DESPRE IPOCRIZIE. RECTIFICAREA DE CARTE FUNCIARĂ

Îmi cer scuze iubitorilor jocului de oină pentru faptul că, din punctul meu de vedere, sportul nostru naţional este „ipocrizia”.

Cred că aici se găsesc cei mai mulţi politicieni săraci, dar cu neamuri multe, mărunte şi bogate.
Cei mai mulţi dezvoltatori imobiliari sau oameni de afaceri cu cifră „multă” de afaceri, dar la care alfabetizarea rămâne constant o prioritate.
Cele mai multe femei uşoare, dar care roşesc citind ce scrie pe garduri.
În aceeaşi ordine de idei, cele mai multe blonde care ne învaţă că nu contează cât de înalt este tocul pantofilor, dar nu au fost prinse până la această oră purtând balerini.

Este ţara în care preşedintele arată cu degetul „justiţia”, spunând că „niciodată justiţia vreunui stat al Uniunii Europene nu a făcut atâta rău ţării pentru care lucrează cât a făcut justiţia română", dar omite să precizeze faptul că a promulgat legi de reformă, legi care în mod evident, şi după spusele preşedintelui, NU au, se pare, efect!

Au fost recunoscute de către acelaşi personaj deficienţele pe care justiţia românească referitoare la termenele lungi de judecată, la procedurile de tergiversare a dosarelor, etc.
Păi cum aşa?
Toată vânzoleala produsă de „Mica reformă în justiţie” nu a avut efect?
Ca să vezi!
Nu vă faceţi griji, intrarea în vigoare a noului Cod civil, la data de 1 octombrie 2011 este menită să eficientizeze justiţia, deşi Consiliului Superior al Magistraturii a susţinut şi a propus amânarea pentru anul următor a termenului de intrare în vigoare a Codului Civil şi a celui penal, precum şi a codurilor de procedură!
Ştie el, preşedintele, mai bine!

Revenind la tema ipocriziei şi vorbind despre rectificarea de carte funciară, am să vă supun atenţiei următoarele:

-Potrivit Deciziei nr.5691/2006 a Î.C.C.J., Secţia civilă şi de proprietate intelectuală, acţiunea în rectificare înscrierilor făcute în cartea funciară este acea acţiune în justiţie prin care se cere îndreptarea sau suprimarea unei înscrieri necorespunzătoare realităţii făcută în cartea funciară, pentru a pune de acord starea tabulară cu situaţia juridică reală a unui imobil.
Ea are un caracter subsidiar, este grefată pe o acţiune de fond – acţiune în nulitate sau anularea actului, în simulaţie, în rezoluţiune, etc. şi constă într-o cerere în constatarea nevalabilităţii înscrierii sau titlului în temeiul căruia s-a săvârşit înscrierea.

-În aceeaşi ordine de idei, conform Deciziei nr.256/2010 a Curţii de Apel Timişoara, Secţia civilă, art.33 alin. (1) din Legea nr.7/1996 prevede ca în situaţia în care cuprinsul cărţii funciare nu corespunde în privinţa înscrierii cu situaţia juridică reală se poate cere rectificarea acesteia, prin rectificare înţelegându-se şi radierea înscrierii oricărei operaţiuni susceptibilă a face obiectul unei înscrieri în cartea funciara.
Rectificarea înscrierii se poate cere dacă printr-o hotărâre judecătorească definitivă si irevocabilă s-a constatat vreuna dintre situaţiile prevăzute de art.34 din lege.
În lipsa unei hotărâri judecătoreşti date în acest sens sau a acordului titularului dreptului înscris, radierea dreptului nu poate fi dispusa unilateral.

Acum…din nou...despre ipocrizie:

Prin cererea introductivă în instanţă, reclamantul solicită anularea şi, în consecinţă, radierea înscrierii dreptului de superficie al pârâtului asupra terenului său.
Dar… potrivit stării de fapt:
- în anul 2008, între cei doi, s-a încheiat un antecontract de vânzare-cumpărare, reclamantul având calitatea de promitent-vânzător şi proprietar al terenului, iar pârâtul având calitatea de promitent-cumpărător. Părţile au stipulat în mod expres existenţa acordului COMUN cu privire la dreptul pârâtului de a edifica pe acest teren un ansamblu de locuinţe colective pe numele şi pe cheltuiala sa;

- reclamantul, proprietar al terenului, a dat o „Declaraţie” autentificată, arătându-şi prin aceasta acordul cu privire la: construirea unui complex de locuinţe colective, pe terenul proprietatea sa şi înscrierea noilor construcţii în Cartea Funciară şi la organele fiscale pe numele pârâtului, fără nici o altă intervenţie din partea sa;

- prin Încheierea CF xxx. s-a dispus, înscrierea dreptului de superficie în favoarea pârâtului;

- împotriva încheierii reclamantul a formulat „PLÂNGERE”, plângere care a fost RESPINSĂ ca NETIMBRATĂ, sentinţă pronunţată de Judecătoria Sibiu şi care a rămas definitivă şi irevocabilă;

- reclamantul formulează şi o acţiune comercială prin care a solicitat: obligarea pârâtului să cumpere, prin contract autentic de vânzare-cumpărare, terenul proprietatea sa, în suprafaţă de 6.900 mp, iar în caz de refuz sentinţa să reprezinte act autentic de vânzare-cumpărare, apt de a fi înscris în c.f. şi obligarea pârâtului la plata sumei de x Euro, reprezentând diferenţa de preţ neachitată;

Reclamantul are însă, cel puţin, două probleme:

I. Nu are calitate procesuală activă raportat la dispoziţiilor art.34 din Legea nr.7/1996 a cadastrului şi a publicităţii imobiliare, cu modificările şi completările ulterioare, dispoziţii care statuează faptul că:
-orice persoana interesată poate cere rectificarea înscrierilor din cartea funciară DACĂ printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă s-a constatat că:
1. înscrierea sau actul în temeiul căruia s-a efectuat înscrierea nu a fost valabil;
2. dreptul înscris a fost greşit calificat;
3. nu mai sunt întrunite condiţiile de existentă a dreptului înscris sau au încetat efectele actului juridic în temeiul căruia s-a făcut înscrierea;
4. înscrierea din cartea funciara nu mai este în concordanţă cu situaţia reala actuală a imobilului.

ÎNSĂ, reclamantul NU se prevalează de nici o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă în formularea acţiunii, deşi textul legal prevede ÎN MOD EXPRES această condiţie.

NOTA BENE: în speţă reclamantul ar fi putut sau ar fi trebuit să aibă o hotărâre definitivă şi irevocabilă, prin care, spre exemplu, s-ar fi constant nulitatea „declaraţiei” autentice, sau s-ar fi admis plângerea formulată împotriva încheierii prin care s-a înscris dreptul de superficie împotriva pârâtului, sau s-ar fi pronunţat rezoluţiunea antecontractului şi evident părţile ar fi fost repuse în situaţia anterioară încheierii acestuia.

II. Faţă de starea de fapt, acţiunea de rectificare a cărţii funciare apare ca fiind inadmisibilă din cauză că reclamantul a solicitat, prin acţiunea comercială, şi executarea antecontractului dintre el şi pârât, prin încheierea în formă autentică a unui contract de vânzare-cumpărare şi plata diferenţei de preţ.
În aceste condiţii ne întrebăm retoric dacă reclamantul este doar indecis sau se află în eroare?
Şi asta deoarece solicită pe de-o parte executarea antecontractului, iar pe altă parte, pe calea aşa-zisei „acţiuni în rectificare de carte funciară” solicită anularea înscrierii dreptului de superficie în favoarea pârâtului!

Or, în cazul în care reclamantul NU mai este de acord la acest moment cu înscrierea dreptului de superficie, ar fi trebuit să ceară rezoluţiunea antecontractului!
Ce se va întâmpla astfel în cazul în care, spre exemplu, se vor admite ambele acţiuni?!!!
Se va încheia în formă autentică un contract de vânzare-cumpărare, contract prin care pârâtul devine proprietar al terenului şi în consecinţă rectificarea înscrierii în cartea funciară, în sensul anulării înscrierii dreptului de superficie nu mai prezintă interes pentru niciuna dintre părţi.

P.S. Dreptul de superficie: în doctrină s-a pus problema definirii noţiunii de „constructor de bună-credinţă” acesta fiind constructorul care se întemeiază pe un drept de superficie sau pe orice alt drept, care potrivit legii, îi permite, edificând pe terenul altuia să devină proprietarul construcţiei. Mai mult decât atât, şi potrivit jurisprudenţei în materie, există posibilitatea la care se referă art.492, teza finală din Codul civil, de a fi înlăturată prezumţia dreptului proprietarului terenului asupra construcţiilor de pe teren dacă se dovedeşte că acestea au fost efectuate de altă persoană pe baza unei convenţii care să justifice dobândirea dreptului de proprietate al constructorului asupra construcţiei respective cât şi dreptul său de folosinţă asupra terenului, aceste drepturi concretizând dreptul real de superficie.

HAIDUCII, PENSIONARII ŞI CASA NAŢIONALĂ DE SĂNĂTATE

Haiducii … oameni în afara legii care se ocupau cu jaful, mai cu seamă ca protest împotriva dominaţiei străine sau a nedreptăţii sociale, îndeosebi în perioada de la sfârşitul sec. XVIII şi începutul secolului următor.
Haiducii … personaje din filmul omonim a lui Dinu Cocea, din 1966.
Haiducii … pensionarii executaţi silit de către Casa Naţională de Sănătate pentru neplata asigurărilor.

Cum aşa? Simplu… să vizionăm filmul:

„Surse din cadrul CJAS Sibiu spun că această bază de date a fost solicitată de Casa Naţională de Asigurări de Sănătate (CNAS), în mod oficial de la Agenţia Naţională de Administrare Fiscală (ANAF). Informaţiile cu pricina au ajuns la CJAS Sibiu la sfârşitul anului trecut, iar reprezentanţii instituţiei au verificat dacă cei din baza de date aveau contract de muncă sau au realizat venituri din activităţi independente, în ambele forme fiind obligatorie plata asigurării de sănătate.
Dacă sibienii de pe listă nu se încadrau în cele două categorii de mai sus, dar apăreau în baza de date cu alte venituri (chirii, dividende, dobânzi etc.), atunci pentru sumele respective cei de la CJAS au calculat, în baza Legii 95 din 2006, valoarea asigurării ce trebuie achitată. Bazele de date fac referire la veniturile înregistrate de sibieni încă din 2005, pentru care ar fi trebuit plătite asigurări sociale începând din 2006. Cum nu au fost plătite, cei de la CJAS au calculat majorări şi penalităţi de întârziere. În cazul datoriilor pentru veniturile încasate în 2005 şi 2006, penalităţile depăşesc debitul iniţial.
Cei mai afectaţi de această decizie sunt pensionarii. "Am dat un apartament în chirie şi am zis să fiu corect cu statul, am înregistrat contractul la finanţe. În vara anului trecut am cerut de la finanţe o dovadă că nu am datorii. Am primit-o, nu aveam niciuna. Acum, chiar înainte de Crăciun, am primit o somaţie că am la CJAS o datorie de 160 de milioane de lei. Au pus penalităţi imense. Pe un an întreg nu încasez eu atâta chirie cât îmi cer acum".
Unii pensionari sunt de-a dreptul exasperaţi de situaţia în care s-au trezit peste noapte. Într-o dimineaţă, pe scările CJAS Sibiu, un bătrânel plângea. "Am primit studenţi în gazdă. Le-am făcut şi de mâncare. 12 milioane am de plătit şi eu am o pensie de 7 milioane. Din ce mai trăiesc eu două luni?", se întreba bătrânul.
SURSA: Executare silită în masă la Sibiu pentru datorii la bugetul sănătăţii


Având proprietatea termenilor, mă declar partizană a pensionarilor haiduci care au „fraudat” statul român şi nu şi-au plătit contribuţia la asigurările de sănătate, contribuţie calculată la veniturile obţinute din cedarea folosinţei bunurilor !!!
(Nu vă faceţi griji dacă nu sesizaţi legătura dintre chirie şi contribuţia la sănătate, pentru că ea NU există )
Partizana haiducilor care şi-au înregistrat contractele de închiriere la direcţiile financiare şi care, ca urmare, au achitat 16% impozit către statul român.
Dar haiducii tot haiduci rămân…mai era de achitat un bir !!!

Birul era cel prevăzut de art. 257, alin.(2), lit.e din Legea nr.95/2006 privind (ce altceva dacă nu ) Reforma( n.n. Majuscula „R” este de la „Reuşită”) în domeniul sănătăţii - contribuţia lunară a persoanei asigurate se stabileşte sub forma unei cote de 6,5%, care se aplică asupra: veniturilor din cedarea folosinţei bunurilor, veniturilor din dividende şi dobânzi, veniturilor din drepturi de proprietate intelectuală realizate în mod individual şi/sau într-o formă de asociere şi altor venituri care se supun impozitului pe venit numai în cazul în care nu realizează venituri de natura celor prevăzute la lit. a)-d), dar nu mai puţin de un salariu de bază minim brut pe ţară, lunar.

Haiducii au fost executaţi…silit, fiindu-le expediate Somaţii şi Titlu executorii, la debitele principale fiind adăugate cu prisosinţă majorări de întârziere şi penalităţi de către stăpânire începând cu anul 2006 !

Secvenţa următoare. Atenţie : SE FILMEAZĂ!
Haiducii formulează contestaţii la executare şi solicită instanţei, să pronunţe o hotărâre prin care în baza art.174, alin.(3) din Codul de procedură fiscală, să admită contestaţiile la executare formulate şi, în consecinţă, să dispună anularea actelor de executare contestate şi, de asemenea, anularea executării silite înseşi, ca fiind nelegală şi netemeinică, pentru LIPSA TITLULUI DE CREANŢĂ.

Astfel ... art. 216 din Legea nr.95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, stipulează faptul că în cazul neachitării la termen … a contribuţiilor datorate fondului de către persoanele fizice, …, CNAS, prin casele de asigurări sau persoane fizice ori juridice specializate, procedează la aplicarea măsurilor de executare silită pentru încasarea sumelor cuvenite bugetului fondului şi a majorărilor de întârziere în condiţiile Ordonanţei Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedura fiscală, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

Conform art.141, alin.(1) din Codul de procedură fiscală, executarea silită a creanţelor fiscale se efectuează în temeiul unui titlu executoriu emis de către organul de executare competent în a cărui rază teritorială îşi are domiciliul fiscal debitorul sau al unui înscris care, potrivit legii, constituie titlu executoriu. În titlul executoriu emis, potrivit legii, de organul de executare se înscriu toate creanţele fiscale neachitate la scadenţă, reprezentând impozite, taxe, contribuţii şi alte venituri ale bugetului general consolidat, precum şi accesoriile aferente acestora, stabilite în condiţiile legii.
Potrivit art.141, alin.(2) şi alin.(3) din Codul fiscal, titlul de creanţă devine titlu executoriu la data la care creanţa fiscală este scadentă prin expirarea termenului de plată prevăzut de lege sau stabilit de organul competent ori în alt mod prevăzut de lege.

Deci, pentru existenţa unui titlu executoriu se cere existenţa unui titlu de creanţă, în speţă a unei „Decizii de impunere”.

Această dihotomie este explicată şi de Decizia nr.XIV/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, publicată în „Monitorul Oficial al României”, Partea I, nr.733 din 30/10/2007.
Or, în această privinţă, trebuie avut în vedere că din coroborarea dispoziţiilor art.21 cu cele ale art.,168 alin.(3) din Codul de procedură fiscală rezultă că titlul de creanţă fiscală este actul prin care se stabilesc drepturile patri-moniale ale statului şi obligaţiile de plată corelative ale contribuabililor, ce rezultă din raporturile de drept material fiscal, întocmit de organele competente sau de persoanele îndreptăţite potrivit legii.

În acest sens, în dispoziţiile cu caracter explicativ cuprinse în art.110, pct. 107.1 din Normele metodologice de aplicare a prevederilor Codului de procedură fiscală, sunt enumerate următoarele titluri de creanţă fiscală:
a) decizia de impunere emisă de organele competente, potrivit legii;
b) declaraţia fiscală, angajamentul de plată sau documentul întocmit de plătitor prin care acesta declară obligaţiile fiscale, în cazul în care acestea se stabilesc de către plătitor, potrivit legii;
c) decizia prin care se stabileşte şi se individualizează suma de plată, pentru creanţele fiscale accesorii, reprezentând dobânzi şi penalităţi de întârziere, stabilite de organele competente;

Revenind la dispoziţiile Codului de procedură fiscală, trebuie subliniat faptul că potrivit art.85 stabilirea impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi a altor sume datorate bugetului general consolidat se face prin:
a) prin declaraţie fiscală, în condiţiile art. 82 alin. (2) şi art. 86 alin. (4);
b) prin decizie emisă de organul fiscal, în celelalte cazuri.

Etiologic, regula în materie fiscală este reprezentată de stabilirea obligaţiilor fiscale prin DECIZIE DE IMPUNERE, numai în cazuri excepţionale, contribuabilului revenindu-i obligaţi de a-şi calcula cuantumul contribuţia fiscală.
Codul de procedură fiscală prevede în mod expres, în cuprinsul art.43, cerinţele necesare a fi îndeplinite de către orice act administrativ fiscal.

De asemenea, sunt stipulate norme imperative cu privire la comunicarea actelor administrative fiscale, în speţă a deciziei de impunere.
Astfel, potrivit art.44 din Codul de procedură fiscală, actul administrativ fiscal trebuie comunicat contribuabilului căruia îi este destinat, dispoziţiile Codului de procedură civilă privind comunicarea actelor de proce-dură sunt aplicabile în mod corespunzător.

Sancţiunea nerespectării dispoziţiilor referitoare la comunicare constă în INOPOZABILITATEA actului administrativ fiscal, aşa cum prevede art.45 din Codul de procedură fiscală, întrucât acesta poate produce efecte numai din momentul în care este comunicat contribuabilului sau la o dată ulterioară menţionată în actul administrativ comunicat, potrivit legii.

Mai mult decât atât, potrivit art.44, pct.44.1 din Normele metodologice de aplicare a Codului de procedură fiscală, adoptate prin Hotărârea Guvernului nr.1050/2004, organul fiscal nu poate pretinde executarea obligaţiei stabilite în sarcina contribuabilului prin actul administrativ, dacă acest act nu a fost comunicat contribuabilului, potrivit legii.

AŞADAR, pentru opozabilitatea titlului executoriu comunicat în cauză era necesară existenţa unui titlul de creanţă, act administrativ fiscal, act care conform dispoziţiilor legale ar fi trebuit comunicat contribuabilului, contribuabil care numai în aceste condiţii ar fi putut formula şi demara procedura specială a contestaţiei prealabile în conformitate cu dispoziţiile Titlului IX din Codul de procedură fiscală - Soluţionarea contestaţiilor formulate împotriva actelor administrative fiscale.

Referitor la majorările de întârziere şi penalităţile calculate de către stăpânire...
acestea urmează situaţia debitului principal, fiind accesorii ale acestuia, conform principiului accesorium sequitur principalae.

Mai mult decât atât, potrivit art.261, alin.(1) din Legea nr.95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii „angajatorii şi asiguraţii care au obligaţia plăţii contribuţiei în condiţiile prezentei legi şi care nu o respectă datorează pentru perioada de întârziere majorări de întârziere în condiţiile Codului de procedura fiscală”.
Conform art.119 din Codul de procedură fiscală, pentru neachitarea la termenul de scadenta de catre debitor a obligatiilor de plata, se datoreaza dupa acest termen dobânzi şi penalităţi de întârziere. [1]

Subliniem faptul ca textul legal, mai sus citat, NU stipulează, în mod expres, faptul ca debitorul obligaţiei este de drept pus în întârziere.
De asemenea trebuie menţionat faptul că NU a existat o punere în întârziere şi NU a fost comunicat cuantumul unor astfel de penalităţi, nici măcar al debitului efectiv, în nici unul din cei 4 ani, respectiv pe perioada 2006-2010.

Or, trebuie să se poată face dovada punerii în întârziere cu privire la majorările de întârziere percepute, dovadă care constă într-o manifestare de voinţă din parte creditorului în forma cerută de lege, manifestare care se putea face fie printr-o notificare cu ajutorul executorului judecătoresc, fie prin introducerea unei cereri de chemarea în judecată, în conformitate cu art.1532 şi urm. din Codul civil.

De asemenea, NU au respectate dispoziţiile art.222 din Legea nr.95 /2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, dispoziţii imperative care statuează faptul că: „fiecare asigurat are dreptul de a fi informat cel puţin o dată pe an, prin casele de asigurări, asupra serviciilor de care beneficiază, a nivelului de contribuţie personală şi a modalitatii de plata, precum şi asupra drepturilor şi obligaţiilor sale.

În ceea ce priveşte suma calculată cu titlu de penalităţi, trebuie să precizăm faptul că aceasta NU are un TEMEI JURIDIC.
Astfel că, Legea nr.95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii NU prevede posibilitatea de a se percepe astfel de penalităţi de întârziere pentru contribuţia la fondul de asigurări de sănătate.

Potrivit art.261, mai sus citat, asiguraţii care au obligaţia plăţii contribuţiei în condiţiile prezentei legi şi care nu o respectă datorează pentru perioada de întârziere majorări de întârziere.
De altfel, nici art.216 din Legea nr.95/2006 NU prevede posibilitate perceperii penalităţilor de întârziere statuând doar faptul că: „în cazul neachitării la termen, potrivit legii, a contribuţiilor datorate fondului de către persoanele fizice... se procedează la aplicarea măsurilor de executare silită pentru încasarea sumelor cuvenite bugetului fondului şi a majorărilor de întârziere”.

Dar cine ar fi trebuit să emită deciziile de impunere în cazul obligaţiilor prevăzute de Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii?

Potrivit jurisprudenţei în materie Casa Naţională de Asigurări de Sănătate şi casele teritoriale nu au competenţa stabilirii contribuţiei de asigurări sociale de sănătate şi a majorărilor de întârziere (mai recent dobânzi şi penalităţi de întârziere) aferente.
Această competenţă revine – fie în temeiul art. 42 alin. 1 din Normele metodologice, fie în temeiul competenţei lor generale de a stabili impozite, taxe şi contribuţii – organelor fiscale expres indicate de art. 17 alin. 5 C. proc. fisc.
Astfel prin Sentinţa nr.269/24.06.2010, Curtea de Apel Cluj - Secţia Contencios Administrativ şi Fiscal a admis excepţia de nelegalitate a art. 35 din Normele metodologice privind stabilirea documentelor justificative pentru dobândirea calităţii de asigurat, respectiv de asigurat fără plata contribuţiei, precum şi pentru aplicarea măsurilor de executare silită pentru încasarea sumelor datorate Fondului naţional unic de asigurări sociale de sănătate (aprobate prin Ordinul preşedintelui Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate nr. 617/2007

[1] Conform art.IV, alin.(2) din legea nr.210/2005, în toate actele normative îin care se face referire la noţiunile de dobânzi şi/sau penalităţi de întârziere aceste noţiuni se înlocuiesc cu noţiunea de majorări de întârziere.

P.S. AM primit de la Iulia o leapşa...7 lucruri care-mi plac.
:) Recunosc că mi-ar fi fost mai uşor dacă m-ar fi întrebat cineva de 7 persoane pe care le plac :)
Dar fie şi aşa...să vedem...ordinea este una oarecum aleatorie:
Muzica... a se citit jazz, rock, soul, blues şi a se asculta exemplificativ, deşi mi-a fost foarte greu să aleg din playlist doar câteva exemple;
Cicolata... fără comentarii de prisos. Nu accept nicio dezbatere pe tema asta. Se pare că...fiecare om vine pe lume cu un număr de receptori ai fericirii, continuţi în zestrea sa genetică, aceştia asteaptând să fie ‘hrăniţi’ cu endorfine şi serotonină. Când receptorii au primit o cantitate îndestulatoare din aceştia, psihicul atinge cote maxime. Endorfinele sunt eliberate, printre altele :)) , şi în prezenta anumitor alimente...Deci ciocolata e bonus la fericire.
Jasmine Noire - Bvlgari- Nu mă pricep la recenzii. Îmi place. Mult. P.U.N.C.T.;
Îmi place ...să citesc...şi în ultima vreme am avut, din fericire, timp să citesc şi câteva titluri extra curriculare...pentru sufletul meu;
Că tot am vorbit mai sus de endorfine... îmi place să alerg dimineaţa în parc. Cât mai de dimineaţă. Cât mai puţină lume. Cât mai multă linişte. Cât mai mult aer rec, curat şi parfumat.
Brăţara de la mama... recunosc, că dacă aşa putea aş purta brăţări până la umăr :)). Nu mă pot însă despărţi de o brăţară de argint veche, furată de la mama.
hmmmmm ... n-aş fi crezut asta despre mine...dar uite ce supriză...îmi place meseria mea...doar în zilele bune :)) .
Sunt 7, nu?

Incidentul de plată. Tips and Tricks

În ultima perioadă se vorbeşte mult despre impozite. De tot felul.
Taxe şi contribuţii pentru toate gusturile.
Una dintre ele rămâne însă neglijată.

Taxa pe prostie.
Recunosc că mă aşez şi eu la coada plătitorilor, pentru că regretele nu sunt întotdeauna de ajuns. Doar aşa se spune, nu? Că prostia se plăteşte? Sau era prostia şi domnia?
Am senzaţia că această taxă ar genera destule venituri la bugetul de stat încât să scutească guvernanţii de grijile cheltuielilor publice pantagruelice.
E adevărat, pe de altă parte, că baza de impozitare este, în cazul taxei pe prostie, subiectivă şi relativă.
Unde mai pui că sunt puţini cei care s-ar înghesui să recunoască că sunt sau au fost la un moment dat proşti.
Complicată chestiune.
Una dintre rubricile de completat ar putea fi totuşi...
Cu cine aţi votat?
Rectific. Cu cine a-ţi votat? :)
Dar chiar şi gândul că orice schimbare ar mai fi putut salva situaţia poate servi la fel de bine ca bază de impozitare, aşa că...
Rămâne de văzut dacă se poate şi mai ales cât de rău se mai poate.


Pentru un zâmbet :
www.TheFunTheory.com







Revenind la chestiunile juridice, respectiv la incidentele de plăţi:

Incidentul de plată reprezintă „neîndeplinirea întocmai şi la timp a obligaţiilor participanţilor, înaintea sau în timpul procesului de decontare a instrumentului, obligaţii rezultate prin efectul legii şi/sau al contractului care le reglementează, a căror neîndeplinire este adusă la cunoştinţa Centrala Incidentelor de Plăţi (C.I.P.) de către persoanele declarante, pentru apărarea interesului public”.
Activitatea de gestionare a informaţiei specifice incidentelor de plăţi este o activitate bancară, o operaţiune efectuată de Banca Naţională a României, prin C.I.P, având deci o natură comercială.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Secţia comercială decizia nr. 2777 din 8 octombrie 2008

Prin sentinţa comercială nr. 1759 / 16.08.2007 pronunţată de Tribunalul Galaţi în dosar s-a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a B.N.R. ¬Centrala lncidentelor de Plăţi şi s-a respins acţiunea promovată de S.C. P. S.A.
Prin decizia comercială nr. 112/ A din 10.12.2007 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi s-a admis apelul formulat de S.C. P. S.A. împotriva sentinţei nr. 1759 / 16.08.2007 pronunţată de Tribunalul Galaţi şi, pe cale de consecinţă, s-a dispus anularea din Centrala lncidentelor de Plăţi a incidentului de plată privind biletul la ordin înscris pe numele S.C. P. S.A. la C.I.P. de către declaranta R.B.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta B.N.R. ¬Centrala lncidentelor de Plăţi.
Recurenta a invocat prev. art. 304 pct. 9 şi a susţinut că nu este de acord cu punctul de vedere îmbrăţişat de Curtea de Apel Galaţi şi invocă în continuare excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a B.N.R., motivat de faptul că între reclamanta S.C. P. S.A. şi B.N.R. nu există nici un raport juridic.
Potrivit atribuţiilor şi competenţelor stabilite prin Statutul B.N.R. (Legea nr. 312 / 2004), B.N.R. nu este abilitată să intervină în relaţiile dintre băncile comerciale şi clienţii acestora.
În conformitate cu prevederile art. 36 din Regulamentul nr. 1/2001 privind organizarea la B.N.R. a Centralei incidentelor de Plăţi (C.I.P.), B.N.R. nu poate anula din proprie iniţiativă informaţiile privind incidentele de plăţi şi, în conformitate cu prevederile art. 4, nu răspunde pentru veridicitatea şi integralitatea informaţiilor primite de la persoanele declarante (în speţă Raiffeisein Bank - Sucursala Galaţi).
Recurenta consideră că, judecând apelul, Curtea de Apel Galaţi în mod greşit a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei Tribunalului Galaţi, respectiv respingerea lipsei excepţiei calităţii procesuale pasive a B.N.R.
Recursul este nefondat.
(n.n. AUCH!)
Prin cererea introductiva s-a solicitat instanţei de judecata, in conformitate cu dispoziţiile art. 36 alin. (2) si a art. 38 din Regulamentului BNR nr. 1/2001, să oblige R.B., persoana declaranta, la anularea din Centrala Incidentelor de Plata a incidentului de plata privind biletul la ordin înscris pe numele S.C. P. S.A.
Cererea a fost formulată în contradictoriu cu R.B. (persoana declaranta), şi nu in contradictoriu cu Centrala Incidentelor de Plata, care este doar un centru de intermediere, care gestionează informaţia specifică incidentelor de plăţi atât din punct de vedere bancar (tragerea în descoperit de cont) cât şi din punct de vedere social (pierdere /furt/distrugere).
Aceasta (C.I.P.) colectează informaţiile privind incidentele de plăţi majore (instrumente de plată trase în descoperit de cont, cecuri emise fără autorizarea trasului, cecuri emise cu dată falsă sau cărora le lipseşte o menţiune obligatorie, cecuri circulare sau de călătorie emise "la purtător", cecuri emise de către un trăgător aflat în interdicţie bancară, cambii scontate fără a exista creanţa cedată în momentul cesiunii acesteia) înregistrate pe numele unei persoane fizice/juridice, informaţii ce nu pot fi şterse din această bază de date, decât în cazul în care se anulează, de către aceeaşi persoană declarantă care le-a transmis anterior la CIP, din proprie iniţiativă sau ca urmare a hotărârii unei instanţe judecătoreşti.
In art. 2 al REGULAMENTULUI nr. 1 din 23 februarie 2001 privind organizarea si funcţionarea la Banca Naţionala a României a Centralei Incidentelor de Plaţi, sunt definite: "f) nod de acces - persoana declaranta care, ca urmare a asigurării condiţiilor tehnice corespunzătoare, are posibilitatea accesării in mod direct a sistemului informatic al CIP;
h) persoane declarante - băncile, persoane juridice române, inclusiv unităţile teritoriale ale băncilor, sucursalele din România ale băncilor, persoane juridice străine, denumite in continuare "bănci".
În speţa dedusa judecaţii, persoana declaranta care poate fi obligata, prin hotărârea instanţei, la anularea incidentului de plata este Raiffeisen Bank Sucursala Galaţi, dar pentru opozabilitate, hotărârea trebuie să se pronunţe şi în contradictoriu cu recurenta.
Astfel potrivit art.36, alin.(2) din Regulamentul BNR nr.1/2002 “(1) CIP nu poate anula sau modifica din proprie iniţiativă informaţiile privind incidentele de plăţi, odată primite de la persoanele declarante-bănci.
(2) Anularea informaţiilor privind incidentele de plăţi înregistrate în FNIP şi în FNPR se poate face numai de către persoanele declarante, din proprie iniţiativă sau la solicitarea instanţelor judecătoreşti, în baza unei cereri de anulare.”
Aşadar instanţele de judecată pot dispune, prin hotărâre, anularea informaţiilor din CIP. Şi cum CIP este organizată şi funcţionează în cadrul BNR, pentru a se putea aduce la îndeplinire dispozitivul hotărârii judecătoreşti care are putere numai între părţile litigante, sentinţa se pronunţă în contradictoriu şi cu BNR- CIP.
Conform prevederilor art.1 alin.1 din Regulamentul nr. 1/2001 privind organizarea şi funcţionarea la Banca Naţională a României a Centralei Incidentelor de Plăţi, aceasta este un „centru de intermediere care gestionează informaţia specifică incidentelor de plăţi, pentru interesul public, inclusiv pentru scopurile utilizatorilor”.
De asemenea, potrivit dispoziţiilor art. 2 lit.b din regulament, incidentul de plată reprezintă „neîndeplinirea întocmai şi la timp a obligaţiilor participanţilor, înaintea sau în timpul procesului de decontare a instrumentului, obligaţii rezultate prin efectul legii şi/sau al contractului care le reglementează, a căror neîndeplinire este adusă la cunoştinţa C.I.P de către persoanele declarante, pentru apărarea interesului public”.
Actul normativ deşi reglementează înfiinţarea şi funcţionarea Centralei Incidentelor de Plăţi nu stabileşte competenţa de soluţionare a acţiunilor în legătură cu incidentele de plată.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a pronunţat însă pe calea recursului în interesul legii şi, prin Decizia nr. LXXXV(85)/10.12.2007, a stabilit că instanţa competentă să soluţioneze aceste acţiuni este instanţa comercială de drept comun, respectiv tribunalul, având în vedere natura juridică a activităţii Centralei Incidentelor de Plăţi.
Astfel, din interpretarea dispoziţiilor Regulamentului şi a Anexei nr.1, referitoare la fluxul informaţional privind incidentele de plăţi, rezultă că Centrala Incidentelor de Plăţi este organizată şi funcţionează la nivelul Băncii Naţionale a României, iar operaţiunile desfăşurate de aceasta sunt operaţiuni de bancă în sensul dispoziţiilor art. 3 pct.11 din Codul Comercial.
Potrivit acestei norme legale sunt considerate ca fapte de comerţ „operaţiunile de bancă şi schimb”. Se poate constata însă, că legiuitorul codului nu defineşte în ce constă operaţiunea fundamentală de bancă ca faptă de comerţ obiectivă. În această situaţie, ea poate fi precizată prin raportare la reglementarea activităţii bancare, denumită şi comerţ de bancă, principalul act normativ în acest sens fiind Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 99/2006, privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului, aprobată cu modificări prin Legea nr. 227/2007.
Conform dispoziţiilor art. 285 din ordonanţă „băncile sunt instituţii de credit cu vocaţie universală, care pot desfăşura oricare dintre activităţile prevăzute în secţiunea 1.2 a capitolului II din titlul I, partea I”, iar potrivit art. 18 alin.1 lit.r „instituţiile de credit pot desfăşura, în limita autorizaţiei acordate orice alte activităţi sau servicii, în măsura în care acestea se circumscriu domeniului financiar, cu respectarea prevederilor legale speciale care reglementează respectivele activităţi, dacă este cazul”
Alineatul 3 al aceluiaşi articol precizează că „dispoziţiile alin 1 se interpretează şi se aplică astfel încât activităţile enumerate la alin.1 să acopere orice operaţiuni, tranzacţii, produse şi servicii care se înscriu în sfera acestor activităţi sau pot fi asimilate acestora, inclusiv serviciile auxiliare acestor activităţi”.
Prin urmare, deşi Codul comercial nu defineşte operaţiunile de bancă şi schimb, acestea sunt stabilite prin secţiunea 1.2 a capitolului II din titlul I, partea I a Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 99/2006.
În raport de aceste considerente, se poate constata că activitatea de gestionare a informaţiei specifice incidentelor de plăţi este o activitate bancară, o operaţiune de bancă accesorie efectuată de Banca Naţională a României, prin Centrala Incidentelor de Plăţi, având deci o natură comercială.
Chiar dacă printre utilizatorii informaţiilor gestionate de Centrala Incidentelor de Plăţi se află şi persoane fizice sau persoane juridice care nu au calitatea de comerciant, în virtutea dispoziţiilor art. 56 din Codul comercial, „dacă un act este comercial numai pentru una din părţi, toţi contractanţii sunt supuşi încât priveşte acest act, legii comerciale”.
Pentru aceste considerente, rezultă că instanţele, respingând excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a BNR-CIP, au procedat corect atât din raţiuni procedurale (opozabilitatea hotărârii) dar şi pentru argumente de drept substanţial (se deduce judecăţii o operaţiune de bancă şi schimb).

Per a contrario, introducerea în cauză, pentru opozabilitate, a BNR-ului, respectiv a Centralei Incidentelor de Plăţi, mi se pare uşor forţată, întrucât atât înregistrarea incidentelor de plăţi, cât şi anularea informaţiilor privind incidentelor de plăţi se fac exclusiv la iniţiativa persoanelor declarante – adică a băncilor. Centrala Incidentelor de Plăţi reprezintă doar un serviciu de gestionare a informaţiilor de acest gen. Deci dacă banca, persoana declarantă, va solicita „din proprie iniţiativă” sau la solicitarea instanţelor judecătoreşti, anularea informaţiilor privind incidentele de plăţi, Centrala Incidentelor de Plăţi nu va putea face altceva decât să înregistreze această anulare, fără a fi nevoie ca pentru aceasta să fi stat în proces ca "pentru opozabilitate".

Despre Schepsis, cu S mare...şi executarea silită

Nu ştiu dacă ştiţi despre schepsis şi mai ales despre cel cu S mare.
Ardelenii ştiu că lucrurile se fac cu schepsis, adică cu acuitate, agerime, chibzuinţă, cugetare.
Per a contrario, este şi un banc pe tema asta...Un turist vede un cioban care stă sprijinit în bâtă la margine de drum şi îl întreabă:Ce faci bade? Stai şi cugeţi? Nu. Doar stau. Răspunde ciobanul.
Când însă, schepsisul este reprezentat de un anumit scop sau o anumită intenţie, nemărturisit şi nemărturisită, evident nu dintre cele mai bune sau neprihănite, atunci este loc de un S mare de tipar.
Când crezi că lucrurile merg bine, întotdeauna există un Schepsis.
Câteva exemple?
Ultima „Decizie de impunere”. Cea mai recentă, pentru că din păcate, ultima nu o să fie. Colaborarea pe anul 2008 a avut şi ea un Schepsis – Decizia.
Eu am rămas cu impozitul, ei au rămas... cu bine. Nu aşa se spune? Rămas bun?

În altă ordine de idei, am primit un e-mail care mi-a adus bucurie şi care sună aşa: Anonim a introdus un nou comentariu privind postarea dvs. "Contractul de Leasing. Titlu executoriu?!!":
„PREMIERA IN ROMANIA Mă numesc C.A.V., 07*******, avocat Baroul A. Publicarea articolului m-a ajutat în contestaţia la executare promovată la..., 17.06.2009, Judecătoria A., împotriva unui contract de leasing (UNICREDIT LEASING CORPORATION IFN SA- finanţator - SRL-utilizator) Soluţia: Anularea clauzei contractuale de la pct.4.2., lit.B, teza ultimă din contractul de leasing financiar nr..., respectiv a clauzei contractuale abuzive privitoare la plata ratelor rămase de la reziliere la sfârşitul contractului, adică 5 miliarde ROL, anularea în parte a executării silite, inclusiv a popririi, reducerea onorariului de executor. Vă mulţumesc”

Dragă domnule, C.A.V.
Şi eu vă mulţumesc pentru veştile bune.

Şi într-o altă ordine de idei, de data asta, legat de Schepsis...
Săptămâna aceasta am avut ocazia să pregătesc o cauză interesantă.
Contestatoarea a formulat o contestaţie la executare solicitând printre altele ... anularea actului de adjudecare a imobilului executat silit prin vânzare la licitaţie publică.
Contestatoarea avea calitatea de promitent-cumpărătoare, antecontractul său fiind notat, la un moment dat, în cartea funciară a imobilului, moment întârziat de „circumstanţe necunoscute”, astfel încât asupra imobilului intimaţii (proprietarii sau promitent-vânzătorii) au încheiat un al doilea antecontract.
Când, cel de-al doilea promitent-cumpărător a aflat despre „circumstanţele necunoscute”, a formulat în justiţie o acţiune în rezoluţiune pe care de altfel a şi câştigat-o şi a procedat în subsidiar la executarea silită a promitent-vânzătorilor...executare silită prin scoaterea la licitaţie a imobilului.
Nota Bene: contestaţia a fost formulată împotriva atât a promitent-vânzătorilor cât şi a celui de-al doilea promitent-cumpărător.
Două dintre argumentele contestatoarei mi-au atras atenţia...

I. Contestatoarea susţine că între intimaţi există o „conivenţă culpabile” ( poate fi conivenţa altfel decât culpabilă?) şi că există o încălcare a dispoziţiilor art.948, pct.4 din Codul civil, respectiv că există o cauză ilicită care afectează actul de adjudecare.

Însă, potrivit jurisprudenţei în materie, pe calea contestaţiei la executare nu se pot repune în discuţie şi administra probe pentru a se combate situaţia de fapt, soluţionată cu ocazia procesului de fond, şi nu este posibil să se schimbe fondul soluţiei cuprinse în titlul executoriu.
Pe calea contestaţiei la executare nu se pot invoca motive de fond care să repună în discuţie o hotărâre judecătorească definitivă, intrată în puterea lucrului judecat. Or, în cadrul contestaţiei la executare, instanţa nu este îndreptăţită să examineze fondul raporturilor juridice dintre părţi, ci trebuie să se conformeze hotărârii puse în executare.
Deci, orice discuţiile cu privire la presupusa „conivenţă culpabilă” dintre intimaţi excedează cadrul procesual determinat de contestaţia la executare formulată.

În speţa, există Sentinţa XZY, pronunţată de Judecătoria Sibiu şi care se bucură de autoritate de lucru judecat, fiind definitivă şi irevocabilă şi prin care se admite acţiunea civilă formulată de către reclamant (intimatul, cel de-al doilea promitent-cumpărător) în contradictoriu cu pârâţii (intimaţii promitent-vânzători), se dispune rezoluţiunea promisiunii sinalagmatice de vânzare-cumpărare (Antecontract de vânzare-cumpărare) încheiată şi legalizată sub în-cheierea nr.... a BNP, iar pârâţii (intimaţii) sunt obligaţi la restituirea sumei de 50.000 euro cu titlu de avans din preţ.

Această sentinţă este de fapt titlul executoriu a cărui executare este contestată, fără însă a se mai putea pune în discuţie condiţiile de fond ale cauzei.

II. Încălcarea dispoziţiilor art.500, alin.(3) din Codul de procedură civilă

Potrivit dispoziţiilor legale ante-menţionate în cadrul procedurii de executare silită prin vânzare la licitaţie, „executorul va cere biroului de carte funciară să-i comunice drepturile reale şi alte sarcini care grevează imobilul urmărit. Titularii acestor drepturi vor fi înştiinţaţi despre executare şi vor fi citaţi la termenele fixate pentru vânzarea imobilului.”

Contestatoarea susţine faptul că executorul judecătoresc ar fi trebuit astfel să o încunoştinţeze de începerea procedurii de executare silită.
Astfel, textul de lege face vorbire despre titularii unor drepturi reale sau a unor alte sarcini care grevează imobilul.
Or, contestatoare NU este titulara unui drept real asupra imobilului, ci titulara unui drept PERSONAL, de creanţă, prin aceea că are calitatea de creditoare, respectiv de promitent-cumpărătoare.

În ceea ce priveşte terminologia folosită de Codul de procedură civilă de „alte sarcini”, considerăm că interpretarea acesteia trebuie să facă exclusiv după dispoziţiile legale în materie, respectiv după dispoziţiile art.19, alin.(1), lit.C din Legea nr.7/1996 a cadastrului şi a publicităţii imobiliare raportat la art.39, alin.(9) din Ordinul nr.633/2006, adică a REGULAMENTULUI de organizare şi funcţionare a birourilor de cadastru şi publicitate imobiliară, potrivit cărora: „Partea C (n.n. a unei cărţi funciare) se referă la dezmembrămintele dreptului de proprietate: uzufruct, uz, abitaţie, servituţile în sarcina imobilului, superficie şi sarcini (ipoteci, privilegii)…”
Deci, în sensul dispoziţiilor art.500, alin.(3) executorul judecătoresc trebuie să înştiinţeze despre executare pe titularii drepturilor reale şi pe cei ai drepturilor REALE ACCESORII, eventualii creditori ipotecari sau privilegiaţi şi NICIDECUM pe contestatoare care este titulara unui drept personal de creanţă.

Mai mult decât atât, luând în calcul efectul opozabilităţii înscrierilor în cartea funciară, contestatoarea nu poate susţine faptul că nu a avut cunoştinţă despre executarea silită asupra imobilului prin vânzare la licitaţie, întrucât potrivit datelor de carte funciară, în C.F.-ul imobilului a fost notată în favoarea creditorului (intimatul, cel de-al doilea promitent-cumpărător), somaţia de plată din 1.12.2008, emisă de către executor, somaţie prevăzută de dispoziţiile art.497, alin.(1) şi alin.(2) din Codul de procedură civilă şi necesară vânzării prin licitaţie publică a unui imobil.


Fără nicio legătură, doar că mi-a rămas în minte...
TUDOR GHEORGHE- Pedeapsa macului

Punerea în întârziere a debitorului unei obligaţii. Realitatea procedurii

Spre deosebire de realitatea obiectivă, realitatea subiectivă este singura accesibilă.

Este de preferat să credem că avem percepţia corectă asupra lucrurilor pe care le trăim, tot atât cât este de preferat să credem că bucătarul s-a spălat pe mâini înainte să taie julienne ardeiul...

sau poate pe „Julienne, la femme infidel”.

Deşi, unul dintre personajele de ipostază era Hélène, în filmul lui Claude Chabrol.

Sunt multe lucruri despre care ne convingem că sunt adevărate, chiar dacă realitatea obiectivă stă pe scaunul de vis-a-vis.

Despre prietenie, fidelitate, corectitudine sunt tot atâtea filme şi realităţi, câţi bucătari.

Realitatea obiectivă tinde să fie alta şi mi se pare că are o fire răutăcioasă şi al naibii de refractară.

Evident că există şi cazuri fericite... cazuri în care este doar refractară.

În ceea ce priveşte speţa de mai jos, lucrurile stau exact la fel în ceea ce priveşte punerea în întârziere a debitorului.

Pentru acordarea daunelor interese compensatorii trebuie analizată îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 1021, art. 1075 Cod civil şi următoarele, adică a aceloraşi condiţii în care se poate dispune rezoluţiunea judiciară (existenţa unei fapte ilicite a debitorului, a vinovăţiei acestuia şi îndeplinirea cerinţei privind punerea în întârziere a debitorului obligaţiei neexecutate) dar şi a celor specifice obligaţiei de despăgubire, existenţa unui prejudiciu care să fi fost cauzat creditorului şi existenţa unei legături de cauzalitate între prejudiciu şi fapta ilicită a debitorului.

În cazul în care prin convenţie părţile au prevăzut şi un termen cert pentru îndeplinirea obligaţiilor asumate de debitor, este de menţionat că împlinirea termenului marchează doar momentul în care obligaţia trebuie executată, adică momentul în care aceasta devine scadentă.

Acest moment este însă în strânsă legătură cu una din condiţiile impuse pentru rezoluţiunea contractelor şi pentru acordarea de daune compensatorii, anume cu punerea în întârziere a debitorului.

În cazul în care părţile litigante nu au stipulat prin convenţia încheiată o clauză potrivit căreia prin ajungerea la termen debitorul este de drept în întârziere, simpla ajungere la termenul convenit nu este de natură să îndeplinească cerinţa referitoare la punerea în întârziere, creditorul având obligaţia de a-l pune pe debitor în întârziere pentru obţinerea de daune interese.

Cerinţa analizată nu poate fi considerată îndeplinită nici prin formularea unei acţiuni în privind rezoluţiuna convenţiei, cât timp creditorul nu a înţeles să solicite mai întâi executarea obligaţiei.

Ca atare, apărarea invocată de pârâta debitoare în faţa instanţelor de fond, în sensul că nu datorează daune interese, întrucât nu a fost notificată de reclamantă pentru a-şi îndeplini obligaţia, era fondată şi se impunea a fi reţinută cu prioritate.

Î.C.C.J., Secţia civilă şi de proprietate intelectuală, decizia nr. 892 din 3 februarie 2009.

În drept, potrivit art. 1020 Cod civil „Condiţia rezolutorie este subînţeleasă totdeauna în contractele sinalagmatice, în caz când una dintre părţi nu îndeplineşte angajamentul său”.

Potrivit art. 1021 Cod civil, într-un astfel de caz, creditorul are alegerea sau să silească pe debitor să îşi execute obligaţia sau să ceară desfiinţarea (rezoluţiunea) contractului cu daune interese.

În caz de rezoluţiune judiciară, instanţa are a verifica existenţa unei fapte ilicite a debitorului (care constă tocmai în neexecutarea sau executarea cu întârziere a obligaţiei), existenţa vinovăţiei acestuia (adică, neexecutarea să îi fie imputabilă) şi îndeplinirea cerinţei privind punerea în întârziere a debitorului obligaţiei neexecutate, instanţa având posibilitatea de a acorda debitorului, după circumstanţe, un termen de graţie pentru aducerea la îndeplinire a obligaţiei.

În cauza dedusă judecăţii, prima instanţă nu a mai procedat la efectuarea de verificări cu privire la cauzele şi condiţiile rezoluţiunii, apreciind că se impune desfiinţarea promisiunii bilaterale de vânzare cumpărare în temeiul art. 969 Cod civil, adică urmare a acordului ambelor părţi, acord care a fost dedus din împrejurarea că reclamanta a cerut direct în instanţă rezoluţiunea promisiunii iar pârâta a consemnat la dispoziţia acesteia sumele de bani încasate cu titlu de avans din preţ, sume de bani care au fost ridicate de către reclamantă, soluţia fiind însuşită, în lipsă de critici, şi de instanţa de apel.

Punerea în întârziere, spre deosebire de termen, marchează momentul de la care debitorul refuză să execute iar creditorul este în drept să pretindă daune interese compensatorii pentru neexecutarea obligaţiei.

Punerea în întârziere constă într-o manifestare de voinţă din partea creditorului prin care el pretinde executarea obligaţiei de către debitor şi ea se poate face fie printr-o notificare adresată debitorului prin executorul judecătoresc, fie prin cererea de chemare în judecată a debitorului prin care se pretinde executarea obligaţiei, cu excepţia cazurilor în care debitorul este de drept în întârziere (de art. 1079 Cod civil).

Referitor la legătura dintre termenul suspensiv şi punerea în întârziere, atunci când e vorba de o obligaţie de a da sau de a face, regula este aceea că simpla ajungere la termen, adică la scadenţă, nu îl pune în întârziere pe cel împotriva căruia curge (dies non interpellat pro homine), fiind nevoie de punerea în întârziere în formele mai sus arătate, cu excepţia cazului în care debitorul este de drept în întârziere prin simpla ajungere la termen (dies interpellat pro homine).

Pentru a fi de drept în întârziere prin simpla ajungere la termen, în sensul art.

1079 pct. 2 Cod procedură civilă, este necesar ca prin convenţia încheiată părţile să fi prevăzut o clauză în acest sens.

În speţa supusă analizei, părţile litigante nu au stipulat prin convenţia încheiată o clauză potrivit căreia prin ajungerea la termenul din 31 decembrie 2005 pârâta debitoare ar fi de drept în întârziere, caz în care, simpla ajungere la termenul convenit nu era de natură să îndeplinească cerinţa referitoare la punerea în întârziere, reclamanta creditoare având obligaţia de a pune pârâta în întârziere pentru obţinerea de daune interese.

Reclamanta nu a făcut însă o asemenea dovadă, pârâta debitoare nefiind pusă în întârziere printr-o notificare prin care să i se fi pretins executarea şi aceasta să fi refuzat.

Cerinţa analizată nu poate fi considerată îndeplinită nici prin formularea cererii dedusă judecăţii în prezenta cauză cât timp reclamanta nu a înţeles să solicite mai întâi executarea obligaţiei ci doar rezoluţiunea convenţiei.

Ca atare, apărarea invocată de pârâta debitoare în faţa instanţelor de fond, în sensul că nu datorează daune interese, întrucât nu a fost notificată de reclamantă pentru a-şi îndeplini obligaţia, era fondată şi se impunea a fi reţinută cu prioritate.

Bilanţul de partaj. Divizarea şi lichidarea societăţilor comerciale

Cine a spus că evaluările personale trebuie făcute doar „de Anul Nou”? Rezoluții pentru un an nou?...hmmm. Comod.
Eu zic că o rezoluție de duminică nu este cu nimic mai prejos.
Eu azi m-am bucurat de soare și aer cum nu am mai făcut-o de mult.
Mi-am dat seama că sunt o norocoasă. Dacă nu din alt motiv, doar pentru că tata este fan Rolling Stones și Marihien (așa îi spuneam noi Daciei 1300) avea casetofon Blaupunkt. Satisfaction-Jumping Jack Flash, Paint it black, Red Rooster...şi de la capăt. Dacă nu din alt motiv, doar pentru că mama preferă brăţările de argint și bunul simț.
...sunt o norocoasă!

Vis-a-vis de evaluările pe care le parcurgem, fie că dorim sau nu, fie că nu ne place rezultatul, fie că suntem norocoși...să trecem la tema juridică a acestei postări.
Ați văzut ce frumos e afară?
Pardon. Concentrila!

Prin Ordinul Ministerului Finanțelor (actualul Minister al Economiei și Finanțelor, asta că tot mi se reproşează că sunt prea tehnică. Prostii! :)) nr.1376/2004, publicat în Monitorul Oficial al României nr.1012 din 3 noiembrie 2004, au fost aprobate Normele metodologice privind reflectarea în contabilitate a principalelor operațiuni de fuziune, divizare, dizolvare și lichidare a societăților comerciale, precum și retragerea sau excluderea unor asociați din cadrul societăților comerciale și tratamentul fiscal al acestora.

Vorbind despre dizolvare din punct de vedere juridic...dizolvarea societăților comerciale este reglementată de art.227-237 ind.1 din Legea nr.31/1990, republicată și cu cele 1001 de modificări şi completări ulterioare și denumită în continuare LSC.
Să începem cu lucrurile plate, nu? De genul: încetarea existenței societăților comerciale ca persoane juridice presupune parcurgerea a două etape: dizolvarea și lichidarea.
Există mai multe operațiuni necesare a fi efectuate în situația dizolvării unei societăţi comerciale, cu câteva excepții cum ar fi, spre exemplu, atunci când societatea se dizolvă potrivit modului prevăzut la art. 227 alin. (1) lit. f) din LSC și se referă la:
-inventarierea și evaluarea elementelor de activ și de pasiv, potrivit Legii contabilității nr.82/1991, evident, re-re-re-republicată și a normelor și reglementărilor contabile și înregistrarea rezultatelor inventarierii și ale evaluării;
-întocmirea situațiilor financiare;
-adoptarea de către Adunarea generală a acționarilor sau a asociaților a unei hotărâri prin care se stabilesc operațiunile care urmează să fie efectuate de către lichidator în numele societății comerciale;
-valorificarea elementelor de activ, cum ar fi spre exemplu vânzarea imobilizărilor şi a stocurilor, recuperarea creanțelor, încasarea investițiilor financiare pe termen scurt, etc.;
-cu titlul opțional (Ha.Ha.Ha) achitarea datoriilor către bugetul de stat și către ceilalți creditori;
-stabilirea rezultatului lichidării, adică + sau -, profit sau pierdere;
-calcularea, reținerea și virarea impozitului pe profit/venit și a impozitului pe dividende în urma acțiunii de dizolvare/lichidare;
-întocmirea bilanțului de partaj. De lege ferenda, cred că această terminologie ar trebui adoptată şi în ceea ce privește desfacerea căsătoriei, chiar dacă soții ajung să își împartă scrumiere și tacâmuri „de la mama” .
-efectuarea partajului capitalului propriu (activului net) al societății comerciale, rezultat din lichidarea societății comerciale, în funcție de: prevederile actului constitutiv, sau hotărârea adunării generale a acționarilor/asociațiilor, sau cota de participare la capitalul social a fiecăruia (!).
Partajul constă în împărțirea capitalului propriu (activului net), rezultat din lichidare, între acționarii sau asociații societății comerciale.

Activitatea societății va fi subordonată exigențelor lichidării, scopul nefiind realizarea de beneficii, ci realizarea finalităților lichidării. Administratorii societății sunt înlocuiți cu lichidatorii, această acțiune reclamând îndeplinirea unor formalități de publicitate. Odată cu predarea gestiunii către lichidatori, adunarea generală își încetează existența.

La data întocmirii bilanțului de divizare, diferențele de curs valutar dintre cursul de schimb de la această dată și cursul de schimb de la data înregistrării în
contabilitate, rezultate din evaluarea disponibilităților în valută și a altor valori de trezorerie se înregistrează în conturile de venituri și cheltuieli din diferențe de curs valutar, după caz.
Creanțele și datoriile în valută se evaluează pe baza cursului de schimb în vigoare la data întocmirii bilanțului de divizare. Diferențele de curs valutar,
favorabile sau nefavorabile, între cursul de la data înregistrării creanțelor sau datoriilor în valuta ori față de cursul la care au fost raportate în situațiile financiare anterioare i cursul de schimb de la data întocmirii bilanțului se înregistrează la venituri sau cheltuieli din diferențe de curs valutar,
după caz.
Operațiunile care au loc după data întocmirii bilanțului de divizare se efectuează numai cu aprobarea acestora de către societățile care primesc prin divizare elementele de activ și de pasiv, dacă este cazul.
Activitățile respective vor fi evidențiate în contabilitatea societății care se divizează și vor fi avute în vedere la întocmirea documentelor privind protocolul de predare-primire și balanța de verificare.
Societățile care se divizează și care au înregistrat pierdere contabilă vor stipula în documentele de divizare încheiate între părți modalitățile de acoperire a pierderii.
În situația în care societatea comercială care se lichidează are pierdere contabilă care nu poate fi acoperită cu ocazia lichidării, modalitatea de acoperire a acesteia va fi cea prevazuta în hotărârea judecătorească definitivă și irevocabilă, în vederea întocmirii situațiilor financiare finale.
Societăților comerciale care își încetează existența prin divizare și care au activ net, capitaluri proprii negative li se preiau elementele de activ și de pasiv fără emisiune de acțiuni.
Societățile comerciale care se află în lichidare vor depune în mod obligatoriu declarațiile prevăzute în mod imperativ de lege, cum ar fi: declarația de impozit, asigurări de sănătate, fond de șomaj etc. Acestea se semnează de lichidator.

TOP 5 ROLLING STONES
1. Give me shelter
2. Brown sugar
3. Red rooster
4. Miss you
5. Sympathy for the devil

Şi pentru a echilibra balanța, bonus track: Mick Jagger: God gave me everything I want :))

Despre consecinţe şi despre suportarea pasivului social al debitorului ajuns în stare de insolvenţă

Evident, cu toţii ne-am dorit cel puţin o dată să scăpăm „basma curată” dintr-o situaţie mai mult sau mai puţin tulbure în care ne-am găsit la un moment dat. Însă, la fel de evident este şi faptul că nu întotdeauna acest lucru este posibil.
Deşi agnostică ca structură, cred că există sau ar trebui să existe un echilibru între acţiuni şi consecinţe, fie că acest lucru ne avantajează, fie că nu...
Aşadar...
Potrivit art.138, alin.(1) din Legea nr.85/2006 privind procedura insolvenţei, în cazul în care raportul asupra cauzelor şi împrejurărilor care au dus la apariţia insolvenţei debitorului identifică persoanele cărora le este imputabilă această stare, la cererea administratorului judiciar sau a lichidatorului, judecătorul sindic poate dispune ca o parte a pasivului debitorului, persoană juridică, ajuns în stare insolvenţă, să fie suportată de membrii organelor de conducere şi/sau de supraveghere din cadrul societăţii, precum şi oricare altă persoană care a cauzat starea de insolvenţă a debitorului.
Aplicarea dispoziţiilor din materia insolvenţei nu înlătură însă, aplicarea legii penale pentru faptele care constiuie infracţiuni.
Mai mult decât atât, comitetul creditorilor poate cere judecătorului-sindic să fie autorizat să introducă acţiunea împotriva persoanei care a cauzat starea de insolvenţă a debitorului, dacă această persoană nu a fost indicată, din omisiune, în raportul asupra cauzelor insolvenţei sau dacă nu s-a formulat acţiune împotriva acesteia şi răspunderea ameninţă să se prescrie.
În caz de pluralitate de subiecte, răspunderea este solidară, fiind necesar însă, ca apariţia stării de insolvenţă să fie contemporană sau anterioară perioadei de timp în care respectivele persoane şi-au exercitat mandatul ori în care au deţinut poziţia care ar fi putut cauza insolvenţa.
Cu toate acestea, persoanele în cauză se pot apăra de solidaritate dacă fac dovada că s-au opus la actele ori faptele care au cauzat insolvenţa sau au lipsit de la luarea deciziilor care au cauzat această stare a debitorului, solicitând să fie reţinută, chiar şi ulterior luării deciziilor, opoziţia lor.

Dispoziţiile legale mai sus menţionate reţin 7 categorii de fapte de natură a atrage răspunderea pentru suportarea pasivului debitorului insolvent. Astfel, vor răspunde pentru datoriile sociale: persoanele care:

I. persoanele care au folosit bunurile sau creditele persoanei juridice în folosul propriu sau în cel al unei alte persoane. Cu alte cuvinte, este cazul persoanei care garantează, prin cauţiune reală, cu averea societăţii, datoriile sale personale sau ale altei persoane, sau care încasează pentru sine efectele de comerţ în care apare ca beneficiar societatea, precum şi acela care a folosit în interes propriu creditul bancar obţinut pentru societate. Instanţele judecătoreşti au considerat, în aces sens, că încasarea în numerar, de către administrator a sumelor reprezentând preţul serviciilor prestate şi neevidenţierea în contabilitate a acestora generează o prezumţie de utilizare a sumelor respective în interesul propriu, la fel fiind şi în cazul în care nu se face decontarea avansurilor etc.;
II. persoanele care au făcut acte de comerţ în interes personal, sub acoperirea persoanei juridice;
III. persoanele care au dispus, în interes personal, continuarea unei activităţi care ducea, în mod vădit, persoana juridică la încetarea de plăţi. În acest caz, interesul personal reprezintă condiţia esenţială pentru a se putea angaja răspundere adminsitratorului, întrucât simpla continuare a unei activităţi nerentabile, care conducea vădit şi inevitabil la insolvenţă nu este suficientă. Instanţele judecătoreşti au statuat că un astfel de interes personal poate avea ca obiect încasarea salariului de către administrator;
IV. persoanele care au ţinut o contabilitate fictivă, au făcut să dispară unele documente contabile sau nu au ţinut contabilitatea în conformitate cu legea. Această categorie de fapte se încadrează în dispoziţiile ce fac obiectul art.141, lit.a) din Legea nr.85/2006 şi privesc săvârşirea infracţiunii de bancrută frauduloasă. Cu toate acestea, în lipsa unor dovezi din care să rezulte că neregulile au fost provocate cu intenţia de a eluda obligaţiile fiscale, prin înscrieri neconforme cu realitate în registrele contabile, nu se poate atrage răspunderea pentru suportarea pasivului debitorului insolvent. Pe de altă parte, potrivit jurisprudenţei în materie, lipsa evidenţelor contabile sau continuarea activităţii fără o organizare clară, fără evidenţă contabilă şi cu comenzi sporadice, cu scopul unic de a obţine venituri personale constituie premisele pentru antrenarea răspunderii în baza art.138 din Legea nr.85/2006;
V. persoanele care au deturnat sau au ascuns o parte din activul persoanei juridice ori au mărit în mod fictiv pasivul acesteia. Ca exemplu, încasarea unor remuneraţii abuzive se numără printre faptele reţinute sub această calificare şi care sunt reglementate şi de art.141 lit.a),b) din Legea nr.85/2006, constituind infracţiunea de bancrută frauduloasă;
VI. persoanele care au folosit mijloace ruinătoare pentru a procura persoanei juridice fonduri, în scopul întârzierii încetării de plăţi, contractarea unor credite cu dobânzi exorbitante fiind una dintre faptele ce pot fi reţinute sub această categorie;
VII. persoanele care în luna precedentă încetării plăţilor, au plătit sau au dispus să se plătească cu preferinţă unui creditor, în dauna celorlalţi creditori. Potrivit jurisprudenţei în materie, nu se încadrează în situaţia prevăzută de art.138, alin.(1), lit.f, nerespectarea obligaţiilor fiscale privind plata creanţelor bugetare de către debitor;

Referitor la aspectele procedurale reglemententate de art.138, alin.(2) şi urm. din Legea nr.85/2006, este de reţinut faptul că:

Judecătorul-sindic nu se poate legal autoinvesti cu stabilirea răspunderii în temeiul dispoziţiilor art.138, sfera persoanelor abilitate ce pot dobândi calitate procesuală activă fiind limitată la: administratorul judiciar, lichidatorul şi comitetul creditorilor.
Însă, abilitatea legală a comitetului creditorilor este subsidiară şi este condiţionată de autorizarea prealabilă dată de către judecătorul-sindic.
Cu alte cuvinte, comitetul creditorilor va putea formula cererea de atragere a răspunderii numai dacă:
- administratorului judiciar sau a lichidatorului a omis să indice, în raportul său, şi persoanele vinovate pentru starea de insolvenţă sau a omis să introducă o cerere cu acest obiect deşi a identificat persoanele vinovate;
- există ameninţarea prescrierii dreptului la acţiune pentru stabilirea răspunderii persoanelor vinovate;
- a cerut şi a obţinut din partea judecătorului sindic autorizarea să introducă acţiunea. Însă, potrivit opiniilor exprimate în doctrina de specialitate, această autorizare în prealabil a comitetului creditorilor pentru formularea cererii face ca judecătorul-sindic să poată fi recuzabil... potrivit dispoziţiilor art.27, pct.7 din Codul de procedură civilă. Mai mult decât, legea insolvenţei recunoaşte şi o abilitate legală a aceluiaşi comitet al creditorilor de a formula, potrivit art.81, alin.(2) o acţiune pentru anularea actelor frauduloase încheiate de debitor în dauna creditorilor sau pentru anularea constituirilor sau transferurilor de drepturi patrimoniale.

Subiectele pasive ale acţiunii în atragerea răspunderii pentru pasivul social, potrivit dispoziţiilor art.138 din Legea nr.85/2006 pot fi:
- membrii organelor de supraveghere, auditori şi cenzori, precum şi membrii comitetului de direcţie cu atribuţii de supraveghere;
- membrii organelor de conducere;
- orice altă persoană care a cauzat starea de insolvenţă a debitorului, ca de exemplu, conducătorul de fapt;
Deci numai de persoane care au în mod legal sau faptic atribuţii de conducere, de autoritate şi de dispoziţie.
Astfel, potrivit jurisprudenţei în materie, nu are relevanţă faptul că la data naşterii creanţei persoana faţă de care se cere stabilirea răspunderii nu avea calitatea de administrator, ci numai săvârşirea în timpul mandatului a unei fapte de natura celor reglementate de art.138, alin.(1) din Legea nr.85/2006.
De altfel, în aceeaşi ordine de idei, atragerea răspunderii este posibilă şi dacă persoana respectivă a exercitat doar în fapt atribuţiile unei funcţii de conducere, autoritate sau dispoziţie, împrejurărarea că nu au fost respectate toate formalităţile prevăzute de lege, cum ar fi cea a publicării în Monitorul Oficial sau înscrierea în registrul comerţului nefiind de natură să înlăture aplicabilitatea art.138 din Legea nr.85/2006.

Vis-a-vis de formularea...o parte din pasivul persoanei juridice, în doctrina de specialitate s-a opinat că judecătorul-sindic este abilitat să-i oblige pe conducători şi la plata întregului pasiv rămas neacoperit după lichidarea averii debitorului, textul legal trebuind a fi interpretat în sensul că fiecare dintre persoanele răspunzătoare poate fi obligată individual când faptele personale sunt diferite şi prejudiciul cauzat de fiecare faptă poate fi precis determinat.
Independent de cuantumul pasivului, răspunderea fiecăruia se va limita la prejudiciul cauzat cu vinovăţie prin fapta proprie sau fapta comună, vinovăţie ce trebuie, mai întâi de toate, dovedită că există, iar în subsidiar că îmbrăcă forma intenţei.

Deşi, în general suntem predispuşi, cu toţii, să dăm vina pe alţii pentru orice...este de menţionat faptul că enumerarea faptelor care atrag răspunderea pentru pasivul debitorului persoană juridică este una limitativă, nefiind deci susceptibilă de extindere.
Astfel, potrivit jurisprudenţei în materie, s-au respinses cererile de atragere a răspunderii prin care s-au invocat, de exemplu:
- nedepunerea diligenţelor pentru readucerea unor bunuri în patri-moniul debitorului;
- neînregistrarea în contabilitate a datoriilor faţă de buget;
- managementul defectuos;
- neurmărirea încasării propriilor creanţe;
În acelaşi sens, instanţele de judecată au respins cererile în situaţiile în care s-a dovedit că insolvenţa a avut alte cauze, cum ar fi:
- neşansa de a desfăşura o activitate profitabilă;
- întreruperea temporară a activităţii de producţie din motive neimputabile, nerecuperarea propriilor creanţe, neplata datoriilor curente, neîncasa-rea valorii mărfurilor exportate;
- diminuarea cererii pieţei şi scăderea preţurilor;
- riscul inerent desfăşurării oricărei activităţi comerciale;

În ultimul rând, din practica instanţelor de judecată rezultă câteva principii ale procedurii reglementate prin art.138 din Legea nr.85/2006, principii care la nivel teoretic cel puţin, tind să fie de aplicabilitate unitară:
-instanţa nu se poate sesiza din oficiu cu privire la atragerea răspunderii organelor de conducere;
-dreptul la acţiune pentru stabilirea obligaţiei conducătorului persoanei juridice aparţine persoanei juridice debitor faţă de care s-a deschis procedura insolvenţei în principal prin administratorului judiciar, sau lichidatorului, după caz, iar NUMAI în subsidiar, prin comitetului creditorilor;
-dreptul la acţiune se stinge în termen de trei ani, corespunzător termenului general de prescripţie extinctivă. Termenul se calculează de la data la care persoana juridică, debitor în procedură, prin reprezentanţii săi legali, a avut cunoştinţă de fapta cauzatoare de insolvenţă şi l-a cunoscut pe autorul faptei sau trebuia să cunoască fapta şi autorul. Termenul de prescripţie s-ar putea împlini şi înainte de data deschiderii procedurii, cu consecinţa imposibilităţii legale a admiterii unei cereri de atragere a răspunderii. Dacă termenul de prescripţie nu era împlinit la data deschiderii procedurii, sentinţa prin care se deschide procedura are ca efect prelungirea termenului de prescripţie cu doi ani, potrivit dispoziţiilor art.139 din Legea nr.85/2006;
-nu este legală investirea judecătorului-sindic cu cererea pentru stabilirea răspunderii în temeiul dispoziţiilor art. 138, după închiderea procedurii. De asemenea, răspunderea membrilor organelor de conducere nu poate fi stabilită nici înainte de definitivarea tabelului creanţelor;
-pentru a hotărî obligarea membrilor organelor de conducere să suporte pasivul debitorului persoană juridică, judecătorul-sindic este obligat să respecte principiul nemijlocirii în sensul de a-şi baza sentinţa numai pe probele administrate nemijlocit, conform art. 129, alin.(5) din Codul de procedură civilă. În acest sens, raportul lichidatorului nu constituie o probă suficientă pentru admiterea cererii bazată pe dispoziţiile art. 138;
-închiderea procedurii nu poate opera decât după soluţionarea definitivă şi irevocabilă a cererii pentru stabilirea răspunderii membrilor organelor de conducere şi după executarea silită a hotărârii pronunţare contra acestora;
-închiderea procedurii poate fi dispusă şi înainte de executarea silită contra persoanelor răspunzătoare în temeiul art.138. După învestire, la cererea persoanelor care l-au sesizat, judecătorul-sindic va dispune măsuri asigurătorii asupra averii personale a membrilor organelor de conducere a persoanei juridice debitoare care sunt pasibili de răspundere patrimonială conform dispoziţiilor art.141 şi art.142 din Legea 85/2006 a procedurii insolvenţei.


Bibliografie selectivă:
F.D.A. Petre, Gh. Negură, G. Bălaşa, P.Coman, Răspunderea membrilor organelor de conducere în proceur insolvenţei reglementată de Lege nr.85/2006. reglementare, doctrină, jurisprudenţă, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2007;
I. Ciolcă, Infracţiuni economice. Practică judiciară, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2008;
I. Adam, C.N.Savu, Legeaprocedurii insolvenţei. Comentarii şi explicaţii, Editura C.H.BECK, Bucureşti, 2006;
I. Turcu, Legea procedurii insolvenţei. Cometariu pe articole, Editura C.H.BECK, Bucureşti, 2007;
Şt. Dumitru, Răspunderea membrilor organelor de conducere întemeiată pe
art.124 din legea 64/1995. Prescripţia extinctivă a dreptului la acţiune;