Chestiuni elementare. O.I. în concediu?

Evident sau nu, O.I. este abrevierea „Onoratei Instanţe”, semantica abrevierii fiind doar una dintre puţinele coincidenţe fericite ale vieţii.
Englezii spun despre o lege nouă că este precum un piton care a înghiţit un elefant. După câteva ore de siestă, pitonul îşi recapătă forma clasică, iar elefantul...rămâne cel puţin digerat.
Primind comparaţia, prostia este un mamut mult prea greu de digerat, iar senzaţia de saţietate predomină ori de câte ori urc scările „palatului de justiţie”.
Fiind vorba în continuare tot despre mamuţi, cât de mamut trebuie să fii încât să amplasezi un detector de metale la intrarea unei paragini de clădiri şi să-i spui palat?
Mamut de prostie ? Avem reformă în justiţie, zău aşa! Nu este evident?
Mă întreb dacă detectorul de mamuţi era în priză când a trecut O.I.?
Întreb doar! Am senzaţia stranie că nişte făpturi de gen au reuşit cumva să se deghizeze în O.I. şi să se furişeze în palat.
Altfel nu îmi explic justiţia prostiei şi prostia justiţiei.

Chestiuni elementare precum soluţionarea excepţiilor de procedură, rezolvarea cauzei într-un termen rezonabil sau individualizarea unei sancţiuni contravenţionale devin eşecuri ale mamuţilor de prostie!

Primul caz de mamut:
Potrivit art.129 din Codul de procedură civilă „care ÎNCĂ mai este”, O.I. este obligată, să califice corect natura juridică a cauzei deduse judecăţii.
În acest sens, s-a fomulat şi s-a invocat excepţia lipsei procedurii prealabile, procedură reglementată prin art. 720 ind.1 din Codul de procedură civilă, având în vedere natura juridică a raportului dedus judecăţii, respectiv natura comercială a litigiului.
Acţiunea introductivă în instanţă formulată de către reclamanţi are la bază un raport juridic de natură comercială, raport care antamează asupra naturii juridice a litigiului şi în consecinţă asupra necesităţii îndeplinirii procedurii prealabile.
S-a solicitat, în concluzie, să se respingă cererea de chemare în judecată a reclamanţilor ca fiind prematur introdusă.
Dar ce să vezi?
O.I. a dispărut peste noapte.
În acelaşi loc era un mamut de prostie care mâzgălea soluţiile şi caligrafia ştersăturile în condică. La dosarul meu scria:Repune cauza pe rol. Acordă termen de judecată la data de 09.09.2009, cu citarea părţilor. Prorogă pronunţarea pe excepţia lipsei procedurii concilierii directe invocată de pârâţi pentru termenul viitor, după administrarea interogatoriilor...hmmmmmm...adică după administrarea probaţiunii încuviinţată în cauză?
Ce or mai fi şi excepţiile aste de procedură? ...se întreba în trompă mamutul.
Nimic altceva decât o chestiune şi noţiune elementară de drept procesual!
Adică orice mijloc prin care, fãrã a combate direct cererea adversarului sãu, pârâtul
susţine cã nu trebuie condamnat sau cã nu trebuie încã condamnat.
Dispoziţiilor art.137, alin.(1) din Codul de procedură civilă, subclasifică excepţiile procesuale în: procedurale şi de fond. Prin invocarea unei excepţii partea interesată sau instanţa invocă, în condiţiile prevăzute de lege şi fără a pune în discuţie fondul pretenţiei deduse judecăţii, neregularităţi procedurale sau lipsurile privind exerciţiul dreptului la acţiune, urmărind fie întârzierea, fie împiedicarea judecăţii în fond.
Excepţiile de procedură vizează anumite neregularităţi procedurale şi au ca obiect încălcarea unor norme privind competenţa, compunerea sau constituirea instanţei, sau îndeplinirea greşită a unor acte de procedură.
Ele sunt fie dilatorii, atunci când tind spre întârzierea judecăţii, fie peremptorii sau dirimante, atunci când tind spre împiedicarea judecăţii de fond, anularea cererii, respingerea acesteia ca inadmisibilă, sau ca prematură în cazul lipsei procedurii prealabile!
Revenind la art.137 din Codul de procedură civilă, trebuie subliniat faptul că O.I. trebuie să se pronunţe mai întâi asupra execepţiilor de procedură care ar putea face de prisos total sau în parte soluţionarea cauzei pe însuşi fondul dreptului.
Mai mult decât atât, excepţiile nu se pot uni cu fondul cauzei decât dacă, pentru judecarea lor, este necesar să se administreze dovezi în legătură cu dezlegarea în fond a pricinii.
Cu alte cuvinte, O.I. ar fi trebuit să se pronunţe pe excepţia invocată, a lipsei procedurii prealabile, chiar să o respingă, dar NU putea să proroge pronunţarea asupra acesteia după administrarea probatoriului, adică după intrarea în dezbateri pe fondul cauzei!
Cu alte cuvinte, mamut mai mare de prostie nici că se putea!

Al doilea caz de mamut:
Potrivit art.6, alin.(1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, fie că ne place sau nu, durata unui proces trebuie să se încadreze într-un termen rezonabil.
« Orice persoană are dreptul la judecarea echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanţă independentă şi imparţială (...) care va hotărî (...) asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil (...) »
Reclamantul a formulat o acţiune introductivă în instanţă prin care a solicitat revocarea PARŢIALĂ a unei donaţii pentru ingratitudine ( evident există mamuţi de prostie şi în cazul avocaţilor, dar despre acest subiect vom vorbi în episoadele următoare), iar O.I. a acordat deja ŞAPTE MAGICE termene, fără a depăşi până la acest moment chestiunea timbrajului!
Au fost necesare ŞAPTE termene pentru a lămuri nimic într-o cauză!
Câteva termene pentru a pune în vedere reclamantului să timbreze, câteva pentru a-i pune în vedere efectuarea unei expertize de actualizare a obiectului donaţiei şi într-un final, de câteva ...termene O.I. soluţionează cererea reclamantului de acordare a ajutorului public judiciar în materie civilă.
HA.HA.HA. Un mamut pe bină dansează şi se roagă zeilor să-i trimită din zenit adeverinţele referitoare la veniturile reclamantului.
Dar zeii, fiind zei, sunt nemiloşi cu mamutul nostru şi îl lasă cu trompa în soare.
Ce să facă atunci? Îl roagă pe avocatul mamut al reclamantului să depună adeverinţele necesare până la termenul următor!
Degeaba.
Degeaba am fost condamnaţi, de cel puţin două ori, în cauze precum
Cauza CÂRSTEA şi GRECU împotriva ROMÂNIEI (cererea nr. 56326/00, Hotărârea din 15 iunie 2006), sau Cauza ATANASIU împotriva ROMÂNIEI (Cererea nr. 15204/02, Hotărârea din 17 ianuarie 2008), la plata impozitelor şi taxelor către un stat condus de mamuţi de prostie.
Din „16%” ai mei îşi cumpără aceşti mamuţi mâncare...hmmmmm...acum că mă gândesc mai bine, cine ziceam că este mamut de prostie? Plătitorul de impozite şi taxe, cumva?
Dar, cum rămâne cu „termenul rezonabil”?
Potrivit Curţii, acest caracter rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază în funcţie de împrejurările cauzei, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantelor şi cel al autorităţilor competente precum şi miza litigiului pentru interesate.
Revenind în ţară, am primit termen în septembrie şi am să mă alătur dansului mamutului în speranţa că zeii sau reclamantul vor bunăvoi să depună la dosarul cauzei actele necesare soluţionării propriei cereri de ajutor judiciar!
Faceţi loc pe bină! Prestez dansul adeverinţei!

Al treilea caz de mamut:
O.I. a respins plângerea contravenţională şi dispus menţinerea procesul-verbal de constatare şi sancţionare a unei contravenţiei prevăzute de O.U.G. nr. 79/2002 privind cadrul general de reglementare al comunicaţiilor, aprobatã, cu modificări şi completări, prin Legea nr.591/2002, cu modificările şi completările ulterioare.

Petenta, o firmă de taxi, a fost amendată cu 10.000 lei, întrucât a fost reţinută în sarcina sa de către agentul constatator din cadrul Autorităţii Naţionale în Comunicaţii, atât în procesul-verbal cât şi în raportul de monitorizare, că a emis perturbaţii prejudiciabile, perturbaţii care s-au manifestat sub forma unor bruiaje ale frecvenţei 147 MHz, constând din „zgomote create prin frecarea microfonului şi din fragmente muzicale”.

Am formulat, în subsidiar înlăturarea aplicării sancţiunii amenzii şi aplicarea, în condiţiile art.7, alin.(3) din Ordonanţa Guvernului nr.2/2001, a sancţiunii avertismentului.
Aşadar, dacă mumutul de prostie urma să treacă peste toate excepţiile invocate pe fondul cauzei în subsidiar urma să absolve petenta de plata amenzii întrucât: efectele prejudiciabile ale aza-ziselor perturbaţii constatate pentru a avea un pericol social ar fi trebuit să fie reprezentate de comunicaţii propriu-zise de natură să profite petentei în defavoarea titularului licenţei asupra frecvenţei 147 MHz.
Cu alte cuvinte, atât timp cât titulara acestei frecvenţe desfăşoară aceeaşi activitate, respectiv servicii transport TAXI, pentru a se susţine prejudicierea acesteia ar fi fost necesar, în mod concret, ca perturbaţiile să se refere la o eventuală deturnare a clientelei.
Or, bruiajele accidentale şi inerente mediului de comunicaţie prin unde radio, cum sunt zgomotele rezultate din frecarea microfonului sau fragmente muzicale, nu sunt în nici un fel de natură să prejudicieze în vreun mod orice persoană fizică sau juridică.
Mamutul însă...tot mamut!
„Se merită”: 10.000 de lei ca să freci microfonul şi „să pui” fragmente muzicale. Mă întreb cât costă serviciul complet?

P.S.: Dacă tot aţi plecat, O.I. în vacanţă...mă gândeam...ce ar fi dacă aţi rămâne acolo?

A fi sau a nu fi fiu de judecător?

Ehhhh? Da. Cu aşa un titlu cu siguranţă v-am atras atenţia.

Însă, nu-mi pare deloc rău să vă dezamăgesc.

În acest „post” nu am să comentez nimic despre cât este darul de nuntă al odraslei judecătorului pe care îl plăteşte patronul de firmă, nici cât costă consultanţa juridică prestată de rudele judecătorului şi mai ales în ce se plăteşte, nici despre cum e bine să rămână totul în familie, ceea ce se traduce că dacă la masa de duminică stă şi un judecător, un notar, un procuror şi un avocat, sau registrator şef la OCPI, chiar şi grefier, atunci înseamnă că trei generaţii la rând de plozi excepţionali prin a fi nulităţi vor putea să plece din lună în lună în concediu CASĂSE relaxeze.

Cred că există două categorii de oameni. Filosofii şi oamenii fericiţi.

Vorbesc despre acei oameni fericiţi dar săraci, printre altele, cu duhul. Mai gravă decât prostia mi s-a părut întotdeauna nesimţirea.

Tupeul în forma absolută.

Nulitatea care se dă pe sine ca exemplu. "Deontologii". Parveniţii. Snobii şi Idioţii. Curvele şi Hoţii. Toţi cei menţionaţi ... purtători de etichetă, membrii de varză a unor comiţii, practicanţi ai unei vieţi de familie în timpul liber, adepţi fervenţi ai bisericuţelor poleite, susţinători ai tradiţiilor străvechi ale populaţiilor barbare, purtători de insigne de gaşcă, ghiuluri de frăţii, blonde de braţ, idioate sau/şi parvenite.

Cred că ajunge, nu?

Nu îmi mai este nici măcar silă.
Acum îmi este clar. M-am mânjit luptându-mă cu porcii. Nu vreau ca hainele să îmi miroase a cocină. Chiar am crezut, datorită unei naivităţi inexplicabile, ridicole şi prelungite că ironia şi autoironia au un scop terapeutic. Un scop care nu poate fi pervertit.

Am aflat într-un binecuvântat final că „philosophum non facit barba”.

Prezentul blog a fost un scop şi nu un mijloc.

Orice temă rămâne însă, din păcate, teoretică.

Cum rămâne atunci cu oamenii fericiţi? Oamenii de „acţiune”? Practicanţii?

Hmmmmmm?

Am luat de câţiva ani, recunosc, meditaţii. Intensiv. Am avut profesori buni, dar extrem de scumpi. Am finalizat de curând cursul compus din două module:„câinele moare de alergătură” şi apoi „prostul de grija altuia”.

Mă scuzaţi.

Trebuie să închei, întrucât mă grăbesc. Mai nou fac parte dintr-o comiţie şi mă grăbesc să îmi pun insigna pe etichetă. Mi-ar părea rău să continue lucrările fără mine.

Ne vedem acolo, nu?

Las ironia de-oparte doar pentru a vă mulţumi pentru aprecieri şi pentru buna-credinţă şi pentru a vă ura: Baftă!

Sucursala. Lipsa capacităţii de folosinţă. Nimeni nu-i perfect!

În mod evident, ca să gândeşti singur, pe lângă materie primă, gri şi nu roz, dar tot cu volănaşe, e utilă şi o doză de 0,33 ml de curaj. Sau mai multe.
Ştiţi de ce nu mănâncă elefanţii mămăligă? Pentru că nu le dă nimeni...?
Chiar aşa...încă nu s-a găsit niciun curajos care măcar să fie curios dacă elefanţii împart gusturile culinare ale unei specii involuate?
În afara poantei rămâne însă personajul cheie. Gardianul public al grădinii ZOO. Are metode specifice şi echipamente potrivite pentru a stopa orice tentativă obraznică a oricărui curajos. Până la urmă cine se crede şi curajosul ăsta? Elefanţii nu mănâncă mămăligă. PUNCT.
Şi ca dovadă... gardianul aplică o amendă grasă nebunului.

Ironic. Până ieri, eram convinsă că, în scopul îndeplinirii unei practici judiciare unitare, precedentului trebuie să îi fie recunoscută valoarea jurisprudenţială.
Dar ce se întâmplă atunci când precedentul este o inepţie?
E simplu. Se aplicălegile lui Murphy... numai când precedentul este o inepţie, instanţa îl va lua în considerare şi va pronunţa în acelaşi sens o hotătâre.

Sucursala... la prima vedere, nimic ieşit din comun.
Potrivit art.43, alin.(1) din Legea nr.31/1990 a societăţilor comerciale, sucursalele sunt dezmembrăminte fără personalitate juridică ale societăţilor comerciale. Acelaşi complex îl au şi reprezentanţele, agenţiile, punctele de lucru sau alte asemenea sedii.
Potrivit dispoziţiilor art.948 din Codul civil, lipsa capacităţii de folosinţă reprezintă un motiv de nulitate absolută a oricărui act juridic.
Cu toate acestea, instanţele pronunţă hotărâri faţă de „societatea comercială X, prin sucursala X Sibiu”, adică faţă societatea-mamă reprezentată în proces de către sucursala teritorială.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin eforturi susţinute, a încercat să ajute sucursala să depăşească complexul lipsei capicităţii de folosinţă şi a creat o jurisprudenţă extravagantă ca un foc de artificii plătit din bani publici. Gălăgios, sărac, desincronizat...dar cu mulţi aplaudaci.

Una dintre variantele acceptate de către instanţe se referă la existenţa, la nivelul sucursalei, a unei „delegări de compentenţă” din partea societăţii comerciale, a societăţii-mamă.
Astfel prin Decizia nr.2033/2006, Î.C.C.S.J. a statuat faptul că: „în condiţiile în care însăşi legea recunoaşte recunoaşte sucursalelor aptitudinea de a avea drepturi şi obligaţii, în limitele autonomiei funcţionale stabilite de societatea a cărei dezmembrământ este, pentru a se stabili dacă aceasta poate sta în instanţă cu scopul de a-şi apăra drepturile conferite şi obligaţiile asumate în aceste limite şi implicit de a-şi exercita drepturile procesuale în acest scop, se impunea ca instanţa de apel să-i confere posibilitatea de a prezenta delegarea de competenţă.”
Într-adevăr în condiţiile art.161, alin.(1) din Codul de procedură civilă, când instanţa constată lipsa capacităţii de exerciţiu al drepturilor procedurale a părţii sau când reprezentantul părţii nu face dovada calităţii sale, se poate acorda un termen pentru îndeplinirea acestor lipsuri.
Dar...în cazul sucursalei complinirea acestor lipsuri prin prezentarea unei eventuale delegări de competenţă NU este posibilă, întrucât pentru a putea reprezenta o altă persoană, fizică sau juridică, este nevoie ca reprezentantul, mandatarul să aibă capacitate de folosinţă.
În speţa ante-menţionată, Curtea de Apel Braşov a admis excepţia lipsei capacităţii de exerciţiu a apelantei Sucursala Regională Căi Ferate şi a anulat apelul, cu motivarea că în cauză îşi găsesc aplicarea dispoziţiile art.43 din Legea nr.31/1990, care prevăd că sucursala nu are personalitate juridică.
Înalta Curte a admis însă recursul considerând că „problema de drept dezlegată pe calea excepţiei invocată de instanţa de apel a fost aceea a lipsei capacităţii de exerciţiu a Regionalei CF Braşov, pe considerentul că aceasta nu are personalitate juridică. Această analiză trebuia să aibă în vedere nu numai dispoziţiile art.43 din Legea nr.31/1990, prin care se stipulează că sucursalele nu au personalitate juridică ci şi prevederile art.161 C.proc. civ. care obligă instanţa atunci când constată lipsa capacităţii de exerciţiu a drepturilor procedurale să dea un termen pentru îndeplinirea acestor lipsuri, dacă reprezentantul părţii nu a făcut dovada calităţii părţii pe care o reprezintă. Numai dacă lipsurile nu se împlinesc, instanţa va anula cererea. În contextul legal arătat, instanţa de apel trebuia să observe că Regionala CFR a formulat apel trimiţând în ceea ce o priveşte la datele de identificare din antet în care figura C.N. C.F. CFR - Regionala Căi Ferate Braşov. Prin urmare, antetul identifica societatea mamă şi dezmembrământul său, Regionala CF Braşov. Lipsa capacităţii apelantei de a-şi exercita drepturile şi de a sta în instanţă nu este suficientă pentru anularea cererii de apel, în temeiul art.161 alin. (2) C.proc.civ., de vreme ce nu s-a cerut ca apelanta să se legitimeze procesual. În condiţiile în care însăşi legea recunoaşte sucursalelor aptitudinea de a avea drepturi şi obligaţii, în limitele autonomiei funcţionale stabilite de societatea a cărei dezmembrământ este, pentru a se stabili dacă aceasta poate sta în instanţă cu scopul de a-şi apăra drepturile conferite şi obligaţiile asumate în aceste limite şi implicit de a-şi exercita drepturile procesuale în acest scop, se impunea ca instanţa de apel să-i confere posibilitatea de a prezenta delegarea de competenţe. Acest înscris a fost depus în recurs, iar din conţinutul său rezultă că Regionala de căi ferate are puteri depline, conferite de C.N. C.F. CFR SA, de a sta în instanţă.”


Evident, în cauză este vorba despre excepţia lipsei capacităţii de folosinţă a sucursalei-regionalei. Nu mai contează.
Dar şi dacă ar fi vorba despre capacitatea de exerciţiu...decizia în cauză este cel puţin ridicolă.

Cu alte cuvinte, o societate comericială "mămică" poate prin ştampilarea unei „delegaţii” să confere personalitate juridică unei structuri pe care legea a trecut-o cu vederea în sensul ăsta?
Atunci să înţeleg că nu mai este nevoie nici de încheierea judecătorului delegat, nici de înmatriculare? Se desfiinţează ORC? În sfârşit!
Oricum instituţia colcăie de funcţionari blonzi cu specializări curriculare şi de favoriţii, afinii aceloraşi judecători de tribunal.
Şi eu care nu am reuşit să văd partea plină de... a paharului!

Cronologic, instanţa supremă a mai emis şi alte asemnea perle, statuând anterior, adică prin Decizia nr.752/1995, că actul de înfiinţare al sucursalei constituie în esenţă un mandat complex pe care societatea-mamă i-l încredinţează!

Situaţia este grotescă dacă ne gândim (!?) că şi pentru acceptarea împuternicirii generale iniţiale în baza căreia îşi va deşfăşura activitatea, sucursala ar trebui să îşi asume în nume propriu drepturile şi obligaţiile rezultând din contractul de mandat, ceea ce contravine statutului său legal de entitate fără personalitate juridică.
Mai mult decât atât, ipoteza mandatului complex nu are sens decât dacă este înţeleasă ca un raport juridic de drept comercial între două subiecte de drept distincte şi prin urmare aceasta nu poate fi primită, argumentat fiind şi faptul că simpla împrejurare că prin actele constitutive ale societăţilor primare se acordă o astfel de împuternicire unor entităţi care nu există ca subiect de drept, nu are relevanţă din punct de vedere juridic.

Câteva precizări:
Începutul capacităţi de folosinţă a persoanei juridice coincide cu momentul dobândirii personalităţii juridice. Acesta, conform prevederilor legale, diferă în funcţie de natura şi modul de înfiinţare prevăzut de lege pentru fiecare categorie de subiecte colective de drept în parte (art.32 şi art.33, alin.1 şi alin.2 din Decretul nr.31/1954 privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice). Capacitate de folosinţă este formată din toate drepturile civile pe care persoana juridică le poate dobândi precum şi din obligaţiile civile pe care şi le poate asuma. Specifică pentru persoanele juridice este limitarea capacităţii de folosinţă cunoscută sub denumirea de principiul specialităţii, potrivit căruia persoana juridică nu poate avea decât acele drepturi care corespund scopului ei, stabilit de lege, actul de înfiinţare sau statut, după caz. Orice act juridic care nu este făcut în vederea realizării acestui scop este nul (art.34 din Decretul nr.31/1954). Capacitatea de execiţiu se referă, în concret, la exercitarea drepturilor şi respectiv îndeplinirea obligaţiilor persoanei juridice prin organele sale (art.35, alin.1 din Decretul nr.35/1954). Actele juridice făcute de organele persoanei juridice, în limitele puterilor ce le-au fost conferite, sunt actele persoanei juridice însăşi (art. 35, alin.2 din Decretul nr.35/1954). Titulara capacităţii de exerciţiu este însăşi persoana juridică, numai punerea în valoare a acesteia se făcându-se prin organele de conducere.
În sfârşit, vis-a-vis de „delegarea de competenţă” sau de „mandatul complex” de care sucursala beneficiază „în baza prevederilor legale” atunci când reprezintă interesele procesuale ale societăţii-mamă, trebuie făcute câteva menţiuni.
Reprezentantul încheie un act juridic în numele şi contul reprezentatului, aşa încât efectele actului juridic încheiat, se produc direct în persoana celui reprezentat. În cazul reprezentării convenţionale este necesară, printre altele, exprimarea voinţei valabile, libere şi neviciate a reprezentantului. Acesta trebuie să aibă capacitate de exerciţiu deplină.

Mă întreb... în ce măsură voinţa particulară poate recunoaşte capacitatea de folosinţă şi, în subsidiar, a capacităţii de exerciţiu a unei persoane pe care legea nu o recunoaşte ca subiect de drept, înzestrat în acest caz, cu personalitate juridică?
De mâine...mă gândesc să înfiinţez şi să mandatez şi eu nişte sucursale.
Îmi fac un REGISTRU special, cu taxe mai mici... şi fără afini (n.n. aici în sensul de „tufă”!)

Versiune a unui scenariu fericit (n.n. mă îngrijorează faptul că devin optimistă): gardianul ZOO, fiind curios, îl lasă pe nebun să de-a mămăligă elefanţilor şi apoi, având în vedere succesul experimentului, le aduce el însuşi, odată pe săptămână, mămăligă elefanţilor :)

Dizolvarea anticipată a unei societăţi comerciale. Anunţ: pierdut "affectio societatis"...

Zilele trecute una dintre informaţiile calificate cu indulgenţă drept „ştire” anunţa deschiderea sezonului de vară de nunţi...sau de nunţi de vară? Nu mai contează. Informaţia s-a confirmat mai repede decât mi-aş fi dorit şi astfel şi-a făcut cu greu loc în curtea blocului o limuzzzzzzzzzzzină pentru mireasa de vis (-a-vis). Realitatea bate filmul de fiecare dată! De câţi nuntaşi credeţi că a fost nevoie pentru ca limuzzzzzzzzina să ia curba?
Trebuie să recunosc că, deşi cunosc două exemple de căsătorii reuşite, am pierdut din vedere, de ceva vreme, sensul instituţiei, probabil şi datorită faptului că mi-a atras mai curând atenţia formalismul deşănţat de care dă dovadă.
Ne ţinem cu dinţii să demonstrăm că suntem...doi... avem şi o hârtie în sensul ăsta, când de fapt noi suntem de mult... „unul hăis, iar celălalt cea”!
Căsătorie...prietenie...colaborare. Toate presupun acelaşi exclusiv lucru-affectio.
Şi nicio bucată de hârtie, tricou sau contract nu-i poate ţine locul.

Acum citiţi din nou titlul: Pierdut „affectio societatis”...celui sau celei care îl găseşte, în loc de recompensă, îi urez: să-i fie de bine!

Şi acum referitor la opiniile juridice pe aceeaşi temă...
Potrivit dispoziţiilor art.227, alin.(1), lit.e din Legea nr.31/1990 a societăţilor comerciale, cu modificările şi completările ulterioare, societatea se dizolvă printre altele şi prin hotărârea tribunalului, la cererea oricărui asociat, pentru motive temeinice, precum neînţelegerile grave dintre asociaţi, care împiedică funcţionarea societăţii. Cu alte cuvinte, dizolvarea unei societăţi comerciale poate fi datorată şi dispariţiei elementului affectio societatis, adică a intenţiei asociaţilor de a colabora la desfăşurarea activităţii comerciale, respectiv a elementului esenţial, de ordin psihologic al contractului de societate.

Dispariţia misterioasă a lui affectio societatis comportă şi o mai mare relevanţă dacă este să luăm în considerare consecinţele pe care aceasta le antrenează.
De altfel, în acest sens jurisprudenţa a statuat, atunci când s-a constatat existenţa unor neînţelegeri grave între asociaţi, concretizate în numărul mare de litigii comerciale şi penale existente între părţi şi care au condus deci la dispariţia lui affectio societatis, că eventuala culpă a unuia sau altuia dintre asociaţi în generarea acestor neînţelegeri este lipsită de relevanţă, important fiind doar efectul disensiunilor, respectiv împiedicarea funcţionării societăţii!
(Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Secţia comercială, decizia nr.256 din 30 ianuarie 2008)

Textul legal ante-menţionat are un evident caracter exemplificativ. Cu toate acestea, pentru ca cererea având ca obiect dizolvarea anticipată a societăţii să fie considerată temeinică şi în consecinţă să fie admisă de către instanţa de judecată, asociatul reclamant trebuie să dovedească existenţa unor neînţelegeri grave în aşa măsură încât împiedică funcţionarea societăţii.
Şi pentru a-mi depăşi complexul de a fi prea tehnică...câteva exemple:
Neînţelegerile sau disensiunile dintre asociaţi au fost interpretate ca materializându-se în două moduri: fie nu mai există interes comun al asociaţilor, fie interesul social este deturnat în favoarea asociaţilor majoritari, evident, în detrimentul intereselor legitime ale asociaţilor minoritari.
Abuzul de majoritate, ca manifestare a deturnării scopului societar şi astfel dovadă de incongruenţă a voinţei asociaţilor, este o ipoteză clasică pentru dispariţia affectio societatis.
În general, a fost considerat că există abuz de majoritate, când:
-prin decizii repetate pe parcursul mai multor exerciţii financiare, nu se distribuie dividende din profitul net al unei societăţi prospere, încorporându-se nejustificat beneficiile în rezerve statutare;
-se acordă împrumuturi consistente, din patrimoniul social, unor societăţi în care asociaţii majoritari ai societăţii creditoare au interese (n.n. aici şi în sensul de părţi sociale sau acţiuni); -există o filializare abuzivă a societăţii faţă de alte persoane juridice controlate direct sau indirect de acţionarii majoritari;
Exercitarea în acest mod a drepturilor de vot nu presupune deci paralizarea activităţii societătii, ci numai dispariţia cauzei contractului de societate, a elementului affectio societatis.

Neînţelegerile dintre asociaţi au semne vizibile şi uşor recognoscibile cum ar fi: neparticiparea la adunările generale, refuzul de exercitare a dreptului de vot sau votul exprimat în vederea blocării deciziilor.
Însă, dacă constatarea existenţei unor disensiuni, neînţelegeri între asociaţi apare ca fiind o sarcină facilă, nu aceeaşi este situaţia calificării acestor împrejurări ca fiind de natură să împiedice funcţionarea societăţii.
Instanţele au pronunţat dizolvarea unei societăţi cu răspundere limitată, datorită conflictului ireductibil dintre cei doi asociaţi asupra numirii directorului laboratorului societăţii, indispensabil funcţionării acesteia, după cum s-a dispus dizolvarea în situaţia în care antagonismul dintre cele două grupuri de acţionari a luat atât de mare amploare, încât a fost imposibilă alegerea noului consiliu de administraţie.
S-a pronunţat dizolvarea în contextul în care conflictul dintre asociaţi a împiedicat adoptarea hotărârii de majorare a capitalului social impusă de lege.

Pe de altă parte, este esenţial de reţinut că din momentul în care se constată prezenţa unui asociat sau a unui grup majoritar, a cărui poziţie îi permite să administreze societatea, alterarea profundă a raporturilor dintre asociaţi nu mai justifică, prin sine, dizolvarea!
De asemenea, nu sunt motive de dizolvare anticipată conflictele de ordin pur pecuniar dintre asociaţi, care nu pot afecta funcţionarea societăţii.

Aşadar, cererea de dizolvare anticipată se va respinge:
-în măsura în care activitatea organelor sociale nu este iremediabil compromisă, putându-se legalmente decide revocarea administratorilor şi desemnarea altora;
-în situaţia în care se dovedeşte că asociatul de a cărui situaţie depindea conflictul şi-a manifestat intenţia de retragere;
-dacă situaţia conflictuală nu durează de un timp suficient pentru a dovedi blocajul organelor sociale, ci doar o încetare temporară a activităţii;
-dacă din documentele produse, rezultă că, în ciuda neînţelegerilor care stăpânesc raporturile dintre asociaţi, situaţia financiară, iniţial grav compromisă, a fost restabilită prin activitatea administratorului asociat majoritar;
R.N.Catană, Dreptul societăţilor comerciale, Editura Sfera Juridică, 2007;

P.S.
Sau...mai bine spus:
Out with the old, in with the new!