Despre cauţiune şi Legea nr.85/2006 a procedurii insolvenţei

Conform art.33, alin.(3) din Legea nr.85/2006 la cererea debitorului, judecătorul-sindic îl poate obliga pe creditorul care a introdus cererea de deschidere a procedurii insolvenţei să consemneze, în termen de 15 zile, la o bancă, o cauţiune de cel mult 10% din valoarea creanţelor, urmând ca acesta să fie restituită creditorilor, dacă cererea va fi admisă.

Speţă: debitoarea a primit o somaţie, din partea creditoarei prin care i s-a pus în vedere să achite, în termen de 1 (una) (!??) zile diferenţa de 3.755,5 lei din debitul iniţial în cuantum de 17.755, 5 lei care reprezintă contravaloarea facturilor neachitate, onorariul avocaţial, onorariul executor judecătoresc.
În caz contrar, creditoarea a precizat faptul că înţelege să returneze (!??) suma pe care debitoarea a virat-o în conturile sale, fără respectarea formelor legale, urmând ca în cadrul procesului de insolvenţă, să urmărească deschiderea procedurii împotriva debitoarei, acţiunea judiciară astfel pornită atingându-şi scopul.

Astfel am considerat că suntem în măsură să solicităm instanţei ca, în baza art.33, alin.(3) din Legea nr.85/2006, să oblige creditoarea la plata unei cauţiuni în cuantum de 10% din creanţa precizată de către aceasta, învederând instanţei următoarele:
Creditoarea precizează în somaţie un alt cuantum al creanţei sale, decât cel din cererea introductivă în instanţă, mai mare cu 500 de lei, pe care nu înţelege să îl justifice în nici un fel;
Din somaţia trimisă, rezultă, fără urmă de dubiu, faptul că reclamanta creditoare nu are intenţia recuperării creanţei, ci şi-a făcut un „scop în sine” din deschiderea procedurii insolvenţei faţă de pârâtă, atât timp cât se angajează să returneze suma virată, în cuantum de 14.000 lei, „fără respectarea formelor legale”.
Cu alte cuvinte, pentru creditoare nu are relevanţă faptul că debitul a fost achitat într-o mare măsură, ci deschiderea procedurii insolvenţei faţă de debitoare;
Incontestabil scopul Legii nr.85/2006 este acela de a proteja interesele creditorilor, dar în acelaşi timp, prin conţinutul articolului 33, alin.(3) şi prevenirea unor abuzuri şi deci al protejării debitorului împotriva unor cereri nejustificate ale creditorilor privind deschiderea procedurii.

Achiesăm opinei exprimate în literatura de specialitate potrivit căreia dreptul la reparaţie al debitorului prejudiciat trebuie să se nască independent de împrejurarea că cererea introductivă a fost formulată de creditor cu sau fără rea-credinţă, pentru că „dacă leguitorul ar fi intenţionat să condiţioneze repararea paubei prin folosirea cauţiunii de o eventuală respingere a cererii ca introdusă abuziv, cu rea-credinţă, ar fi prevăzut în mod exprea acest aspect. Or, din contră, legiuitorul a prevăzut în mod imperativ: cauţiunea „va fi folosită” la repararea pagubelor suferite de debitor[1].

În speţa dedusă judecăţii, obligarea creditoarei la plata unei cauţiuni, s-ar fi impus şi din interpretarea dispoziţiilor legale cu privire la funcţiile pe care le îndeplineşte instituţia cauţiunii, respectiv: funcţia de garanţie a seriozităţii cererii petentului şi funcţia de sursă de despăgubire a persoanei prejudiciate prin luarea unei măsuri;[2]

Dovada vătămarii drepturilor şi în mod subsecvent dovada creării unui prejudiciu subscrisei nu necesită, din punctul nostru de vedere, probaţiune deoarece, în condiţiile unei economii de piaţă şi cel mai mic zvon negativ are potenţialul de afecta într-o măsură destul de importantă credibilitarea unei întreprinderi...fiind evident faptul...că o consecinţă directă a acestuia anunţ se reflectă în reducerea drastică a credibilităţii.[3]

Indiscutabil, plata cauţiunii este menită a preveni abuzurile unui creditor, care ar putea utiliza procedura insolvenţei ca un mijloc de presiune pentru a obţine recuperarea cu prioritate a creanţelor şi este considerată, conform proiectul Phare „Suport pentru îmbunătăţirea şi implementarea legislaţiei privind falimentul”, ca fiind „bune practici”.

TRIBUNALUL SIBIU...
?.....a respins cererea ....(evident!?)

[1] I. Adam, C.N. Savu, Legea procedurii insolvenţei. Comentarii şi explicaţii, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2006, p.309.
[2] N. Ţăndăreanu, Cauţiunea în procesul civil şi comercial, în „Revista de drept comercial”, nr.4/2002, p. 34;
[3] Gh. Piperea, Despre evitarea procedurilor de insolvenţă şi tratamentul extrajudiciar al crizelor financiare, în „Revista Română de drept privat”, nr.3/2007, p.156.