XXL (Marca de comerţ)

Pregătindu-mi teza de doctorat am dat de o speţă interesantă...
Potrivit dispoziţiilor legale marca de fabrică şi de comerţ este definită ca fiind orice semn care individualizează bunurile unei anumite întreprinderi şi le distinge pe acestea de bunurile concurenţilor săi.

În România, Legea asupra mărcilor de fabrică şi de comerţ, adoptată la 15 aprilie 1879, confirmă existenţa unui nou fel de bunuri incoporale prin care cel care a inventat şi întrebuinţat primul o marcă de fabrică devine proprietarul ei, de dreptul său de proprietate legându-se dreptul de întrebuinţare exclusivă.
Pe de altă parte, nu poate constitui o marcă de fabrică o denumire ce aparţine domeniului public, căzută în domeniul public. E căzută totdeauna şi fără discuţie în domeniul public denumirea necesară a unui produs, adică acel cuvânt care îl determină în comerţ, în limbajul curent, uneori în ştiinţă, sub care circulă şi sub care îl cunoaşte cumpărătorul. Astfel, în zadar un fabricant de automobile şi-ar alege şi ar depune conform legii drept marcă de fabrică cuvântul „Automobil”. [1]

Practica judecătoarească de dată mai recentă a statuat faptul că o denumire poate fi considerată sau nu drept uzuală în raport cu serviciile sau produsele la care aceasta tinde să le protejeze. Astfel reclamanta S.C. REWE (România) S.R.L. a solicitat Tribunalului Bucureşti, anularea înregistrării mărcii „XXL” înscrisă în Registrul Naţional al Mărcilor de către pârâta S.C. XXL COMPANY S.R.L., pentru motivul prevăzut la art.48, alin.(1), lit.a din Legea nr.84/1998, susţinând faptul că este nelegală înregistrarea unei mărci precum „XXL”, aceasta fiind un termen vizual, utilizat regulat, cu un înţeles comun atât în limbajul curent cât şi în comerţ, fiind folosit în mod constant ca expresie adverbială sau adjectivală, pentru a sublinia dimensiunea deosebit de mare a unui lucru, iar raţiunea dispoziţiilor art.5, lit.c şi lit.d din Legea nr.84/1998 este tocmai prevenirea unor astfel de abuzuri la înregistrarea unor mărci.

Curtea de Apel Bucureşti, găsind fondat apelul formulat de către pârâtă, a modificat sentinţa Tribunalului Bucureşti, în sensul că a respins cererea reclamantei intimate. Pentru a pronunţa decizia curtea a reţinut faptul că: potrivit art.5, lit.c din Legea nr.84/1998, sunt excluse de la protecţie şi nu pot fi înregistrate mărcile care sunt compuse exclusiv din semne sau indicaţii devenite uzuale în limbajul curent sau în practicile comerciale loiale şi constante. Art.5, lit.c nu trebuie interpretat în sensul că respectivele semne sau indicaţii trebuie să fi devenit uzuale în general pentru a fi refuzate la înregistrare, ci ele trebuie să fi devenit uzuale cu referire la produsele sau serviciile pe care tind să le protejeze, în acelaşi sens pronunţându-se şi Curtea Europeană de Justiţie. Denumirea „XXL” poate fi considerată că a devenit o expresie uzuală care desemnează articole de îmbrăcăminte destinate unor persoane supraponderale. În speţă, denumirea „XXL” poate fi considerată distinctivă pentru serviciile de taximetrie, în sensul că este capabilă să distingă serviciile oferite de firma pârâtă de ale altor firme de taximetrie şi de asemenea nu este uzuală şi nici nu poate fi considerată ca desemnând specia, cantitatea, etc. pentru categoria de servicii protejate, respectiv serviciile de taximetrie.
Soluţia a rămas irevocabilă, prin Decizia nr.1960/2006, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia civilă şi de proprietate intelectuală, nepublicată;

Evoluţia ulterioară a reglementărilor din materie conferă protecţie şi mărcii neînregistrate în raport cu marca similară înregistrată la O.S.I.M. şi legitimitate procesuală activă titularului mărcii neînregistrate de a solicita anularea înregistrării mărcii similare, făcută cu rea-credinţă. Reaua-credinţă rezultă incontestabil din înregistrarea la O.S.IM. a unui semn distinctiv şi pentru servicii similare acelora practicate de o societate, respectiv prin fraudă, profitându-se de împrejurarea că aceasta din urmă nu şi-a protejat anterior semnul distinctiv cu care s-a identificat ca şi comerciant şi a devenit cunoscută clientelei.

P.S. Trebuie să mărturisesc faptul că această nouă postare se datorează unei dragi colege care pentru a mă încuraja şi pentru a-mi ridica moralul mi-a spus că citeşte acest blog. Mulţumesc Ileana.
[1] R.M. Goruneanu, Mărci de fabrică. Dreptul instanţei de fond de a aprecia dacă o denumire este căzută în domeniul public, în „Pandectele Române”, Partea a II-a, 1927, p.15.

Modificarea legii socieţilor comerciale

Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 52/2008 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 31/1990 privind societăţile comerciale şi pentru completarea Legii nr. 26/1990 privind registrul comerţului a fost promulgată, având în vedere obligaţia României, în calitate de stat membru al Uniunii Europene, de a transpune în dreptul intern directivele comunitare.

Puncte de interes:

I. Introducerea art.70 ind.1, datorită interpretării contradictorie din practica judecătorească, conform căruia actele de dispoziţie asupra bunurilor unei societăţi comerciale pot fi încheiate, în temeiul puterilor conferite reprezentanţilor legali ai societăţii, după caz, prin legea, actul constitutiv sau hotărârile organelor statutare ale societăţii, nefiind necesară o procură specială în formă autentică în acest scop, chiar dacă actele de dispoziţie trebuie încheiate în formă autentică.

II. Fuziunea transfrontalieră, prin transpunerea în plan intern a Directivei Parlamentului European şi a Consiliului 2005/56/CE, din 26 octombrie 2005, privind fuziunea transfrontalieră a societăţilor de capitaluri, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr.L 310 din 25 noiembrie 2005, Directivei Parlamentului European şi a Consiliului 2007/63/CE, din 13 noiembrie 2007, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr.L 300/47 din 17 noiembrie 2007 şi a Directivei 2007/63/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 13 noiembrie 2007 de modificare a directivelor Consiliului 78/855/CEE şi 82/891/CEE, cu privire la cerinţa întocmirii unui raport de expertiză independentă în cazul fuziunii sau al divizării unor societăţi comerciale pe acţiuni.
De remarcat este faptul că actul normativ foloseşte termenul de „fuziune” în sensul general şi complet de „comasare”, cuprinzând şi sfera noţiunii de „absorbţie”.
Potrivit dispoziţiilor legale prin fuziunea transfrontalieră se înţelege operaţiunea prin care una sau mai multe societăţi, dintre care cel puţin două sunt guvernate de legislaţia a două state membre diferite, sunt dizolvate fără a intra în lichidare şi transferă totalitatea patrimoniului lor unei alte societăţi (n.n. comasarea prin absorbţie), în schimbul repartizării către acţionarii/asociaţii societăţii sau societăţilor absorbite de acţiuni/părţi sociale la sociatatea absorbantă şi, eventual, al unei plăţi în numerar de maxim 10% din valoarea nominală a acţiunilor/părţilor sociale astfel repartizate sau transferă totalitatea patrimoniului lor unei societăţi pe care o constituie (n.n. comasarea prin fuziune), în schimbul repartizării către acţionarii/asociaţii lor de acţiuni/părţi sociale la societatea nou-înfiinţată şi, eventual, al unei plăţi în numerar de maxim 10% din valoarea nominală a acţiunilor/părţilor sociale astfel repartizate .
Administratorilor sau membrilor directoratului societăţilor care urmează să fuzioneze le revine obligaţia întocmirii unui proiect comun de fuziune, proiect care trebuie să cuprindă menţiunile imperativ cerute de lege referitoare, spre exemplu, la forma, denumirea şi sediul social al tuturor societăţilor participante la fuziune, forma, denumirea şi sediul social ale societăţii nou-înfiinţate, dacă este cazul, condiţiile alocării de acţiuni/părţi sociale la societatea absorbantă sau la societatea nou-înfiinţată, rata de schimb a acţiunilor/părţilor sociale şi cuantumul eventualelor plăţi în numerar, etc. La proiectul de fuziune va fi anexat proiectul actului constitutiv al societăţii ce urmează a fi înfiinţată, respecitv proiectul de act modificator al actului constitutiv al societăţii absorbante .
De asemenea, respectivul proiect de fuziune, vizat de judecătorul-delegat al oficiului registrului comerţului unde sunt înmatriculate societăţile comerciale, persoane juridice române, şi/sau societăţile europene cu sediul în România, participante la fuziune, s publică în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a, cu cel puţin 30 de zile înaintea datelor şedinţelor în care adunările generale urmează să hotărască asupra fuziunii.
În cazul comasării prin absorbţie, judecătorul-delegat va dispune înregistrare în registrul comerţului a actului modificator al actului constitutiv al societăţii absorbante, după verificarea existenţei certificatelor sau documentelor similare care atestă îndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege, emise de autorităţile competente din celelalte state membre, iar în cazul comasării prin fuziune, controlul de legalitate va fi efectuat pentru forma de societate a cărei constituire a fost convenită .
Potrivit dispoziţiilor legale fuziunea are drept consecinţe: trans-ferul tuturor activelor şi pasivelor societăţii absorbite, schimbarea structurii acţionarilor/asociaţilor, încetarea existenţei societăţii absorbite, respectiv a societăţilor care formează noua societate. Fuziunea produce efecte la data înmatriculării noii societăţii, respectiv la data înregistrării actului modificator, cu excepţia cazului în care operează o prorogare convenţională a termenului.

III. Societatea europeană şi societatea cooperativă europeană. Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, republicată, astfel cum a fost modificată prin Ordonanţa de Urgenţă nr.52/2008, constituie cadrul legal intern necesar aplicării directe a Regulamentului Consiliului (CE) nr. 2.157/2001 privind statutul societatii europene, publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. L 294 din 10 noiembrie 2001, şi a Regulamentului Consiliului (CE) nr. 1.435/2003, din 22 iulie 2003, privind statutul societăţii cooperative europene, publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. L 207 din 18 august 2003.
Astfel, societăţile europene cu sediul social în România dobândesc personalitate juridică de la data înmatriculării în registrul comerţului, urmând ca în termen de 30 de zile, Oficiul Naţional al Registrului Comerţului să comunice Jurnalului Oficial al Uniunii Europene un anunţ privind înmatricularea societăţii.

Regret...

Postare nouă. Un coleg îmi "reproşa" că sunt de prea tehnică. Azi am fost orice...dar nu tehnică. Nu am fost deloc tehnică când m-am gândit la completul C2, recurs dreptul muncii, al Curţii de Apel Alba Iulia.
Probabil că la un moment dat o să mă vindec de naivitate şi o să înţeleg faptul că cei care au cea mai mare responsabilitate faţă de "actul de justiţie" îşi bat joc de el...din păcate!
Ştiu că există şi excepţii.
Unul dintre profesorii mei, în cabinetul căruia mi-am făcut şi stagiatura, spunea că respectul în instanţă trebuie să fie reciproc. Reciproc în sensul că nu numai avocaţii datorează respect magistraţilor, ci.....şi invers!
Trebuie să recunosc că, deşi păstrez anumite concepţii naive despre "actul de justiţie", nu îmi aduc aminte prea multe momente în care să mă fi simţit respectată în instanţă, din contră....atitudinea pe care am perceput-o a fost total opusă...instanţa e plictisită, sictirită, ironică, prost-dispusă, grăbită....asta fără a face vorbire despre calificativele profesionale.
Azi a fost una dintre zilele acelea în care am vrut să renunţ.
Azi a fost una dintre zilele acelea în care mi-a părut rău că sunt avocat.
Azi a fost una dintre zilele acelea în care mi-a părut rău că trăiesc în România.
Miercuri, 5 noiembrie, am fost la Curtea de Apel Alba Iulia. Am susţinut un recurs. Am lăsat o cerere la registratura Curţii prin care solicitam amânarea unei cauze pe care ar fi trebuit să o susţin în 6 noiembrie, amânare solicitată în vederea pregătirii apărării, şi de asemenea arătam faptul că nu mă opun cererii de amânare formulată, în aceeaşi cauză, de către intimata pârâtă, pentru angajare apărător.
Deci completul C2, recurs dreptul muncii, a avut la dosar două cereri de amânare formulate la primul termen de judecată.
Azi am sunat să i-au termenul...recursul era hotărât şi respins ca nul, fiind într-adevăr nemotivat în termen de către clientul meu, acesta reprezentându-se în prima instanţă şi formulând recursul fără a consulta un avocat.
Ce nu ştie completul C2, sau dacă ştie atunci e....@#$^&*(+!@# ?
1. art.156 din Codul de procedură civilă NU este ÎNCĂ abrogat!
2. art.306 din Codul de procedură civilă NU estetÎNCĂ abrogat!
3. chiar dacă instanţa nu "citeşte" nici un motiv de ordine publică, NU ÎNSEAMNĂ că acesta nu există, ci doar "CĂ C2" nu citeşte bine şi aici intervine rolul avocatului...teoretic, cel puţin.
4. există o noţiune "perimată"- dreptul la apărare...teoretic, cel puţin.
Să fac contestaţie în anulare?
Îmi vine să râd când mă gândesc cine va judeca contetaţia.
Oare cât ar fi fost de greu ca, măcar pentru a salva aparenţele, C2 ar fi respins cererile de amânare, ar fi rămas în pronunţare şi ar fi amânt pronunţarea pentru ca părţile să depună concluzii scrise?
Trist. Dacă incompetenţa e scuzabilă şi de cele mai multe ori reparabilă, nesimţirea nu este nici scuzabilă şi nici reparabilă.
Trist. Nu cred că se poate schimba ceva în sistem, ci doar sistemul.
Trist.