Conform art.33, alin.(3) din Legea nr.85/2006 la cererea debitorului, judecătorul-sindic îl poate obliga pe creditorul care a introdus cererea de deschidere a procedurii insolvenţei să consemneze, în termen de 15 zile, la o bancă, o cauţiune de cel mult 10% din valoarea creanţelor, urmând ca acesta să fie restituită creditorilor, dacă cererea va fi admisă.
Speţă: debitoarea a primit o somaţie, din partea creditoarei prin care i s-a pus în vedere să achite, în termen de 1 (una) (!??) zile diferenţa de 3.755,5 lei din debitul iniţial în cuantum de 17.755, 5 lei care reprezintă contravaloarea facturilor neachitate, onorariul avocaţial, onorariul executor judecătoresc.
În caz contrar, creditoarea a precizat faptul că înţelege să returneze (!??) suma pe care debitoarea a virat-o în conturile sale, fără respectarea formelor legale, urmând ca în cadrul procesului de insolvenţă, să urmărească deschiderea procedurii împotriva debitoarei, acţiunea judiciară astfel pornită atingându-şi scopul.
Astfel am considerat că suntem în măsură să solicităm instanţei ca, în baza art.33, alin.(3) din Legea nr.85/2006, să oblige creditoarea la plata unei cauţiuni în cuantum de 10% din creanţa precizată de către aceasta, învederând instanţei următoarele:
Creditoarea precizează în somaţie un alt cuantum al creanţei sale, decât cel din cererea introductivă în instanţă, mai mare cu 500 de lei, pe care nu înţelege să îl justifice în nici un fel;
Din somaţia trimisă, rezultă, fără urmă de dubiu, faptul că reclamanta creditoare nu are intenţia recuperării creanţei, ci şi-a făcut un „scop în sine” din deschiderea procedurii insolvenţei faţă de pârâtă, atât timp cât se angajează să returneze suma virată, în cuantum de 14.000 lei, „fără respectarea formelor legale”.
Cu alte cuvinte, pentru creditoare nu are relevanţă faptul că debitul a fost achitat într-o mare măsură, ci deschiderea procedurii insolvenţei faţă de debitoare;
Incontestabil scopul Legii nr.85/2006 este acela de a proteja interesele creditorilor, dar în acelaşi timp, prin conţinutul articolului 33, alin.(3) şi prevenirea unor abuzuri şi deci al protejării debitorului împotriva unor cereri nejustificate ale creditorilor privind deschiderea procedurii.
Achiesăm opinei exprimate în literatura de specialitate potrivit căreia dreptul la reparaţie al debitorului prejudiciat trebuie să se nască independent de împrejurarea că cererea introductivă a fost formulată de creditor cu sau fără rea-credinţă, pentru că „dacă leguitorul ar fi intenţionat să condiţioneze repararea paubei prin folosirea cauţiunii de o eventuală respingere a cererii ca introdusă abuziv, cu rea-credinţă, ar fi prevăzut în mod exprea acest aspect. Or, din contră, legiuitorul a prevăzut în mod imperativ: cauţiunea „va fi folosită” la repararea pagubelor suferite de debitor[1].
În speţa dedusă judecăţii, obligarea creditoarei la plata unei cauţiuni, s-ar fi impus şi din interpretarea dispoziţiilor legale cu privire la funcţiile pe care le îndeplineşte instituţia cauţiunii, respectiv: funcţia de garanţie a seriozităţii cererii petentului şi funcţia de sursă de despăgubire a persoanei prejudiciate prin luarea unei măsuri;[2]
Dovada vătămarii drepturilor şi în mod subsecvent dovada creării unui prejudiciu subscrisei nu necesită, din punctul nostru de vedere, probaţiune deoarece, în condiţiile unei economii de piaţă şi cel mai mic zvon negativ are potenţialul de afecta într-o măsură destul de importantă credibilitarea unei întreprinderi...fiind evident faptul...că o consecinţă directă a acestuia anunţ se reflectă în reducerea drastică a credibilităţii.[3]
Indiscutabil, plata cauţiunii este menită a preveni abuzurile unui creditor, care ar putea utiliza procedura insolvenţei ca un mijloc de presiune pentru a obţine recuperarea cu prioritate a creanţelor şi este considerată, conform proiectul Phare „Suport pentru îmbunătăţirea şi implementarea legislaţiei privind falimentul”, ca fiind „bune practici”.
TRIBUNALUL SIBIU...
?.....a respins cererea ....(evident!?)
[1] I. Adam, C.N. Savu, Legea procedurii insolvenţei. Comentarii şi explicaţii, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2006, p.309.
[2] N. Ţăndăreanu, Cauţiunea în procesul civil şi comercial, în „Revista de drept comercial”, nr.4/2002, p. 34;
[3] Gh. Piperea, Despre evitarea procedurilor de insolvenţă şi tratamentul extrajudiciar al crizelor financiare, în „Revista Română de drept privat”, nr.3/2007, p.156.
vineri, octombrie 31
marți, octombrie 14
Inconvenientele anormale ale vecinătăţii...
marți, octombrie 14
Fară a intenţia formulării unei prelegeri despre „bunul simţ”, trebuie să recunosc că am fost nevoită să îmi reconsider poziţia faţă de tema „inconvenientelor Anormale de vecinătate”, temă pe care am considerat-o ca fiind pur teoretică. Mea culpa. Astfel că...
Textul Codului civil statuează că proprietatea este dreptul pe care îl are cineva de a se bucura şi a dispune de lucru în mod exclusiv şi absolut, însă în limitele determinate de lege (art.480).
Buna vecinătate este reprezentată de două îndatoriri. Prima se referă la faptul că proprietarul unui imobil nu trebuie să-l prejudicieze pe vecinul său, iar a doua se referă la faptul că acesta nu trebuie să-l incomodeze într-un mod intolerabil pe vecin.
Pe plan doctrinar aceste îndatoriri se traduc în teoria abuzului de drept şi cea a inconvenientelor anormale ale vecinătăţii.[1]
I. Abuzul de drept
Exercitarea unui drept încetează a mai fi legitimă atunci când ea nu are alt scop decât acela de a cauza un prejudiciu altuia.
Dreptul fiecăruia de a uza sau chiar a abuza de proprietatea sa, găseşte limita naturală şi legală în dreptul proprietăţii altuia. Îndată ce se recunoaşte că un proprietar a prejudiciat proprietatea altuia prin lucrările de folosinţă făcute pe proprietatea sa, ia naştere ideea responsabilităţii acestuia, existând posibilitatea unei acţiuni în daune-interese[2].
Din punct de vedere subiectiv, de fiecare dată când proprietarul exercită dreptul său cu intenţia de a prejudicia şi fără a urmări o utilitate proprie pentru el însuşi, săvârşeşte un act anti-social care angajează răspunderea sa juridică[3], deoarece el abuzează de dreptul său.
La criteriul obiectiv se recurge în situaţia în care, deşi lipseşte orice intenţie de a vătăma, proprietarul cauzează vecinului său un prejudiciu, o incomoditate şi deci actul său este excesiv[4].
Bunăoară nu este permis nimănui să facă pe terenul său lucrări care îi sunt absolut inutile, dar pe care le-ar face numai şi numai cu scopul să cauzeze un rău vecinului său (Malittis non est indulgendum).[5]
Răspunderea pentru abuzul de drept este angajată doar dacă îi sunt îndeplinite condiţiile referitoare la: prejudiciul cauzat vecinului, la existenţa uni act de folosinţă făcute de proprietar asupra imobilului său, existenţa intenţiei de a vătăma (animus nocendi), precum şi lipsa unui interes serios şi legitim.
Sancţiunea abuzului de drept, în această materie, constă în repunerea lucrurilor în starea normală şi apoi ca o măsură complementară condamnarea proprietarului abuziv la daune interese în baza art. 998 C.civ[6].
II. Inconvenientele anormale de vecinătate
Odată cu revoluţia industrială au început să se producă rupturi în echilibrul raporturilor de vecinătate prin aceea că au început să se construiască „aşezări” industriale. Problema a existat deoarece nu s-a putut găsi nici o vină proprietarului acestora deoarece el respecta reglementările legii în vigoare, nu se manifesta neglijent sau imprudent, ci îşi exercita dreptul său. Cu toate acestea proprietarii vecini suferă un prejudiciu[7].
Datorită acestui prejudiciu jurisprudenţa franceză a formulat principiul unei responsabilităţi particulare. Aceasta a precizat, de asemenea, anumite aplicaţii practice ale acestei forme de răspundere şi anume : prejudiciul cauzat prin vecinătatea cu o „aşezare” industrială, cu un teatru, cu un spital, şcoală, exploatare minieră sau cu executarea unor lucrări publice[8].
De aceea s-a spus că tipul ideal de proprietar este acela care reuşeşte să concilieze interesul său cu cel al vecinilor săi.
Există inconveniente normale, reciproce cauzate prin exercitarea dreptului de proprietate. Fiecare vecin are obligaţia de a suporta aceste inconveniente normale, dincolo de obligaţiile prevăzute expres de lege şi la care trimite în realitate art. 588 C.Civ., pe baza principiului echităţii, iar nu din vreun text legal.
Această teorie joacă un rol important în limitarea răspunderii pentru exercitarea dreptului de proprietate numai la prejudiciile care nu au un caracter normal în raporturile de vecinătate şi apoi funcţionarea acestei răspunderi independent de orice idee de culpă.[9]
Inconvenientele legate de vecinătate se împart în două categorii. Prima se referă la cele cauzate prin exercitarea dreptului de proprietate fără depăşirea limitelor materiale ale fondului, de exemplu ridicarea unei construcţii pe propriul teren şi care cauzează datorită trepidaţiilor existente în procesul de construcţie anumite inconveniente fondului vecin.
Cea de-a doua categorie priveşte inconvenientele cauzate prin depăşirea limitelor propriului fond şi introducerea unor elemente materiale în subsolul, solul sau spaţiul suprapus fondurilor vecine, ca de exemplu substanţe chimice, fum, zgomote.
În cazul primelor dintre acestea există obligaţie de despăgubire dacă există vinovăţie, pe baza răspunderii civile delictuale.
În cel de-al doilea caz, pentru angajarea răspunderii, deci ca să fie vorba de existenţa unei obligaţii de reparare a prejudiciului pe temeiul echităţii, trebuie să nu fie vorba de un prejudiciu minor, să nu poată fi angajată răspunderea civilă delictuală. Această obligaţie de dezdăunare subzistă chiar dacă proprietarul a avut autorizaţia administrativă necesară pentru desfăşurarea unei anume activităţi sau a obţinut concesionarea unui serviciu public.[10]
Deoarece pentru inconvenientele de vecinătate există uneori o răspundere difuză s-a pus problema dacă aşa numitele fapte justificative pot fi invocate de pretinsul proprietar responsabil. Dacă de exemplu proprietarul unui imobil obţine autorizaţia administrativă va fi el oare exonerat de răspunderea civilă (eventuală) faţă de vecini?
Nu, pentru că existenţa acestei autorizaţii îl pune la adăpost doar de răspunderea penală, administrativă sau contravenţională şi nu de cea civilă.
De asemenea jurisprudenţa nu a admis ca pârâtul să opună pentru exonerarea sa de răspundere pre-ocuparea, adică anterioritatea în ocuparea fondurilor, deoarece este inadmisibil ca prin anterioritatea unei instalaţii, de exemplu, un proprietar să greveze fondurile vecine cu o veritabilă servitute, restrângând astfel folosinţa lor.
O altă problemă se referă la faptul de a şti dacă instanţa de judecată trebuie să ţină seama de unele consideraţii personale ale victimei daunei., deoarece inconvenientul este suportabil sau nu, în funcţie de fiecare persoană.[11]
Limitele judiciare ale exercitării dreptului de proprietate privată sunt stabilite printr-o judecată în echitate , datorată principiului echităţii în raporturile de vecinătate. Dar, în sistemul nostru de drept, care face parte din familia drepturilor continentale, judecata în echitate nu este, de regulă, posibilă. Art.3 din C.Civ sancţionează degenerarea de dreptate, iar pe de altă parte, articolul următor îi interzice judecătorului să dea hotărâri cu caracter normativ.
Cu toate acestea nu există incompatibilitate între cele două norme juridice pentru că judecătorul poate soluţiona o pricină, chiar în absenţa unei dispoziţii legale exprese pentru soluţionarea unei probleme de fapt, făcând apel fie la analogia legii, fie la analogia dreptului. Judecătorul apreciază asupra limitelor interne ale dreptului de proprietate asemănător aplicării teoriei abuzului de drept, dar spre deosebire de această ipoteză, el apreciază şi asupra caracterului anormal al inconvenientelor, respectiv asupra caracterului anormal al prejudiciilor cauzate în exercitarea dreptului de proprietate dincolo de limitele interne. Tot spre deosebire de teoria abuzului de drept culpa proprietarului nu mai are importanţă. Dincolo de aceste limite, activitatea chiar neculpabilă a proprietarului dă naştere la obligaţii de despăgubire.[12]
Pentru a se angaja răspunderea pentru inconvenientele anormale de vecinătate trebuie să existe un prejudiciu rezultat din caracterul anormal al tulburării care să aibă ca efect diminuarea proprietăţii lor. De asemenea el trebuie să fie un prejudiciu continuu, deci cu un caracter de permanenţă. O altă condiţie se referă la existenţa unei vinovăţii manifestate printr-o neglijenţă sau imprudenţă.[13]
[1] Pentru amănunte O. Ungureanu, Reflecţii privind abuzul de drept şi inconvenientele anormale de vecinătate, în AULB, nr. 1-2/2003, p.36
[2]A se vedea C.Hamamgiu, Codul civil adnotat, vol.I, Editura Librăriei „Universală” Alcalay & Co, 1925, p.579
[3] A se vedea M.Paniol, G. Ripert, M. Picard, Traite pratique de droit civil francais. Les biens, tome III, Paris, Librairie generale de droit et jurisprudence, 1926, p. 435
[4] Pentru amănunte V. Stoica, Limitele judiciare stabilite în interes privat, în materie imobiliară, în cadrul raporturilor de vecinătate, în Dreptul 12/2003
[5] A se vedea M.A. Dumitrescu, Manual de drept civil, vol I, Editura Librăria Alcaly & Comp., 1920, p.280
[6] Pentru amănunte O.Ungureanu, C.Munteanu, Drept civil. Drepturile reale. Ediţia a II-a, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2003, p.103
[7] A se vedea M. Paniol,ş.a, op.cit.,p. 436
[8] Pentru amănunte M.Paniol, ş.a, op.cit., p. 436-440
[9] A se vedea V. Stoica, Drept civil. Drepturi reale principale, vol.I, Editura Humanitas, Bucureşti,2004, p. 282
[10] Pentru amănunte V. Stoica, op.cit., p. 280
[11] A se vedea O. Ungureanu, Reflecţii privind abuzul de drept şi inconvenientele anormale de vecinătate,p. 42-43
[12] Pentru amănunte V. Stoica, op.cit.,p. 283
[13] Există cazuri când inconvenientele proprietăţii sunt naturale, de exemplu înmulţirea excesivă a porcilor mistreţi sau a iepurilor de câmp poate aduce pagube terenurilor agricole situate în vecinătatea fondului silvic. A se vedea O. Ungureanu, Reflecţii…, p. 41
Textul Codului civil statuează că proprietatea este dreptul pe care îl are cineva de a se bucura şi a dispune de lucru în mod exclusiv şi absolut, însă în limitele determinate de lege (art.480).
Buna vecinătate este reprezentată de două îndatoriri. Prima se referă la faptul că proprietarul unui imobil nu trebuie să-l prejudicieze pe vecinul său, iar a doua se referă la faptul că acesta nu trebuie să-l incomodeze într-un mod intolerabil pe vecin.
Pe plan doctrinar aceste îndatoriri se traduc în teoria abuzului de drept şi cea a inconvenientelor anormale ale vecinătăţii.[1]
I. Abuzul de drept
Exercitarea unui drept încetează a mai fi legitimă atunci când ea nu are alt scop decât acela de a cauza un prejudiciu altuia.
Dreptul fiecăruia de a uza sau chiar a abuza de proprietatea sa, găseşte limita naturală şi legală în dreptul proprietăţii altuia. Îndată ce se recunoaşte că un proprietar a prejudiciat proprietatea altuia prin lucrările de folosinţă făcute pe proprietatea sa, ia naştere ideea responsabilităţii acestuia, existând posibilitatea unei acţiuni în daune-interese[2].
Din punct de vedere subiectiv, de fiecare dată când proprietarul exercită dreptul său cu intenţia de a prejudicia şi fără a urmări o utilitate proprie pentru el însuşi, săvârşeşte un act anti-social care angajează răspunderea sa juridică[3], deoarece el abuzează de dreptul său.
La criteriul obiectiv se recurge în situaţia în care, deşi lipseşte orice intenţie de a vătăma, proprietarul cauzează vecinului său un prejudiciu, o incomoditate şi deci actul său este excesiv[4].
Bunăoară nu este permis nimănui să facă pe terenul său lucrări care îi sunt absolut inutile, dar pe care le-ar face numai şi numai cu scopul să cauzeze un rău vecinului său (Malittis non est indulgendum).[5]
Răspunderea pentru abuzul de drept este angajată doar dacă îi sunt îndeplinite condiţiile referitoare la: prejudiciul cauzat vecinului, la existenţa uni act de folosinţă făcute de proprietar asupra imobilului său, existenţa intenţiei de a vătăma (animus nocendi), precum şi lipsa unui interes serios şi legitim.
Sancţiunea abuzului de drept, în această materie, constă în repunerea lucrurilor în starea normală şi apoi ca o măsură complementară condamnarea proprietarului abuziv la daune interese în baza art. 998 C.civ[6].
II. Inconvenientele anormale de vecinătate
Odată cu revoluţia industrială au început să se producă rupturi în echilibrul raporturilor de vecinătate prin aceea că au început să se construiască „aşezări” industriale. Problema a existat deoarece nu s-a putut găsi nici o vină proprietarului acestora deoarece el respecta reglementările legii în vigoare, nu se manifesta neglijent sau imprudent, ci îşi exercita dreptul său. Cu toate acestea proprietarii vecini suferă un prejudiciu[7].
Datorită acestui prejudiciu jurisprudenţa franceză a formulat principiul unei responsabilităţi particulare. Aceasta a precizat, de asemenea, anumite aplicaţii practice ale acestei forme de răspundere şi anume : prejudiciul cauzat prin vecinătatea cu o „aşezare” industrială, cu un teatru, cu un spital, şcoală, exploatare minieră sau cu executarea unor lucrări publice[8].
De aceea s-a spus că tipul ideal de proprietar este acela care reuşeşte să concilieze interesul său cu cel al vecinilor săi.
Există inconveniente normale, reciproce cauzate prin exercitarea dreptului de proprietate. Fiecare vecin are obligaţia de a suporta aceste inconveniente normale, dincolo de obligaţiile prevăzute expres de lege şi la care trimite în realitate art. 588 C.Civ., pe baza principiului echităţii, iar nu din vreun text legal.
Această teorie joacă un rol important în limitarea răspunderii pentru exercitarea dreptului de proprietate numai la prejudiciile care nu au un caracter normal în raporturile de vecinătate şi apoi funcţionarea acestei răspunderi independent de orice idee de culpă.[9]
Inconvenientele legate de vecinătate se împart în două categorii. Prima se referă la cele cauzate prin exercitarea dreptului de proprietate fără depăşirea limitelor materiale ale fondului, de exemplu ridicarea unei construcţii pe propriul teren şi care cauzează datorită trepidaţiilor existente în procesul de construcţie anumite inconveniente fondului vecin.
Cea de-a doua categorie priveşte inconvenientele cauzate prin depăşirea limitelor propriului fond şi introducerea unor elemente materiale în subsolul, solul sau spaţiul suprapus fondurilor vecine, ca de exemplu substanţe chimice, fum, zgomote.
În cazul primelor dintre acestea există obligaţie de despăgubire dacă există vinovăţie, pe baza răspunderii civile delictuale.
În cel de-al doilea caz, pentru angajarea răspunderii, deci ca să fie vorba de existenţa unei obligaţii de reparare a prejudiciului pe temeiul echităţii, trebuie să nu fie vorba de un prejudiciu minor, să nu poată fi angajată răspunderea civilă delictuală. Această obligaţie de dezdăunare subzistă chiar dacă proprietarul a avut autorizaţia administrativă necesară pentru desfăşurarea unei anume activităţi sau a obţinut concesionarea unui serviciu public.[10]
Deoarece pentru inconvenientele de vecinătate există uneori o răspundere difuză s-a pus problema dacă aşa numitele fapte justificative pot fi invocate de pretinsul proprietar responsabil. Dacă de exemplu proprietarul unui imobil obţine autorizaţia administrativă va fi el oare exonerat de răspunderea civilă (eventuală) faţă de vecini?
Nu, pentru că existenţa acestei autorizaţii îl pune la adăpost doar de răspunderea penală, administrativă sau contravenţională şi nu de cea civilă.
De asemenea jurisprudenţa nu a admis ca pârâtul să opună pentru exonerarea sa de răspundere pre-ocuparea, adică anterioritatea în ocuparea fondurilor, deoarece este inadmisibil ca prin anterioritatea unei instalaţii, de exemplu, un proprietar să greveze fondurile vecine cu o veritabilă servitute, restrângând astfel folosinţa lor.
O altă problemă se referă la faptul de a şti dacă instanţa de judecată trebuie să ţină seama de unele consideraţii personale ale victimei daunei., deoarece inconvenientul este suportabil sau nu, în funcţie de fiecare persoană.[11]
Limitele judiciare ale exercitării dreptului de proprietate privată sunt stabilite printr-o judecată în echitate , datorată principiului echităţii în raporturile de vecinătate. Dar, în sistemul nostru de drept, care face parte din familia drepturilor continentale, judecata în echitate nu este, de regulă, posibilă. Art.3 din C.Civ sancţionează degenerarea de dreptate, iar pe de altă parte, articolul următor îi interzice judecătorului să dea hotărâri cu caracter normativ.
Cu toate acestea nu există incompatibilitate între cele două norme juridice pentru că judecătorul poate soluţiona o pricină, chiar în absenţa unei dispoziţii legale exprese pentru soluţionarea unei probleme de fapt, făcând apel fie la analogia legii, fie la analogia dreptului. Judecătorul apreciază asupra limitelor interne ale dreptului de proprietate asemănător aplicării teoriei abuzului de drept, dar spre deosebire de această ipoteză, el apreciază şi asupra caracterului anormal al inconvenientelor, respectiv asupra caracterului anormal al prejudiciilor cauzate în exercitarea dreptului de proprietate dincolo de limitele interne. Tot spre deosebire de teoria abuzului de drept culpa proprietarului nu mai are importanţă. Dincolo de aceste limite, activitatea chiar neculpabilă a proprietarului dă naştere la obligaţii de despăgubire.[12]
Pentru a se angaja răspunderea pentru inconvenientele anormale de vecinătate trebuie să existe un prejudiciu rezultat din caracterul anormal al tulburării care să aibă ca efect diminuarea proprietăţii lor. De asemenea el trebuie să fie un prejudiciu continuu, deci cu un caracter de permanenţă. O altă condiţie se referă la existenţa unei vinovăţii manifestate printr-o neglijenţă sau imprudenţă.[13]
[1] Pentru amănunte O. Ungureanu, Reflecţii privind abuzul de drept şi inconvenientele anormale de vecinătate, în AULB, nr. 1-2/2003, p.36
[2]A se vedea C.Hamamgiu, Codul civil adnotat, vol.I, Editura Librăriei „Universală” Alcalay & Co, 1925, p.579
[3] A se vedea M.Paniol, G. Ripert, M. Picard, Traite pratique de droit civil francais. Les biens, tome III, Paris, Librairie generale de droit et jurisprudence, 1926, p. 435
[4] Pentru amănunte V. Stoica, Limitele judiciare stabilite în interes privat, în materie imobiliară, în cadrul raporturilor de vecinătate, în Dreptul 12/2003
[5] A se vedea M.A. Dumitrescu, Manual de drept civil, vol I, Editura Librăria Alcaly & Comp., 1920, p.280
[6] Pentru amănunte O.Ungureanu, C.Munteanu, Drept civil. Drepturile reale. Ediţia a II-a, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2003, p.103
[7] A se vedea M. Paniol,ş.a, op.cit.,p. 436
[8] Pentru amănunte M.Paniol, ş.a, op.cit., p. 436-440
[9] A se vedea V. Stoica, Drept civil. Drepturi reale principale, vol.I, Editura Humanitas, Bucureşti,2004, p. 282
[10] Pentru amănunte V. Stoica, op.cit., p. 280
[11] A se vedea O. Ungureanu, Reflecţii privind abuzul de drept şi inconvenientele anormale de vecinătate,p. 42-43
[12] Pentru amănunte V. Stoica, op.cit.,p. 283
[13] Există cazuri când inconvenientele proprietăţii sunt naturale, de exemplu înmulţirea excesivă a porcilor mistreţi sau a iepurilor de câmp poate aduce pagube terenurilor agricole situate în vecinătatea fondului silvic. A se vedea O. Ungureanu, Reflecţii…, p. 41
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
