Ordonanţa Guvernului nr.51/1997 privind operaţiunile de leasing şi societăţile de leasing, republicată în M.Of. nr.9 din 12 ianuarie 2000, cu modificările şi completările ulterioare, reprezintă cadrul legal al contractelor de leasing operaţional, sau financiar, fixând prin intermediul art.6, clauzele imperativ necesare ale contractului de leasing.
Cu privire la acest act normativ au fost formulate numeroase propuneri de lege ferenda destinate a proteja mai eficient interesele şi drepturile utilizatorului, interese şi drepturi care, având în vedere natura contractul de leasing, complex şi de adeziune, nu de puţine ori sunt prejudiciate prin binecunoscuta practică a societăţilor de leasing de a impune clienţilor clauze, care apar din această perspectivă ca fiind abuzive.
Conform dispoziţiilor legale, utilizatorul are dreptul de acţiune directă asupra furnizorului, în cazul reclamaţiilor privind livrarea, calitatea, asistenţa tehnică, service-ul necesar, în perioada de garanţie şi postgaranţie, finanţatorul fiind exonerat de orice răspundere.
Cu alte cuvinte, aşa cum se întâmplă adesea în practică, uitilizatorul se poate găsi în situaţia în care, deşi achită ratele scadente ale contractului nu are folosinţa utilă a bunului ce face obiectul contractului, deşi, paradoxal, de esenţa acestuia este transmiterea folosinţei utile asupra bunului de către finanţator. Cu toate acestea, dacă utilizatorul încetează să mai plătească ratele, finanţatorul are dreptul de a rezilia unilateral contractul pentru neîndeplinirea obligaţiilor contractuale, fără restituirea ratelor achitate utilizatorului.
În această situaţie se impune, credem noi, achiesarea la soluţia adoptată prin Convenţia UNIDROIT privind leasingul financiar internaţional, ale cărei dispoziţii au fost preluate şi sunt aplicate de state precum SUA, Franţa, Italia, Belgia, Finlanda ş.a.
Această convenţie prevede expres dreptul utilizatorului de a pune capăt contractului de leasing, cu restituirea sumelor deja plătite, în ipoteza în care furnizorul nu livrează bunul sau livrează un bun ce nu corespunde cerinţelor utilizatorului.
De asemenea, în contractele românesti de leasing, în cazul în care dacă între părţi există mai multe contracte de leasing, conform clauzei de reziliere, încalcarea de către utilizator a unuia dintre acestea conduce la rezilierea oricărui alt contract în derulare între cele două părţi, ratele rămase de achitat de către utilizator devenind, în mod abuziv şi nelegal scadente în totalitate, cu titlu de daune-interese în favoarea finanţatorului, bunul trebuind să fie restituit către acesta.
Însă, conform Convenţiei UNIDROIT, finanţatorul nu are dreptul să declare scadente şi să încaseze ratele de leasing rămase de achitat decât în situaţia unei încalcări importante ale contractului de leasing şi, în orice caz, numai după ce a dat şansa utilizatorului de a îndrepta încălcarea şi numai după ce dovedeşte că a făcut tot ce-i stă în putinţă pentru a limita pagubele.
Cu privire la acest act normativ au fost formulate numeroase propuneri de lege ferenda destinate a proteja mai eficient interesele şi drepturile utilizatorului, interese şi drepturi care, având în vedere natura contractul de leasing, complex şi de adeziune, nu de puţine ori sunt prejudiciate prin binecunoscuta practică a societăţilor de leasing de a impune clienţilor clauze, care apar din această perspectivă ca fiind abuzive.
Conform dispoziţiilor legale, utilizatorul are dreptul de acţiune directă asupra furnizorului, în cazul reclamaţiilor privind livrarea, calitatea, asistenţa tehnică, service-ul necesar, în perioada de garanţie şi postgaranţie, finanţatorul fiind exonerat de orice răspundere.
Cu alte cuvinte, aşa cum se întâmplă adesea în practică, uitilizatorul se poate găsi în situaţia în care, deşi achită ratele scadente ale contractului nu are folosinţa utilă a bunului ce face obiectul contractului, deşi, paradoxal, de esenţa acestuia este transmiterea folosinţei utile asupra bunului de către finanţator. Cu toate acestea, dacă utilizatorul încetează să mai plătească ratele, finanţatorul are dreptul de a rezilia unilateral contractul pentru neîndeplinirea obligaţiilor contractuale, fără restituirea ratelor achitate utilizatorului.
În această situaţie se impune, credem noi, achiesarea la soluţia adoptată prin Convenţia UNIDROIT privind leasingul financiar internaţional, ale cărei dispoziţii au fost preluate şi sunt aplicate de state precum SUA, Franţa, Italia, Belgia, Finlanda ş.a.
Această convenţie prevede expres dreptul utilizatorului de a pune capăt contractului de leasing, cu restituirea sumelor deja plătite, în ipoteza în care furnizorul nu livrează bunul sau livrează un bun ce nu corespunde cerinţelor utilizatorului.
De asemenea, în contractele românesti de leasing, în cazul în care dacă între părţi există mai multe contracte de leasing, conform clauzei de reziliere, încalcarea de către utilizator a unuia dintre acestea conduce la rezilierea oricărui alt contract în derulare între cele două părţi, ratele rămase de achitat de către utilizator devenind, în mod abuziv şi nelegal scadente în totalitate, cu titlu de daune-interese în favoarea finanţatorului, bunul trebuind să fie restituit către acesta.
Însă, conform Convenţiei UNIDROIT, finanţatorul nu are dreptul să declare scadente şi să încaseze ratele de leasing rămase de achitat decât în situaţia unei încalcări importante ale contractului de leasing şi, în orice caz, numai după ce a dat şansa utilizatorului de a îndrepta încălcarea şi numai după ce dovedeşte că a făcut tot ce-i stă în putinţă pentru a limita pagubele.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu