărârii puse în executare.
Deci, orice discuţiile cu privire la presupusa „conivenţă culpabilă” dintre intimaţi excedează cadrul procesual determinat de contestaţia la executare formulată.

În speţa, există Sentinţa XZY, pronunţată de Judecătoria Sibiu şi care se bucură de autoritate de lucru judecat, fiind definitivă şi irevocabilă şi prin care se admite acţiunea civilă formulată de către reclamant (intimatul, cel de-al doilea promitent-cumpărător) în contradictoriu cu pârâţii (intimaţii promitent-vânzători), se dispune rezoluţiunea promisiunii sinalagmatice de vânzare-cumpărare (Antecontract de vânzare-cumpărare) încheiată şi legalizată sub în-cheierea nr.... a BNP, iar pârâţii (intimaţii) sunt obligaţi la restituirea sumei de 50.000 euro cu titlu de avans din preţ.

Această sentinţă este de fapt titlul executoriu a cărui executare este contestată, fără însă a se mai putea pune în discuţie condiţiile de fond ale cauzei.

II. Încălcarea dispoziţiilor art.500, alin.(3) din Codul de procedură civilă

Potrivit dispoziţiilor legale ante-menţionate în cadrul procedurii de executare silită prin vânzare la licitaţie, „executorul va cere biroului de carte funciară să-i comunice drepturile reale şi alte sarcini care grevează imobilul urmărit. Titularii acestor drepturi vor fi înştiinţaţi despre executare şi vor fi citaţi la termenele fixate pentru vânzarea imobilului.”

Contestatoarea susţine faptul că executorul judecătoresc ar fi trebuit astfel să o încunoştinţeze de începerea procedurii de executare silită.
Astfel, textul de lege face vorbire despre titularii unor drepturi reale sau a unor alte sarcini care grevează imobilul.
Or, contestatoare NU este titulara unui drept real asupra imobilului, ci titulara unui drept PERSONAL, de creanţă, prin aceea că are calitatea de creditoare, respectiv de promitent-cumpărătoare.

În ceea ce priveşte terminologia folosită de Codul de procedură civilă de „alte sarcini”, considerăm că interpretarea acesteia trebuie să facă exclusiv după dispoziţiile legale în materie, respectiv după dispoziţiile art.19, alin.(1), lit.C din Legea nr.7/1996 a cadastrului şi a publicităţii imobiliare raportat la art.39, alin.(9) din Ordinul nr.633/2006, adică a REGULAMENTULUI de organizare şi funcţionare a birourilor de cadastru şi publicitate imobiliară, potrivit cărora: „Partea C (n.n. a unei cărţi funciare) se referă la dezmembrămintele dreptului de proprietate: uzufruct, uz, abitaţie, servituţile în sarcina imobilului, superficie şi sarcini (ipoteci, privilegii)…”
Deci, în sensul dispoziţiilor art.500, alin.(3) executorul judecătoresc trebuie să înştiinţeze despre executare pe titularii drepturilor reale şi pe cei ai drepturilor REALE ACCESORII, eventualii creditori ipotecari sau privilegiaţi şi NICIDECUM pe contestatoare care este titulara unui drept personal de creanţă.

Mai mult decât atât, luând în calcul efectul opozabilităţii înscrierilor în cartea funciară, contestatoarea nu poate susţine faptul că nu a avut cunoştinţă despre executarea silită asupra imobilului prin vânzare la licitaţie, întrucât potrivit datelor de carte funciară, în C.F.-ul imobilului a fost notată în favoarea creditorului (intimatul, cel de-al doilea promitent-cumpărător), somaţia de plată din 1.12.2008, emisă de către executor, somaţie prevăzută de dispoziţiile art.497, alin.(1) şi alin.(2) din Codul de procedură civilă şi necesară vânzării prin licitaţie publică a unui imobil.


Fără nicio legătură, doar că mi-a rămas în minte...
TUDOR GHEORGHE- Pedeapsa macului