Rostul şi destinul burgheziei româneşti...

Pregătindu-mi teza de doctorat...am avut ocazia să mă bucur pentru că mi-am regăsit corespondenţe şi să mă întristez pentru că se pare că ne îndreptăm către nicăieri.
Mi-am adus aminte şi de foştii şi unii dintre actualii mei colegi.
În mod evident nu există reţete de succes general valabile.

Există însă, din fericire, sisteme de referinţă.
Care este sistemul tău de referinţă?

"În vremea noastră, năzuinţa spre viaţă largă şi spre trecerea zilei de azi înaintea zilei de mâine a fost favorizată poate şi de experienţele repetate şi atât de rele pe care le-au făcut cei care au agonisit, în raport cu cei care au cheltuit. Inflaţia excesivă de la războiu încoace, diferitele feluri de conversiune ca şi împroprietărirea însăşi care a însemnat o lovitură mare dată spiritului de acumulare au creat un anumit scepticism faţă de garanţiile pe care le poate oferi averea.
Din tot ce s-a petrecut de la războiul mondial şi până acum în România, înţeleptul a putut trage concluzia că rentează mai bine să fii risipitor decât econom şi că debitorului i se rezervă bucurii şi surprize plăcute, care nu-l aşteaptă niciodată pe creditor. Cei din urmă douăzeci de ani au fost desigur la noi mai mult era greirilor decât a furnicilor.
Fără a voi să facem elogiul risipei, putem să relevăm şi unele aspecte simpatice, în uşurinţa cu care se cheltuiesc banii în România.
Românul vorbeşte cu o admiraţie neeconomisită de omul care ştie să trăiască, iar băiatul de vieaţă tip specific românesc este desigur mai simpatic, mai uman şi mai nevinovat în toată fiinţa lui, decât tipul pe care francezul îl numeşte bon vivant, iar germanul Lebemann.
Concepţia estetică a vieţii, pe plan vulgar, înseamnă a înţelege traiul ca o petrecere. Cât de caracteristică şi cât de românească este noţiunea intraductibilă de chef, care nu poate fi transpusă exact, nici prin cuvântul francez la noce, nici prin cel german Bummel! Cheful este o manifestare, în acelaşi timp egoistă şi generoasă; el înseamnă ignorarea pentru o clipă a grijilor şi răspunderilor; el exprimă în chip culminant şi simbolic psihologia lui Petronius în ediţie populară românească. Românul adevărat nu este niciodată meschin şi îşi râde de aceea dintre compatrioţii lui cum sunt unii ardeleni care arată deprinderi raţionale şi cuminţi în administrarea cheltuielilor lor. Ideea românului despre avere şi venit este epicuriană; scopul acestora este consumul cu toate bucuriile lui.
Năzuinţa spre lux şi confort este irezistibilă, nu numai în burghezie, ci chiar şi în clasa mijlocie şi în ţărănime. De câte ori poate, românul se aruncă spre îmbrăcăminte de mătase, spre case frumos mobilate şi mai ales spre automobile.
Dar o burghezie care imită boierimea de altădată şi trăieşte o vieaţă de stil supra-burghez şi supra-dimensionat faţă de mijloacele sale creiază o mare nestabilitate socială şi prezintă un mare procent de căderi individuale.
Iată de ce burghezia românească nu este burghezie în una din trăsăturile cele mai esenţiale; pe când Occidentul pune preţ pe agonisire, pe siguranţă şi pe viitor, burghezia noastră pune preţ pe cheltuială, pe satisfacţii şi pe prezent. Pe când burghezii din Apus lucrează pentru copiii lor, burghezii români lucrează prea adeseori numai pentru ei înşişi."

Mihail Manoilescu, Rostul şi destinul burgheziei româneşti, Editura Cugetarea-Georgescu Delafras, Bucureşti, 1942;

Despre HAPPY END. Executarea silită

Clişeu: aparenţele înşală.
Mă întreb dacă după titlu aş putea fi bănuită de optimism?
De câte ori am ocazia să citesc motivarea Înaltei Curţi sau a Curţii Constituţionale am senzaţia stranie că trăiesc într-o lume juridică paralelă.
Pentru E.T. e simplu...are dreptate, se adresează instanţei, are câştig de cauză şi execută silit personajul negativ! HAPPY END!
Hmmmmm...într-o lume juridică paralelă însă...cine are dreptate şi face greşeala de a se adresa, fără a avea şi„spatele acoperit”, instanţei de judecată, nu numai că, în general, nu are câştig de cauză dar mai este şi executat silit de personajul negativ pentru cheltuielile de judecată.
Pe de altă parte, este posibil ca aceasta să fie doar perspectiva mea...şi să fie greşită.

Vis-a-vis de motivare...
Prin Decizia nr.458 din 31 martie 2009, definitivă şi general obligatorie (n.n. sunteţi siguri?) Curtea Constituţională a României a admis excepţia de neconstituţionalitate cu privire la dispoziţiile art.3731 din Codul de procedură civilă.
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie art.3731 din Codul de procedură civilă, astfel cum a fost modificat prin art.I, pct.13 din Legea nr.459/2006, având următorul cuprins: „Cererea de executare silită se depune la executorul judecătoresc, dacă legea nu prevede altfel...”.
În redactarea anterioară, textul avea următorul cuprins : „Cererea de executare silită se depune la executorul judecătoresc, dacă legea nu dispune altfel. Executorul judecătoresc va solicita încuviinţarea executării de către instanţa de executare, căreia îi va înainta, în copie, cererea creditorului urmăritor şi titlul executoriu...”.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, se susţine, în esenţă, că textul de lege criticat este neconstituţional, deoarece, deşi executarea silită reprezintă o fază a procesului civil, prin înlăturarea intervenţiei instanţei în controlul de legalitate al începerii procedurii execuţionale, i s-a acordat acesteia un caracter administrativ, ce încalcă principiul separaţiei puterilor în stat. Prin modificarea dispoziţiilor art.3731 din Codul de procedură civilă s-au eliminat dispoziţiile legale care supuneau controlului de legalitate al instanţelor de judecată începerea executării, în prezent executorul judecătoresc fiind liber să aprecieze asupra legalităţii cererii creditorului întocmai ca o instanţă de judecată, ceea ce este vădit neconstituţional.
S-a mai arătat că prin aprecierea greşită de către executorul judecătoresc a îndeplinirii sau nu a condiţiilor necesare punerii în executare, patrimoniul creditorului sau al debitorului poate fi afectat în sensul micşorării nejustificate sau a imposibilităţii de reîntregire, ceea ce încalcă dreptul de proprietate privată.

Curtea Constituţională a reţinut faptul că:procesul civil parcurge două faze: judecata şi executarea silită, aceasta din urmă intervenind în cazul hotărârilor susceptibile de a fi puse în executare cu ajutorul forţei de constrângere a statului sau a altor titluri executorii, în măsura în care debitorul nu-şi execută de bună voie obligaţia.
Caracterul unitar al procesului civil impune respectarea garanţiilor ce caracterizează dreptul la un proces echitabil atât în faza judecăţii cât şi a executării silite, cea mai importantă dintre aceste garanţii fiind „dreptul la un tribunal” în sensul art.21 din Constituţie şi al art.6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, adică liberul acces la o instanţă independentă şi imparţială, stabilită prin lege, şi controlul actelor efectuate în ambele faze ale procesului de către instanţele judecătoreşti.
În acelaşi sens s-a pronunţat şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului, care a statuat în jurisprudenţa sa că „dreptul la un tribunal garantat de art.6 alin.1 din Convenţie ar fi iluzoriu dacă ordinea juridica internă a unui stat contractant ar permite ca o hotărâre judecătorească definitivă şi obligatorie să rămână inoperantă în detrimentul unei părţi. Executarea unei sentinţe, a oricărei instanţe, trebuie considerată ca făcând parte integrantă din «proces» în sensul art.6.” (cauzele SC Ruxandra Trading împotriva României, 2007, Hornsby împotriva Greciei, 1997).

De asemenea, Curtea a reţinut faptul că în redactarea anterioară a textului, art.3731 îndeplinea exigenţele unui proces echitabil, plasând executarea silită sub controlul instanţei de judecată, încă de la debutul acestei proceduri, dar că prin modificarea adusă prin Legea nr.459/2006, a fost eliminată obligaţia executorului judecătoresc de a solicita încuviinţarea executării silite de către instanţa de executare, precum şi procedura încuviinţării executării silite, în ansamblul său.

Astfel, prin înlăturarea controlului judecătoresc asupra începerii executării silite, s-a conferit executorului judecătoresc competenţa de a decide cu privire la legalitatea şi temeinicia cererii de executare silită, activitate ce constituia atributul instanţei de judecată.

Cu alte cuvinte, înainte de modificările aduse prin Legea nr.459/2006, instanţa de judecată, respectiv instanţa de executare era cea care efectua verificările necesare ANTERIOR şi în vederea încuviinţării executării silite, verificări care aveau ca obiect existenţa şi legalitatea titlului executoriu, caracterul cert, lichid şi exigibil al creanţei, calitatea părţilor din procedură, etc.
Or, conferirea unei asemenea competenţe executorilor judecătoreşti, care nu fac parte din autoritatea judecătorească încalcă dispoziţiile constituţionale.De asemenea, lăsarea unei faze a procesului civil la aprecierea reprezentanţilor unui serviciu administrativ, care nu se bucură de garanţiile de independenţă şi imparţialitate ale instanţei de judecată, încalcă dreptul părţilor la un proces echitabil consfinţit de art.21 alin.(3) din Constituţie şi de art.6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Aceasta cu atât mai mult cu cât legalitatea începerii procedurii de executare produce efecte asupra tuturor actelor de executare ulterioare şi, prin urmare, asupra tuturor părţilor implicate în această procedură.

1. În primul rând...
Un elogiu adus lui ... Tache Farfuridi, avocat, membru în comitetele şi comiţiile lui Zaharia Trahanache, împreuna cu Iordache Brânzovenescu:
„Din două una, daţi-mi voie: ori să se revizuiască, primesc! dar să nu se schimbe nimica, ori să nu se revizuiasca primesc! dar atunci să se schimbe pe ici pe colo, şi anume în punctele esenţiale. Din aceasta dilema nu puteţi iesi. Am zis!”

2. Executorii judecătoreşti...reprezentanţi ai unui serviciu administrativ...!
Nu mi-ar fi trecut niciodată prin minte faptul că executorii judecătoreşti ar putea aprecia asupra legalităţii unei executării silite şi nici măcar asupra utilităţii acesteia.
Schema practică e simplă: Titlul executoriu = executare silită.
Pe lângă faptul că, executorii nu se bucură de garanţiile de independenţă şi imparţialitate ale instanţei de judecată, domniile lor nici nu au motive de îngrijorare...dacă au un titlu executoriu. Acesta este răspunsul universal... „Cum explicaţi poprirea conturilor societăţii X? Scoaterea la licitaţie? ...Păi...există un titlu executoriu!”. Curat, murdar!

3. Din punctul meu de vedere, având în vedere faptul că procedura încuviinţării executării silite este una necontencioasă, cererea executorului judecătoresc fiind soluţionată prin încheiere dată în camera de consiliu, fără citarea părţilor, nu se poate susţine faptul că prin "re-reglementarea" acesteia se garantează astfel drepturile constituţionale ale părţilor.
Mai mult decât atât, încheierea prin care preşedintele instanţei admite cererea de încuviinţare a executării silite nu este supusă nici unei căi de atac. Încheierea prin care se respinge cererea de încuviinţare a executării silite poate fi atacată cu recurs de către creditor, în termen de 5 zile de la comunicare.
După încuviinţarea cererii, instanţa va alcătui un dosar privind executarea, la care executorul judecătoresc este obligat să depună câte un exemplar al fiecărui act de executare, în termen de 48 de ore de la efectuarea acestuia.

Contestaţia la executare rămâne calea procedurală logică prin care se obţine, dacă este admisă, anularea actului de executare contestat, îndreptarea acestuia, anularea ori încetarea executării înseşi, anularea ori lămurirea titlului executoriu.
În practică, oricum şi în actuala reglementare, instanţa dispune, în cadrul judecării unei contestaţii la executare, efecutarea unei adrese către biroul executorului judecătoresc pentru a se depune copii certificate după toate actele depuse şi întocmite la dosarul execuţional.

Dar, Curtea observă, în acest sens, că art.3731 din Codul de procedură civilă, în noua redactare, determină lipsa unui control real şi eficient al instanţei asupra executării silite, ceea ce are ca efect, pe de o parte, prelungirea duratei executării silite, prin litigii ulterioare născute din contestarea actelor de executare, iar pe de altă parte, crearea unei reglementări neunitare şi contradictorie a procedurii executării silite.

Nu există control real şi eficient al instanţei asupra executării silite decât atunci când aceasta este învestită în acest sens prin formularea unei contestaţii la executare, iar revenirea la vechea reglementare nu exclude formularea unei astfel de contestaţii...cel puţin dintr-o perspectivă paralelă.