Principiul specialităţii. Avem specialişti?

Vorbeam cu un prieten zilele trecute şi achiesam, în principiu, la opinia lui cu privire la faptul că, în profesia noastră, ca avocat, ar fi ideal să te specializezi.

Eu am râs, evident, suferind de cinism cronic şi sugerându-i că poate e vorba doar de o schimbare de denumire.
Dar, dacă aşa îi spune mai nou, atunci …să ne specializăm, zic!
De altfel, prietenul meu avea dreptate.( !?)
De exemplu sunt mulţi procurori care s-au făcut avocaţi. Deci specialişti în penal. Motivele sunt evidente, nu?
Aşa au argumente suficient de speciale să-i convingă pe foştii colegi.
Astfel că sunt două feluri de avocaţi: SPecializaţi şi NEspecializaţi.

Dar, pe de altă parte, de ce să te specializezi când poţi fi polivalent?
Cum să nu invidiezi un om care face multe şi de (a se citi şi cu prepoziţia „pe” în unele cazuri) toate? Un prestidigitator?

În speţă, cred că ar trebui propus un multiplu de referinţă.
Adică dacă cineva este şi patron de holding, inginer, proaspăt doctor şi intervievat într-o anchetă fâsâită de DNA (Oau….) atunci să fie decorat. (!?)
Sau dacă eşti patron de grup, rotaractian (şi aici NU mă refer la vreo categorie de fani Star Trek, deşi funcţionează pe aceleaşi principii) şi predai zumba (şi aici mă refer la „zumba”) este evident că ai toate motivele să stârneşti invidia muritorilor de rând. (!?)

Revenind la multiplul de referinţă, eu una propun cifra 3 şi acordarea unui număr aferent de STRESE, indivizilor talentaţi care jonglează cu cel puţin tot atâtea bile.

Dar, revenons-en à nos moutons …am dorit să vă vorbesc despre principiul specialităţii capacităţii persoanei juridice.

Ştiaţi că…?

Capacitatea de folosinţă, într-un sens larg, este formată din drepturile civile pe care persoana juridică le poate dobândi precum şi din obligaţiile civile pe care şi le poate asuma.
În sens restrâns însă, persoana juridică nu poate avea acele drepturi şi acele obligaţii care, prin esenţa lor, pot aparţine numai persoanelor fizice, precum şi acele drepturi şi obligaţii care NU corespund specificului capacităţii sale juridice, adică principiului specialităţii.

Persoanele juridice fără scop patrimonial pot avea doar acele drepturi şi obligaţii civile care sunt necesare pentru realizarea scopului, stabilit prin lege, actul de constituire sau statut, sancţiunea nerespectării acestor dispoziţii legale constând în nulitatea absolută a persoanei juridice.

Referitor la conţinutul capacităţii de folosinţă a unei persoane juridice, „Afacerea Zappa” a iscat în doctrina veche o controversă.
Potrivit unora dintre opiniile exprimate, o persoană juridică legal înfiinţată conform dispoziţiilor legale a unui stat poate să funcţioneze „să-şi prelungească activitatea şi să exercite drepturi” pe teritoriul unui stat străin, fără a fi necesară recunoaşterea sau autorizarea sa de către acesta din urmă.
Per a contrario, pornind de la teoria ficţiunii persoanei juridice, s-a considerat că voinţa unui stat de a recunoaşte sau autoriza înfiinţarea unei persoane juridice nu-i acordă prerogativa de a-şi impune această voinţă şi altor state, întrucât însuşi suveranitatea sa este limitată, fiind inadmisibilă crearea de către un stat a unei ficţiuni universale.[1]

Specifică pentru persoanele juridice este limitarea capacităţii de folosinţă cunoscută sub forma principiului specialităţii, potrivit căruia persoana juridică nu poate avea decât acele drepturi care corespund scopului ei, stabilit de lege, sau scopului generic, precum şi de actul de înfiinţare sau statut, sau scopului concret.

Este însă de menţionat faptul că acest principiu se referă doar la capacitatea de a fi parte în actele juridice şi deci nu limitează capacitatea delictuală a persoanei.

În ceea ce priveşte controversa născută în jurul chestiunii incompatibilităţii principiului specialităţii cu răspunderea penală a persoanei juridice, amintim opinia care se pronunţă în favoarea reţinerii acestei incompatibilităţi şi care foloseşte drept argumente ideea că legea acordă personalitate juridică entităţilor colective şi le stabileşte în acelaşi timp, din raţiuni practice, limitele activităţii, interzicând depăşirea acestora.
Aşadar, săvârşirea de infracţiuni nu poate forma scopul unui persoane juridice, pentru că ea poate fiinţa numai în temeiul unui scop legal. În acest sens, principiul specialităţii limitează activităţile persoanei la cele care sunt necesare atingerii scopului său, astfel că atunci, când ea comite o infracţiune îşi pierde capacitatea şi personalitatea juridică.
Pe de altă parte, susţinătorii tezei compatibilităţii, susţin că o persoană juridică poate să desfăşoare o activitate specifică şi poate comite infracţiuni care sunt legate tocmai de această activitate, fără a depăşi limitele specialităţii scopului său. În realitate, orice infracţiune se situează mai mult sau mai puţin în afara competenţelor recunoscute persoanei juridice, iar controversa a apărut datorită confuziei dintre două noţiuni: scopul pentru care a fost creată persoana juridică şi scopurile urmărite de aceasta pe parcursul existenţei sale. Importantă pentru angajarea răspunderii acesteia este existenţa unei legături între activitatea persoanei juridice şi infracţiunea comisă şi nu principiul specialităţii capacităţii de folosinţă.[2]

Aşa cum literatura de specialitate a subliniat, capacitatea de folosinţă nu rămâne întotdeauna invariabilă pe parcursul existenţei persoanei juridice. Etiologic, modificarea scopului antrenează modificarea corespunzătoare a conţinutului capacităţii de folosinţă.

[1] Principiul potrivit căruia este necesară recunoaşterea sau autorizarea unei persoane juridice străine pentru ca aceasta să poate să îşi exercite drepturile pe teritoriul unei stat nu se aplică persoanelor naturale sau necesare, precum statul, comunele şi judeţele, care odată recunoscute ca fiind corpuri politice îşi pot exercita drepturile şi în alt stat. În „Afacerea Zappa”, statul grec a avut calitatea de reclamant şi a revendicat moştenirea după Vanghelie Zappa (D.Alexandresco, Explicaţiunea teoretică şi practică a dreptului român în comparaţiune cu legile vechi şi cu principile legislaţiunii străine, t.I, ediţia a II-a, Editura Tipografiei Ziarului "Curierul Judiciar", Bucureşti, 1906, p.269 şi urm.);
[2] A se vedea F. Streteanu, R.Chirică, Răspunderea penală a persoanei juridice, Editura Rosetti, Bucureşti, 2002, p.50 şi urm.;

P.S. Ulterior postării, am fost provocată de către Eliza să dezvălui ce cadouri am primit de Moş Nicolae :)
Asta m-a bucurat. Eliza a presupus că am fost suficient de cuminte pentru ca Moşu să treacă şi pe la mine.
Deci, cel puţin la nivelul aparenţelor stau bine :)

Şi pe la mine a trecut Moşu` :)

La fel ca atunci ca atunci când eram copil, mi-a adus cărţi şi dulciuri.

Titlurile şi tipurile s-au schimbat însă :)

Deci Moşu' a trecut şi mi-a lăsat Istoria secretă a lumii – Jonathan Black şi Simbolul Pierdut- Dan Brown :)

Să nu uit…şi Haribo :)

Nota Bene: Fără jordiţă :)