Cine sunt eu să-i contrazic? Fiecare cu norocul lui. Cumpărat sau nu.
Fiecare dintre noi încearcă să-şi găsească sau să-şi îmbunătăţească norocul.
Unii îl caută în ţări străine, alţii la 6 din 49, alţii la starea civilă, alţii în "arcul guvernamental".
Dar cine se aşteaptă să-şi găsească dreptatea în funcţie de noroc?
Este mai greu să te gândeşti că trebuie să ai noroc ca să ţi se dea dreptate.
În materia recuperării taxei de poluare pentru autovehicule, practica judiciară a fost de la început neunitară, controversele privind fie însăşi legalitatea taxei, fie, în mod subsidiar, procedura necesară pentru restituirea taxei achitate.
Dacă cu privire la nelegalitatea taxei de poluare instanţele au devenit cu timpul unitar receptive, punctele de vedere diferite referitoare la procedura necesară pentru restituirea taxei achitate s-au adâncit şi s-au îngroşat cu timpul.
S-a ajuns astfel la o situaţie cel puţin frustrantă.
Pornind de la teza nelegalităţii taxei, unii au formulat contestaţie prealabilă administrativă împotriva decizie de calcul în termen de 30 de zile de la comunicarea acesteia, iar alţii au formulat, ulterior acestui termen, o cerere de restituire, iar în mod subsidiar o acţiune în contencios împotriva refuzului de restituire considerat ca fiind unul nejustificat.
Sunt instanţe care au statuat faptul că NU este necesară contestarea deciziei de calcul al taxei de poluare în termen de 30 de zile de la emiterea acesteia, fiind suficient ca reclamantul să urmeze procedura prealabilă generală conform art.7 din Legea nr. 554/2004 şi să se afle în posesia refuzului explicit al organului fiscal de a restitui taxa de poluare prelevată.
Astfel, devin aplicabile dispoziţiile art.8, alin.(1), teza a II-a din Legea nr. 554/2004, obiectul acţiunii în contencios administrativ constituindu-l refuzul nejustificat al organului fiscal de a restitui o taxă.
Cu alte cuvinte, simplul refuz de restituire a unei taxe, pe care reclamantul o consideră nedatorată, îl îndrituieşte pe acesta să se adreseze direct instanţei de judecată.
În acest gen de cauze, s-a considerat că reclamantul a ales în mod legal să se supună legislaţiei interne în materie, în sensul achitării taxei de poluare calculată în sarcina sa şi mai apoi să apeleze la organul fiscal pentru a recupera taxa considerată nedatorată, procedeul fiind perfect legal, deoarece orice plată făcută din eroare sau fără a exista debit este considerată nedatorată şi astfel este supusă repetiţiunii.
Întrucât obiectul acţiunii îl constituie refuzul nejustificat de efectuare a unei anumite operaţiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea unui drept, în lumina art.8, alin.(1), teza a II-a din Legea nr. 554/2004, refuzul autorităţii fiscale, respectiv al Administraţiei Fondului pentru Mediu, de restituire a unei taxe, considerată ca fiind nedatorată, deschide accesul direct la instanţa de judecată.
Deci nu se impune efectuarea procedurii prealabile în situaţia în care judecătorul naţional are obligaţia să aplice normele comunitare, în mod direct şi prioritar, dacă se constată că normele interne contravin acestora.
Însă, a fost promovat un recurs în interesul legii menit să tranşeze orice discuţie pe această temă.
Acest recurs prin definiţie cu scopul nobil de a unifica practica judiciară trebuie privit şi din perspectiva presiunii economice.
Astfel, cred că s-ar realiza faimoasele „economii” la bugetul de stat, dacă ar urma să se respingă în mod „unitar” cererile de restituire din considerente procedurale şi nu de fond, deşi la acest moment, aproape nimeni nu mai susţine legalitatea taxei de poluare.
Recursul va fi admis.
Punct de la care vor fi consideraţi retroactiv ca fiind norocoşi doar cei care au câştigat deja acţiunile în contencios.
La data de 12 mai 2011, observându-se faptul că practica judiciară la nivelul întregii ţări ( NOTA BENE: după o perioadă de 3 ani de la intrarea în vigoare a actului normativ buclucaş, respectiv a O.U.G. nr.50/2008) este neunitară, procurorul general a formulat recurs în interesul legii (textul integral aici), soluţia asupra căruia va tranşa în mod definitiv două chestiuni de drept:
I. Dacă Instituţia Prefectului poate fi obligată la înmatricularea unui autovehicul, fără a exista o prealabilă constatare din partea autorităţii fiscale competente, în sensul că taxa de poluare este sau nu datorată.
În sens afirmativ, unele instanţe au dispus obligarea Instituţie Prefectului - Serviciul Comunitar Regim Permise de Conducere şi Înmatricularea Autovehiculelor la înmatricularea autovehiculelor second-hand importate în România din alte state membre ale Uniunii Europene, fără ca în prealabil, reclamanţii să fi obţinut o decizie emisă de autoritatea fiscală competentă sau o hotărâre judecătorească, în procedura prevăzută de art. 7 din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 50/2008, cu modificările şi completările ulterioare.
Pentru a ajunge la această soluţie, aceste instanţe, după ce au efectuat un examen de compatibilitate a normelor interne privind taxa de poluare şi dispoziţiile Tratatului de Instituire a Comunităţii Europene (redenumit Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene şi ratificat de România prin Legea nr. 13/2008) şi prin raportare la normele comunitare menţionate şi la jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie, au considerat că taxa pe poluare nu este datorată, astfel încât refuzul Serviciului Comunitar Regim Permise de Conducere şi Înmatricularea Autovehiculelor este un refuz nejustificat, fiind rezultatul unui exces de putere ce constă, potrivit legii contenciosului administrativ, în exercitarea dreptului de apreciere al autorităţilor publice, prin încălcarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor.
Ca atare, o instanţă naţională chemată, în limitele competenţei sale, să aplice prevederi ale dreptului comunitar are obligaţia de a le aplica direct şi prioritar şi dacă este necesar, chiar să refuze a apela la legislaţia naţională, inclusiv cea adoptată ulterior, fără a se impune să solicite sau să aştepte abrogarea prevederilor contrare de către puterea legislativă sau declararea neconstituţionalităţii de Curtea Constituţională.
De altfel, şi art. 148 alin. (1) şi (2) din Constituţia României dispune că, urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum şi celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate faţă de dispoziţiile contrare ale legii interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare, iar Parlamentul, Preşedintele României, Guvernul şi autoritatea judecătorească garantează aducerea la îndeplinire a obligaţiilor rezultate din actul aderării şi din prevederile alineatului (2).
Întrucât, nu organul fiscal sau statul a refuzat înmatricularea, încălcând dreptul reclamanţilor de a folosi pe teritoriul României un bun dobândit în spaţiul comunitar european, ci serviciul de înmatriculare, aceasta înseamnă că reclamanţilor nu li se poate imputa că nu au chemat în judecată organele fiscale competente să calculeze şi să încaseze taxa pe poluare.
Prin urmare, serviciul public de înmatriculare a impus nejustificat, cu exces de putere, prezentarea dovezii de plată a taxei pe poluare, în baza Ordinului nr. 1501/2006, emis de Ministerul Administraţiei şi Internelor, act normativ ce este contrar dreptului comunitar, deoarece a determinat o practică administrativă ce are ca efect obstacularea circulaţiei mărfurilor între statele comunitare.
II. Dacă este admisibilă acţiunea de restituire a taxei de poluare în condiţiile în care reclamantul nu a făcut dovada parcurgerii procedurii prealabile, prevăzută de art. 7 din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 50/2008.
În sens afirmativ, unele instanţe au apreciat că acţiunea de restituire a taxei pe poluare este admisibilă fără a fi necesară parcurgerea procedurii prealabile prevăzute de art. 205– 209 din Codul de procedură fiscală.
În motivare s-a arătat că textul art. 7 din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 50/2008 conform căruia stabilirea, verificarea, colectarea şi executarea silită, inclusiv soluţionarea contestaţiilor privind taxa datorată de către contribuabili se realizează de către autoritatea fiscală competentă, potrivit prevederilor Ordonanţei Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, este doar o normă de trimitere, astfel că nu se poate susţine că în aplicarea acestei norme devine obligatorie parcurgerea procedurii administrativ fiscale prealabile.
Contestaţia împotriva titlului de creanţă, precum şi împotriva altor acte administrative fiscale, prevăzută de art. 205 din Codul de procedură fiscală şi următoarele, este o cale administrativă de atac şi nu înlătură dreptul persoanei care se consideră lezată în drepturile sale printr-un act administrativ fiscal sau prin lipsa acestuia, în condiţiile legii, de a se adresa instanţei de judecată.
Tot astfel, prevederile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 care dispun că actele administrative susceptibile potrivit legii organice, să facă obiectul unei jurisdicţii speciale administrative pot fi atacate la instanţa de contencios administrativ, cu respectarea dispoziţiilor art. 7 alin. (1), dacă partea înţelege să nu exercite procedura administrativ jurisdicţională, nu sunt altceva decât o consacrare în plan legislativ a principiului fundamental privind "liberul acces la justiţie" prevăzut de art. 21 din Constituţia României.
Şi dispoziţiile art. 7 din Legea contenciosului administrativ care instituie procedura "recursului graţios", trebuie analizate şi aplicate într-o manieră care să nu contravină principiului enunţat şi care se circumscrie "dreptului la un proces echitabil".
Întrucât, obiectul acţiunii îl constituie refuzul nejustificat de efectuare a unei anumite operaţiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea unui drept, în lumina art. 8 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 554/2004, refuzul autorităţii fiscale, respectiv al Administraţiei Fondului pentru Mediu, de restituire a unei taxe, considerată ca fiind nedatorată, deschide accesul direct la instanţa de judecată.
S-a apreciat că necontestarea deciziei de calcul a taxei pe poluare nu prezintă relevanţă, întrucât reclamanţii au uzat de o altă reglementare, respectiv de dispoziţiile art. 117 din Codul de procedură fiscală, contestând însăşi legalitatea, de plano, a taxei prelevate, în integralitatea ei.
Procedura prevăzută de dispoziţiile art. 10 raportat la art. 7 din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 50/2008, de Cap. VI – „Restituirea sumelor reprezentând diferenţe de taxe plătite” – din Hotărârea Guvernului nr. 686/2008, precum şi de Ordinul nr. 986/2008 emis de Ministerul Finanţelor Publice, nu sunt incidente în cauză, deoarece reglementează numai posibilitatea contestării modalităţii de stabilire a cuantumului taxei pe poluare şi restituirea diferenţei de taxă plătită.
Deci, nu se impune efectuarea procedurii prealabile în situaţia în care judecătorul naţional are obligaţia să aplice normele comunitare, în mod direct şi prioritar, dacă se constată că normele interne contravin acestora.
PER A CONTRARIO, procurorul general apreciază ca fiind în litera şi spiritul legii opiniile desprinse din jurisprudenţă şi care statuează faptul că:
Decizia de calcul al taxei pe poluare "reprezintă titlu de creanţă şi constituie înştiinţare de plată conform legii” şi poate fi contestată în termen de 30 de zile de la data comunicării, sub sancţiunea decăderii, potrivit art. 207 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, la organul fiscal competent, potrivit art. 209 alin. (1) din acelaşi act normativ.
Decizia de calcul a taxei pe poluare se circumscrie, în mod evident, noţiunii de act administrativ fiscal.
Pe de altă parte, art. 7 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, cu modificările şi completările ulterioare, instituie obligativitatea parcurgerii procedurii prealabile de către persoana care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral, anterior sesizării instanţei de judecată.
Din coroborarea prevederilor legale, rezultă că este obligatorie parcurgerea procedurii administrative prealabile, procedură care, în raport cu natura juridică a actului atacat, se exercită în condiţiile stabilite prin art. 205 – 209 din Codul de procedură fiscală.
Atât timp cât prin norma de drept specială, respectiv Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 50/2008 şi prin norma de drept comun în materia dreptului fiscal sunt prevăzute proceduri speciale prin care cel care se consideră vătămat în drepturile sau interesele sale, printr-un act administrativ fiscal, îşi poate valorifica pretenţiile, nici unei persoane nu i se poate recunoaşte dreptul de a urma o altă procedură, în afara celei stabilite de legiuitor, indiferent de motivele de nelegalitate ce s-ar invoca, întrucât normele de procedură sunt de strictă interpretare şi de ordine publică şi au întâietate în raport de normele de drept material.
Raportat la normele enunţate sesizarea instanţei de contencios administrativ, cu soluţionarea oricărei cereri privitoare la titlurile de creanţă fiscală şi a altor acte administrativ-fiscale, inclusiv a cererilor de restituire a sumelor plătite cu titlu de taxă pe poluare pentru autovehicule, nu se poate realiza decât în condiţiile stabilite de art.205- 218 din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală. Sesizarea, în alte condiţii şi pe alte temeiuri decât cele stabilite în Titlul IX al ordonanţei, mai sus menţionate, constituie un evident fine de neprimire. Prin urmare, pentru restituirea taxei pe poluare, se impune contestarea deciziei prin care organul fiscal competent a procedat la calcularea acesteia.
Aşadar, numai în litigiile prin care este atacată decizia/dispoziţia emisă de Administraţia Finanţelor Publice în soluţionarea contestaţiilor împotriva deciziei de stabilirea a taxei pe poluare, s-ar fi putut realiza şi un examen de compatibilitate a normelor interne incidente cu normele comunitare.
Având în vedere, consideraţiile învederate, nici conduita autorităţii financiare de a refuza restituirea taxei pe poluare şi nici conduita Serviciului Public Comunitar Regim Permise de Conducere de a refuza înmatricularea unui vehicul second-hand, importat dintr-un alt stat membru al Uniunii Europene, fără plata acestei taxe, nu poate fi asimilată unui refuz nejustificat întemeiat pe exces de putere, în sensul art. 2 lit.i) şi n) din legea contenciosului administrativ.
De vreme ce nu a fost exercitat dreptul de contestare a obligaţiei fiscale, indiferent de motivele ce ar fi putut sta la baza contestaţiei, nu poate fi primită nici cea de-a doua cerere, formulată în contradictoriu cu Serviciul Public Comunitar Regim Permise de Conducere şi Înmatriculări a Autovehiculelor, structură administrativă care nu are competenţe în aplicarea legislaţiei fiscale şi implicit, în a statua asupra unor chestiuni de fond, vizând inclusiv respectarea de către Statul Român a obligaţiilor asumate prin Tratatul de Funcţionare a Uniunii Europene.
Simplul fapt că art. 5 alin. (5) din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 50/2008 a prevăzut că dovada plăţii taxei va fi prezentată cu ocazia înmatriculării autovehiculului, nu transformă serviciul de înmatriculări în decident şi implicit în responsabil al modului de aplicare a legislaţiei fiscale, cu atât mai mult cu cât legiuitorul a stabilit, sub aspect procedural, că toate operaţiunile legate de plata taxei pe poluare se soluţionează de organele fiscale competente.
Serviciul de înmatriculări are numai obligaţia de a primi şi verifica dacă dosarul pe baza căruia se efectuează operaţiunea de înmatriculare a autovehiculelor conţine documentele prevăzute de lege inclusiv dovada plăţii taxei pe poluare, stabilită potrivit legii.
În primul rând, pe lângă taxa pe poluare, serviciul de specialitate din cadrul Instituţiei Prefectului analizează şi alte condiţii de natură juridică şi tehnică privitoare la autoturismul a cărui înmatriculare se cere , iar, în al doilea rând, este rolul judecătorului naţional să refuze aplicarea unor dispoziţii naţionale contrare Tratatului Uniunii Europene, competenţă ce-i este atribuită, în mod exclusiv, dar numai după verificarea îndeplinirii procedurii prealabile stabilite de legiuitor, în condiţiile prezentate.
În consecinţă, în contextul celor două probleme de drept soluţionate neunitar, se consideră că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 4, art. 7 şi art. 10 alin. (1) din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 50/2008, cu modificările şi completările ulterioare, raportate la art. 7 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, modificată şi completată, organul specializat din cadrul Instituţiei Prefectului nu poate fi obligat la înmatricularea autovehiculelor şi nici sumele achitate cu titlu de taxă pe poluare nu pot fi restituite, fără ca nelegalitatea stabilirii şi/sau perceperii acestei taxe să fi fost constatată, în prealabil, prin decizii sau dispoziţii ale autorităţii fiscale ori prin hotărâri judecătoreşti.
