ÎNTOARCEREA EXECUTĂRII SILITE. Sau despre cum roata se întoarce

O prietenă dragă mie mi-a vorbit despre roată şi despre ce face ea cel mai bine din momentul fericit în care a fost inventată. Se întoarce.

Inventatorul anonim al roţii trebuie să fi fost cel puţin genial având în vedere faptul că nu a avut de unde să se inspire din natură.

Genialul individ,  dotat cu o raţiune excepţională, probabil că nu anticipat că invenţia sa va deveni chiar şi simbol al unor religii, al mobilităţii şi evoluţiei societăţii, că se vor scrie cărţi de eshatologie şi se vor rosti aforisme.

Roate se întoarce. Nimic mai simplu.

Este o certitudine menită să oblojească sufletele la un moment dat dezamăgite.

Ce nu spune autorul este că până se întoarce trebuie să ai răbdare şi perseverenţă.

Roate se întoarce. Un adevăr teoretic care tinde să fie şi practic.

Cum altfel s-ar explica ce se întâmpla astăzi ŞI în politică?

Acelaşi adevăr teoretic funcţionează şi în cazul executării silite, mai precis în cazul întoarcerii executării silite.

Prin Decizia nr.5/2010, textul intregral aici, (obligatorie, potrivit art. 330⁷, alin.4 din Codul de procedură civilă), publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 251 din 13 aprilie 2012, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a mai rezolvat unele dintre problemele de drept care au generat practică neunitară cu privire la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 404² alin. 3 din Codul de procedură civilă referitor la instanţa competentă să soluţioneze cererea de întoarcere a executării silite, precum şi calea de atac care se poate exercita împotriva hotărârilor judecătoreşti pronunţate în soluţionarea cererilor având ca obiect întoarcerea executării silite.

Procurorul general a opinat în sensul că instanţa competentă să soluţioneze cererea de întoarcere a executării silite este instanţa de executare, respectiv judecătoria, iar calea de atac care se poate exercita împotriva hotărârilor judecătoreşti pronunţate în soluţionarea acestor cereri este recursul.

Înalta Curte a observat că prin art. 379¹ din Codul de procedură civilă se prevede expres şi imperativ că „în cazul în care s-a desfiinţat titlul executoriu, toate actele de executare efectuate în baza acestuia sunt desfiinţate de drept. Dispoziţiile art. 404¹-404³ sunt aplicabile”.

Ca atare, din însăşi reglementarea instituţiei întoarcerii executării, constând în repunerea părţilor în situaţia anterioară, în cadrul executării silite, rezultă, fără posibilitate de echivoc, că legiuitorul a avut în vedere ca acestei instituţii juridice, ce reprezintă de fapt o situaţie „simetric inversă executării săvârşite”, să îi fie incidente reglementările statuate în privinţa contestaţiei la executare.

Aşa rezultă chiar din dispoziţiile art. 4041 alin. 1 din Codul de procedură civilă: „În toate cazurile în care se desfiinţează titlul executoriu sau însăşi executarea silită, cel interesat are dreptul la întoarcerea executării, prin restabilirea situaţiei anterioare acesteia.”

Pentru a se realiza însă „întoarcerea executării” trebuie să fie îndeplinite următoarele condiţii:

1. Cel interesat, debitorul urmărit, trebuie să ceară instanţei, odată cu cererea de desfiinţare a titlului sau a executării silite, restabilirea situaţiei anterioare executării.

2. Dacă însă aceasta nu mai este posibilă, întrucât executarea silită s-a făcut prin vânzarea unor bunuri mobile, partea interesată va face o cerere în despăgubire, solicitând restituirea sumei rezultate din vânzare.

Ca atare, în ambele situaţii, cererea debitorului are caracter accesoriu faţă de cererea principală de desfiinţare a titlului sau a executării.

3. Dacă debitorul nu a făcut o astfel de cerere, solicitând numai desfiinţarea titlului sau a executării, o va putea face ulterior printr-o cerere principală, invocând tocmai desfiinţarea titlului sau a executării.

4. Dacă instanţa judecătorească a desfiinţat titlul executoriu sau actele de executare, tot la cererea celui interesat, aceasta va putea dispune asupra restabilirii situaţiei anterioare printr-o hotărâre (art. 404², alin.1 din Codul de procedură civilă).

5. Dacă instanţa care a desfiinţat titlul executoriu a dispus rejudecarea în fond a cererii şi nu a luat măsura restabilirii situaţiei anterioare, această măsură se va putea dispune de instanţa care judecă fondul.

6. În toate aceste situaţii, când nu s-a dispus restabilirea situaţiei anterioare, cel îndreptăţit o va putea solicita „instanţei judecătoreşti competente potrivit legii”, dacă nu se prevede altfel.

Prin urmare, pentru a se realiza întoarcerea executării trebuie să se înlăture temeiul executării prin anularea, desfiinţarea executării sau trebuie să se invalideze executarea însăşi.

Din situaţiile expuse rezultă că "întoarcerea executării" va putea fi realizată doar dacă s-a desfiinţat însuşi titlul executoriu ori s-a anulat executarea însăşi, nu însă şi atunci când s-a anulat un anume act de executare pentru că acesta n-ar fi fost îndeplinit cu respectarea condiţiilor prevăzute de lege.

Ipoteza prevăzută de art.404², alin.3 din Codul de procedură civilă este aceea care a creat un punct de vedere neunitar legat de interpretarea sintagmei „instanţă competentă potrivit legii”.

Nota comună a dispoziţiilor alin. 1 şi 2 ale art. 404² din Codul de procedură civilă este aceea că titlul executoriu este reprezentat exclusiv de o hotărâre judecătorească ce face obiectul controlului judiciar.

Textul alin. 3 al art. 404² din Codul de procedură civilă vizează însă o situaţie aparte de restabilire a situaţiei anterioare pe calea unei acţiuni separate, doar în situaţiile în care nu s-a dispus restabilirea situaţiei anterioare în condiţiile alin.1 şi 2 ale art. 404² din Codul de procedură civilă.

 Ca atare, rezultă că, în aplicarea art. 404², alin.3 din Codul de procedură civilă, cel interesat solicită restabilirea situaţiei anterioare nu pe cale accesorie, ci pe calea unui proces distinct. 

Or, în condiţiile în care sediul materiei este cuprins în cartea a V-a „Despre executarea silită”, secţiunea a VII-a „Întoarcerea executării”, se apreciază că natura juridică a întoarcerii executării - astfel cum a fost definită atât în doctrină, cât şi în literatura de specialitate, dar şi în practica judiciară – „de executare silită în sens invers” determină şi instanţa competentă pentru soluţionarea ei în acest caz, şi anume instanţa de executare - judecătoria, aşa cum rezultă din dispoziţiile art.373 alin. 2 din Codul de procedură civilă.

Din perspectiva celor expuse şi din coroborarea textelor de lege mai sus enunţate rezultă următoarele aspecte ce caracterizează instituţia întoarcerii executării sunt esenţiale în interpretarea textului de lege:

a) Întoarcerea executării este în fapt o reluare a „drumului executării”, însă în sens invers = restabilirea situaţiei anterioare executării săvârşite.

b) Cererea de întoarcere a executării silite, pe cale separată, este o cerere ce ţine în exclusivitate de faza procesuală a executării, subsecventă fazei procesuale de soluţionare irevocabilă a fondului litigiului.

c) Întoarcerea executării îşi are sorgintea în executarea anterioară a unui titlu executoriu ce fusese ulterior desfiinţat, cu alte cuvinte, fundamentul juridic al instituţiei întoarcerii executării şi, implicit, caracterul de „contestaţie specială la executare” derivă din chiar executarea anterioară a unui titlu executoriu ce fusese ulterior desfiinţat, neavând astfel nicio relevanţă materia juridică în care s-a pronunţat hotărârea desfiinţată.

d) Stabilirea unei proceduri judiciare contradictorii pentru soluţionarea întoarcerii executării, reglementată subsecvent contestaţiei la executare, impune aplicarea procedurii de soluţionare prevăzute pentru contestaţia la executare - instituţia-cadru, generală, în raport cu procedura specială a întoarcerii executării care poate fi definită, astfel, ca o „contestaţie specială la executare”.

e) Caracterul de contestaţie specială la executare atrage incidenţa dispoziţiilor legale aplicabile contestaţiei la executare, inclusiv a celor ce vizează competenţa materială a instanţei.

Pe cale de consecinţă, întrucât competenţa de încuviinţare a executării silite revine, potrivit art. 373, alin. 2 din Codul de procedură civilă, judecătoriei, ca instanţă de executare, rezultă că, în virtutea principiului simetriei, competenţa de soluţionare în primă instanţă a cererii de întoarcere a executării revine tot judecătoriei, ca instanţă de executare, potrivit dispoziţiilor art.400, alin. 1 din Codul de procedură civilă.

 Totodată, în virtutea aceluiaşi principiu, al simetriei, dacă executarea nu s-a putut obţine decât prin ordinul unei instanţe judecătoreşti, atunci şi revocarea unei executări - înţeleasă ca o a doua executare în sens invers - se poate obţine doar prin ordinul aceleiaşi instanţe, fiind singura care cunoaşte în detaliu modul de săvârşire a procesului de executare silită.

 f) Din această perspectivă, a caracterizării întoarcerii executării ca „o contestaţie specială la executare”, sunt de amintit şi dispoziţiile Deciziei nr. XIV din 5 februarie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, dată în recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 733 din 30 octombrie 2007, prin care s-a statuat că: „Judecătoria în circumscripţia căreia se face executarea este competentă să judece contestaţia, atât împotriva executării silite înseşi, a unui act sau măsuri de executare, a refuzului organelor de executare fiscală de a îndeplini un act de executare în condiţiile legii, cât şi împotriva titlului executoriu în temeiul căruia a fost pornită executarea...".

g) Cum întoarcerea executării reprezintă o modalitate de „reluare a drumului executării”, o „contestaţie specială la executare” şi, respectiv, o modalitate de realizare a unor drepturi patrimoniale derivând din desfiinţarea titlului executoriu şi cum în materia executării silite (a contestaţiei la executare) este instituită competenţa materială în favoarea judecătoriei (art. 373¹, alin. 2 din Codul de procedură civilă), pe cale de consecinţă, nu poate opera nici criteriul valoric, nici cel dedus din natura litigiului din care a rezultat titlul executoriu.

Excepţiile instituite de art. 373, alin. 2 teza ultimă din Codul de procedură civilă, care fac trimitere la o altă instanţă de executare în afara judecătoriei, sunt însă în mod expres prevăzute în alte acte normative.

Astfel, potrivit art. 2 alin. (1) lit. ţ) din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, instanţa de executare este instanţa ce a soluţionat fondul litigiului în contencios administrativ (tribunalul sau curtea de apel) după distincţiile prevăzute la art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare.

Faţă de considerentele expuse, având în vedere atât sediul legal de reglementare a instituţiei întoarcerii executării - cartea a V-a – „Despre executarea silită”, secţiunea a VI1-a „Întoarcerea executării” -, cât şi natura şi fundamentul juridic al instituţiei întoarcerii executării şi, implicit, caracterul de „contestaţie specială la executare” care derivă din chiar executarea anterioară a unui titlu executoriu, ce fusese ulterior desfiinţat, neavând, astfel, nicio relevanţă materia juridică în care s-a pronunţat hotărârea desfiinţată, se apreciază că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 404², alin.3 din Codul de procedură civilă, „instanţa judecătorească competentă potrivit legii”, în restabilirea situaţiei anterioare (întoarcerea executării) pe calea unei acţiuni separate, este instanţa de executare, respectiv judecătoria.

În ceea ce priveşte calea de atac ce poate fi exercitată împotriva hotărârilor pronunţate în ipoteza reglementată de dispoziţiile art. 404², alin.3 din Codul de procedură civilă, urmează a fi avute în vedere toate aspectele sus-evocate, ce caracterizează pe deplin cererea de întoarcere a executării, şi anume:

- cererea de întoarcere a executării este o cerere ce ţine de faza procesuală a executării, subsecventă fazei procesuale de soluţionare irevocabilă a fondului litigiului, iar dispoziţiile legale aplicabile, atât cu privire la instanţa competentă, cât şi cu privire la căile de atac prevăzute pentru contestaţia la executare, îi sunt aplicabile;

- s-a stabilit o procedură judiciară contradictorie pentru soluţionarea întoarcerii executării, reglementată subsecvent contestaţiei la executare, acesteia fiindu-i aplicabile atât procedura de soluţionare, cât şi căile de atac prevăzute pentru contestaţia la executare - instituţia-cadru, generală, în raport cu procedura specială a întoarcerii executării, ce reprezintă o „contestaţie specială la executare”;

- dispoziţiile art. 402, alin. 2 din Codul de procedură civilă prevăd că: „Hotărârea pronunţată cu privire la contestaţie se dă fără drept de apel, cu excepţia hotărârii pronunţate în temeiul art.400¹ şi al art.401, alin.2”;

- dispoziţiile art. 304¹ din Codul de procedură civilă prevăd că: „Recursul declarat împotriva unei hotărâri care, potrivit legii, nu poate fi atacată cu apel nu este limitat la motivele de casare prevăzute în art. 304, instanţa putând să examineze cauza sub toate aspectele.”;

- art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, privind dreptul la un recurs efectiv potrivit căruia: „Orice persoană ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de prezenta convenţie au fost încălcate are dreptul de a se adresa efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi dacă încălcarea ar fi fost comisă de persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale”.

Or, în condiţiile în care dispoziţiile art. 404², alin.3 din Codul de procedură civilă nu sunt cuprinse în situaţiile de excepţie sus evocate rezultă, fără posibilitate de echivoc, că recursul este calea de atac ce poate fi exercitată împotriva hotărârilor pronunţate în ipoteza reglementată de art. 404², alin.3 din Codul de procedură civilă.

Este de reţinut că, de altfel, Curtea Constituţională, prin numeroase decizii, ultima fiind Decizia nr.719 din 31 mai 2011, cu privire la suprimarea căii de atac a apelului prin dispoziţiile art.402, alin.2 din Codul de procedură civilă, a statuat în jurisprudenţa sa constantă că „accesul liber la justiţie nu înseamnă că el trebuie asigurat la toate structurile judecătoreşti, deoarece competenţa şi căile de atac sunt stabilite exclusiv de legiuitor care poate institui reguli deosebite în considerarea unor situaţii deosebite.”

Aşa fiind, Curtea Constituţională a statuat că textul de lege dedus controlului nu contravine art.21 din Constituţia României, republicată, în măsura în care nu se precizează in terminis că accesul liber la justiţie implică întotdeauna dreptul de a exercita atât calea de atac a apelului, cât şi a recursului.

În această concluzie, Curtea aminteşte că reglementările internaţionale în materie nu impun un anumit număr de grade de jurisdicţie sau de căi de atac, în acest sens fiind şi dispoziţiile art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale care prevăd asigurarea posibilităţii unui recurs efectiv, la o instanţă naţională.

De altfel, potrivit art. 304¹ din Codul de procedură civilă, „recursul declarat împotriva unei hotărâri care, potrivit legii, nu poate fi atacată cu apel nu este limitat la motivele de casare prevăzute în art. 304, instanţa putând să examineze cauza sub toate aspectele.”

Astfel fiind, prin prisma garanţiilor efective confirmate de art. 304¹ din Codul de procedură civilă, nu sunt îngrădite şi nici afectate accesul liber la justiţie, dreptul la un proces echitabil şi cel privind dreptul la un recurs efectiv (art. 13 din Convenţie).

Exercitarea căii de atac a recursului împotriva hotărârilor pronunţate în ipoteza reglementată de art. 404², alin.3 din Codul de procedură civilă conferă instanţei, prin prisma art. 304¹ din Codul de procedură civilă, dreptul de a examina cauza sub toate aspectele, ceea ce înseamnă stabilirea situaţiei de fapt (raportat la obiectul dedus judecăţii - întoarcerea executării prin restabilirea situaţiei anterioare) ce vizează temeinicia chiar şi cu privire la aplicarea legii (legalitatea) fără a fi limitată la motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 din Codul de procedură civilă.

În această reglementare, recursul reprezintă singura cale de atac, care însă permite un control judiciar deplin, sub aspectul aplicării legii şi al temeiniciei soluţiei.

Aşadar, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art.404², alin.3 din Codul de procedură civilă, instanţa judecătorească competentă potrivit legii să soluţioneze cererea de întoarcere a executării silite prin restabilirea situaţiei anterioare este instanţa de executare, respectiv judecătoria, hotărârea judecătorească pronunţată fiind supusă căii de atac a recursului.