luni, august 27

IMPLICAŢIILE MAJORE ALE IPOCRIZIEI. DREPTUL LA IMAGINE

luni, august 27

Ipocrizia. Definiţia preferată fiind simularea virtuţii.

Din punctul meu de vedere una dintre implicaţiile majore ale ipocriziei este criza de personaje negative.
Nimeni nu este dispus să fie personajul negativ.
Numai Făt-Frumos sau /şi Ileana Cosânzeana.
Zmeul a murit de plictiseală, suferinţă cauzată de nebăgare-în-seamă şi lipsă acută de adepţi.
Mi se pare foarte curios cum, cel puţin faţă de ceilalţi, fiecare dintre noi refuză să recunoască că a greşit şi dacă cumva totuşi (s-) a greşit atunci întotdeauna există circumstanţe atenuante.
Zmeul nu are circumstanţe atenuante. Nu contează motivele pentru care nu „împrumuta” merele de aur lui Făt-Frumos sau pentru care o lipsea de libertate (în mod ilegal) pe Cosânzeana.
Cumva am ajuns să cred că dacă am îndepărta ipocrizia, simularea vreunei sau altei virtuţi, Zmeul ar zâmbi recunoscător.
Nu ştiu de unde vine această necesitate de a simula virtutea.
Până la urmă nu ar trebui să fie nimic greşit sau ruşinos în urmărirea propriului interes. Vrerea!
Nu văd însă rostul calului alb plimbat de căpăstru sau al cosiţelor împletite.
Zmeul există! Nu mă credeţi?Am fost deconspirată.
Atunci…
„Considerat în trecut o fiinţă fabuloasă, asemănătoare dragonilor sau trolilor, zmeul şi-a dovedit în ultima vreme, graţie celor mai bine de douăzeci de exemplare capturate vii şi a numeroaselor fosile, realitatea biologică.” – Mircea Cărtărescu , Enciclopedia Zmeilor.

Revenind la dreptul la imagine... la dreptul la propria imagine, răspunderea civilă delictuală şi condiţiile acesteia este relevantă Decizia nr.223A din 15.12.2009 a Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a IX-a Civilă şi Pentru Cauze Privind Proprietatea Intelectuală.

Astfel, prin cererea înregistrata pe rolul Tribunalului Bucureşti, reclamanta J.M. a chemat în judecată pe pârâta SC C.M. SRL, solicitând recunoaşterea drepturilor sale de a autoriza utilizarea portretului şi constatarea încălcării acestor drepturi de către pârâtă, prin publicarea în ziarul Can Can şi pe site-ul web aflat la adresa www.cancan.ro a fotografiei care o reprezintă; înlăturarea fotografiilor care conţin portretul reclamantei publicate pe site-ul aflat la adresa menţionată; obligarea pârâtei la plata despăgubirilor estimate provizoriu la valoarea de 300.000 euro, reprezentând prejudiciul cauzat reclamantei prin încălcarea drepturilor prevăzute de dispoziţiile art. 88 din Legea nr. 8/1996 privind drepturile de autor si drepturile conexe; obligarea pârâtei la plata daunelor cominatorii în valoare de 1000 RON/zi de întârziere în executarea sentinţei pronunţate; publicarea sentinţei pronunţate în doua ziare de largă răspândire pe cheltuiala pârâtei; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecata.

Reclamanta a arătat că în numărul din 28 iulie 2008, pârâta a publicat articolul "mama vitrega a A.M. - Ameninţată cu moartea de fostul iubit", în cadrul căruia a fost inclusa fotografia sa  deşi nu este în relaţii de rudenie cu A.M. sau alt membru de familie, lucrând o perioada pentru aceasta. Din cuprinsul articolului reiese ca portretul reclamantei a fost utilizat pentru a se da credibilitate textului, iar după o săptămâna pârâta a publicat un alt articol "Fostul iubit al mamei vitrege al A.M. - Am lăsat-o pentru ca îi plăceau cârciumile si bărbaţii", afirmaţiile pârâtei aducând o grava atingere demnităţii, onoarei şi reputaţiei reclamantei.
Reclamanta a arătat ca pârâta a încălcat drepturile prevăzute la art. 88 din legea dreptului de autor, prin utilizarea fotografiei care o reprezintă (utilizarea unei opere care conţine un portret necesita consimţământul persoanei reprezentate în acel portret), fără ca reclamanta să-şi dea consimţământul pentru publicarea uneia dintre cele două fotografii utilizate de către pârâta în revista şi pe site, aceste dispoziţii coroborându-se cu dispoziţiile art.30 alin.6 din Constituţia României (libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulara a persoanei si nici dreptul la propria imagine), fiind statuat de Curtea Constituţională că libertatea de exprimare nu poate fi înteleasa ca un drept absolut.
Reclamanta a arătat de asemenea că publicarea abuzivă a fotografiilor continând portretul său şi menţinerea acestora pe site-ul sau au adus o atingere gravă imaginii sale, demnităţii, onoarei şi reputaţiei sale, precum şi dreptului la viaţă privată, întrucât fotografiile conţin imaginea sa în cadrul desfăşurării unei activităţi care ţine exclusiv de sfera vieţii private. 
Între prejudiciul cauzat şi fapta ilicită a pârâtei există o legatură de cauzalitate, întrucât utilizarea unei fotografii care conţine imaginea unei persoane impune acordul acesteia, în speţă neexistând acest acord, iar pârâta nu poate invoca situaţiile prevazute la art.88, alin. 3, caz în care nu este necesar consimtamântul persoanei reprezentate (în cazul unei opere care contine portretul unei persoane general cunoscute, daca portretul a fost executat cu ocazia activitatilor sale publice sau al unei persoane a carei reprezentare constituie numai un detaliu al unei opere ce prezinta o adunare sau manifestare publică).
În cauză există şi vinovăţia pârâtei, având în vedere modul în care au fost realizate fotografiile reclamantei, fără cunoştinţa sau acordul acesteia.
Dispoziţiile art.139 din Legea nr.8/1996 prevăd în mod expres posibilitatea titularilor drepturilor încălcate de a pretinde acordarea de despăgubiri pentru repararea prejudiciului cauzat, iar în cauza pârâta a produs o încălcare în mod abuziv şi cu rea credinţă a dreptului la imagine.
Per a contrario, s-a susţinut că reclamanta nu are calitatea de titular al vreunui drept de autor sau drept conex dreptului de autor sau de titular al dreptului patrimonial exclusiv de a autoriza utilizare a operei, aşa cum se prevede expres la art. 12 si art. 13, prin acţiune încercându-se extrapolarea conţinutului art. 88, denaturându-se sensul foarte clar al dispoziţiilor privind necesitatea consimţământului persoanei reprezentate în opera fotografică. Acesta s-a interpretat greşit în sensul existentei în patrimoniul persoanei reprezentate în portret a unui drept de autorizare a utilizării operei, în contradicţie flagranta cu dispoziţiile art. 13, care prevăd expres că drepturile patrimoniale de utilizare aparţin exclusiv autorului. Condiţia existentei consimţământului persoanei conţinute de portret prevăzuta la art. 88 din Legea nr. 8/1996 este expresia protecţiei legale de care beneficiază dreptul la propria imagine, consfinţit şi garantat de Constituţie şi a cărui nesocotire atrage răspunderea civilă sau penală întemeiata pe dispoziţiile de drept comun, dar nu pe dispoziţiile speciale din Legea nr. 8/1996 de la art. 139.
Pe fondul cauzei, s-a arătat că în revista Cancan şi pe site-ul ziarului au apărut două articole referitoare la E.M., mama vitrega a vedetei A.M., textul fiind însoţit de o poza primită de la un corespondent local, conţinând imaginea despre care reclamanta susţine ca o înfăţişează. Reclamanta nu a considerat util, anterior promovării acţiunii, să solicite redacţiei cotidianului rectificarea erorii strecurate, conform dispoziţiilor art.72 - 75 din Legea nr. 3/1974 rep., legea presei, susţinând că i s-au adus grave prejudicii şi solicitând despăgubiri şi daune cominatorii, în realitate rec1amanta urmărind o îmbogăţire fără justă cauză şi denaturând sensul răspunderii civile delictuale, menita a acoperi o pagubă şi nu a asigura un câştig.
Mai mult decât atât, în speţă existenţa prejudiciului ar trebui să se traducă prin crearea unei imagini defavorabile reclamantei, prin prezentarea unor fapte care nu corespund realităţii, scoaterea la iveală a unor fapte, acte afirmaţii ale reclamantei care ar putea-o expune unei sancţiuni civile, penale sau de altă natură, ori oprobriului public, defăimarea reclamantei prin interpretarea unor fapte cu rea credinţă şi cu scopul de a o discredita în opinia publică, dar în speţă s-a publicat un articol care nu se referea la reclamantă, solicitându-se în schimb o valoare exorbitantă, deşi niciuna dintre persoanele din articol nu se identifica cu reclamanta, iar imaginea în care este surprinsă aceasta nu este de natură a-i aduce atingere vieţii private, demnităţii, onoarei sau reputaţiei. Practica judiciară constanta în materia delictelor de presă este în sensul că simplul fapt al publicării unor fotografii nu este de natura să aducă atingere vieţii private a unei persoane, dar ceea ce poate crea un eventual prejudiciu este textul articolului, iar cuantumul sumei solicitate trebuie sa aibă un efect strict compensatoriu, de vreme ce răspunderea civila delictuală are o funcţie reparatorie, iar nu punitivă.
Fapta ilicita nu există, întrucât publicarea fotografiei reclamantei alături de articolele care se refereau la dna E.M. s-a făcut din eroare, şi nu pentru a se da credibilitate articolelor, nefiind îndeplinita nici legătura de cauzalitate, atâta timp cât articolul nu se refera la reclamanta iar imaginea publicată nu este de natura a-i aduce atingere vieţii private. De asemenea, nici condiţia vinovăţiei nu este îndeplinită în cauză, buna credinţa a pârâtei fiind evidentă, atâta timp cât aceasta, deşi nu a fost sesizata anterior depunerii cererii de chemare în judecata, a retras imediat de pe site poza incriminată, neexistând nici o clipa intenţia de discreditare a reclamantei sau de dezinformare a cititorilor. 
 
În consecinţă, tribunalul a reţinut că nu au fost încălcate dispoziţiile art. 88 din Legea nr.8/1996 modificată, pretenţiile reclamantei cu privire la constatarea încălcării dreptului său şi cu privire la obligarea pârâtei la plata despăgubirilor şi a daunelor cominatorii nefiind întemeiate. Tribunalul a înlăturat susţinerile acesteia şi a respins acţiunea reclamantei J.M. ca neîntemeiată.
 
Împotriva sentinţei a declarat apel reclamanta, solicitând admiterea apelului formulat, schimbarea în totalitate a sentinţei civile pronunţate, iar pe fondul cauzei admiterea în totalitate a cererii de chemare în judecata formulate. 
Analizând materialul probator administrat în cauza, prin raportare la motivele de apel si apărările intimatului, Curtea a constatat fondat apelul pentru următoarele considerente:
Astfel, potrivit art.88 Legea nr.8/1996: "(1)Utilizarea unei opere care conţine un portret necesită consimţământul persoanei reprezentate în acest portret. Autorul, proprietarul sau posesorul acesteia nu are dreptul sa o reproducă sau sa o utilizeze fără consimţământul persoanei reprezentate sau al succesorilor acesteia, timp de 20 de ani după moartea persoanei reprezentate. (2) În lipsa unei clauze contrare, consimţământul nu este necesar dacă persoana reprezentata în portret este de profesie model sau a primit o remuneraţie pentru a poza. (3) Consimţământul prevăzut la alin. (1) nu este necesar pentru utilizarea unei opere care conţine portretul: a) unei persoane general cunoscute, dacă portretul a fost executat cu ocazia activităţilor sale publice; b) unei persoane a cărei reprezentare constituie numai un detaliu al unei opere ce prezintă o adunare, un peisaj sau o manifestare publică."
În speţă, este de necontestat că a fost publicat portretul reclamantei în revista pârâtei, fără ca reclamantei sa i se fi cerut acordul, astfel ca se verifica ipoteza prevăzută de art.88 (1) din Legea nr.8/1996.
Nu sunt îndeplinite condiţiile situaţiilor de excepţie când nu este necesar consimţământul, prevăzute la alin.2 si 3 ale aceluiaşi articol.
De asemenea, nu sunt îndeplinite nici condiţiile literei b a alin.3, întrucât portretul reclamantei nu a fost prezentat într-o poza de grup, pentru a fi considerat un detaliu al unei opere ce prezintă o adunare, un peisaj sau o manifestare publică, ci singular.
În ceea ce priveşte condiţiile răspunderii civile delictuale, Curtea considera că săvârşirea unei fapte ilicite a fost dovedită, aceasta constând tocmai în utilizarea portretului fără consimţământul persoanei reprezentate, fiind evidentă şi culpa, atât timp cât avea aceasta obligaţie pe care şi-a încălcat-o. În cazul răspunderii civile delictuale nu este necesară existenţa vinovăţiei sub forma intenţiei, fiind suficientă săvârşirea faptei din neglijenţă. Or, chiar prima instanţa reţine ca pârâta a publicat din eroare fotografia.
Ceea ce nu s-a dovedit în speţă, situaţie reţinută corect de către prima instanţă a fost existenţa prejudiciului şi în ce consta acesta.
Chiar reclamanta în răspunsul la interogatoriu a recunoscut la întrebarea dacă publicarea imaginii sale este de natură să aducă atingere demnităţii şi reputaţiei sale, că nu este vorba de demnitatea, ci de imaginea si reputaţia sa, că ipostaza în care a fost surprinsă în fotografie nu îi prejudiciază imaginea. Reclamanta a mai arătat ca prejudiciul consta în aceea ca fotografia sa era însoţită de un titlu care se referea la alta persoană, respectiv mama vitregă a A.M., dar nu a arătat concret ce prejudiciu i-a provocat o asemenea asociere.
În aceste condiţii Curtea considera că simpla recunoaştere a drepturilor sale reprezintă o reparaţie corespunzătoare a încălcării drepturilor menţionate anterior, ţinând cont şi de faptul ca pârâta a îndepărtat poza care se afla pe site-ul revistei şi a publicat si o erata în ziar cerând şi scuze pentru eroarea produsă.
În consecinţă, în temeiul art.296 raportat la art.295 Cod Procedură Civilă, Curtea a admis apelul, a schimbat, în parte, sentinţa apelata în sensul că va admite, în parte, acţiunea, a constatat că reclamanta este titulara dreptului de a autoriza utilizarea portretului, a constatat că pârâta a încălcat dreptul reclamantei la autorizarea utilizării portretului prin publicarea fotografiei reclamantei în ziarul Can-Can şi pe site-ul www.cancan.ro, şi a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.

P.S. potrivit Noului Cod civil Art. 73 orice persoană are dreptul la propria imagine.  În exercitarea dreptului la propria imagine, ea poate să interzică ori să împiedice reproducerea, în orice mod, a înfăţişării sale fizice ori a vocii sale sau, după caz, utilizarea unei asemenea reproduceri.

sâmbătă, iulie 7

ÎNTOARCEREA EXECUTĂRII SILITE. Sau despre cum roata se întoarce

sâmbătă, iulie 7

O prietenă dragă mie mi-a vorbit despre roată şi despre ce face ea cel mai bine din momentul fericit în care a fost inventată. Se întoarce.
Inventatorul anonim al roţii trebuie să fi fost cel puţin genial având în vedere faptul că nu a avut de unde să se inspire din natură.
Genialul individ,  dotat cu o raţiune excepţională, probabil că nu anticipat că invenţia sa va deveni chiar şi simbol al unor religii, al mobilităţii şi evoluţiei societăţii, că se vor scrie cărţi de eshatologie şi se vor rosti aforisme.
Roate se întoarce. Nimic mai simplu.
Este o certitudine menită să oblojească sufletele la un moment dat dezamăgite.
Ce nu spune autorul este că până se întoarce trebuie să ai răbdare şi perseverenţă.
Roate se întoarce. Un adevăr teoretic care tinde să fie şi practic.
Cum altfel s-ar explica ce se întâmpla astăzi ŞI în politică?

Acelaşi adevăr teoretic funcţionează şi în cazul executării silite, mai precis în cazul întoarcerii executării silite.

Prin Decizia nr.5/2010, textul intregral aici, (obligatorie, potrivit art. 3307, alin.4 din Codul de procedură civilă), publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 251 din 13 aprilie 2012, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a mai rezolvat unele dintre problemele de drept care au generat practică neunitară cu privire la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 4042 alin. 3 din Codul de procedură civilă referitor la instanţa competentă să soluţioneze cererea de întoarcere a executării silite, precum şi calea de atac care se poate exercita împotriva hotărârilor judecătoreşti pronunţate în soluţionarea cererilor având ca obiect întoarcerea executării silite.
Procurorul general a opinat în sensul că instanţa competentă să soluţioneze cererea de întoarcere a executării silite este instanţa de executare, respectiv judecătoria, iar calea de atac care se poate exercita împotriva hotărârilor judecătoreşti pronunţate în soluţionarea acestor cereri este recursul.

Înalta Curte a observat că prin art. 3791 din Codul de procedură civilă se prevede expres şi imperativ că „în cazul în care s-a desfiinţat titlul executoriu, toate actele de executare efectuate în baza acestuia sunt desfiinţate de drept. Dispoziţiile art. 4041-4043 sunt aplicabile”.
Ca atare, din însăşi reglementarea instituţiei întoarcerii executării, constând în repunerea părţilor în situaţia anterioară, în cadrul executării silite, rezultă, fără posibilitate de echivoc, că legiuitorul a avut în vedere ca acestei instituţii juridice, ce reprezintă de fapt o situaţie „simetric inversă executării săvârşite”, să îi fie incidente reglementările statuate în privinţa contestaţiei la executare.
Aşa rezultă chiar din dispoziţiile art. 4041 alin. 1 din Codul de procedură civilă: „În toate cazurile în care se desfiinţează titlul executoriu sau însăşi executarea silită, cel interesat are dreptul la întoarcerea executării, prin restabilirea situaţiei anterioare acesteia.”

Pentru a se realiza însă „întoarcerea executării” trebuie să fie îndeplinite următoarele condiţii:
1. Cel interesat, debitorul urmărit, trebuie să ceară instanţei, odată cu cererea de desfiinţare a titlului sau a executării silite, restabilirea situaţiei anterioare executării.
2. Dacă însă aceasta nu mai este posibilă, întrucât executarea silită s-a făcut prin vânzarea unor bunuri mobile, partea interesată va face o cerere în despăgubire, solicitând restituirea sumei rezultate din vânzare.
Ca atare, în ambele situaţii, cererea debitorului are caracter accesoriu faţă de cererea principală de desfiinţare a titlului sau a executării.
3. Dacă debitorul nu a făcut o astfel de cerere, solicitând numai desfiinţarea titlului sau a executării, o va putea face ulterior printr-o cerere principală, invocând tocmai desfiinţarea titlului sau a executării.
4. Dacă instanţa judecătorească a desfiinţat titlul executoriu sau actele de executare, tot la cererea celui interesat, aceasta va putea dispune asupra restabilirii situaţiei anterioare printr-o hotărâre (art. 4042, alin.1 din Codul de procedură civilă).
5. Dacă instanţa care a desfiinţat titlul executoriu a dispus rejudecarea în fond a cererii şi nu a luat măsura restabilirii situaţiei anterioare, această măsură se va putea dispune de instanţa care judecă fondul.
6. În toate aceste situaţii, când nu s-a dispus restabilirea situaţiei anterioare, cel îndreptăţit o va putea solicita „instanţei judecătoreşti competente potrivit legii”, dacă nu se prevede altfel.

Prin urmare, pentru a se realiza întoarcerea executării trebuie să se înlăture temeiul executării prin anularea, desfiinţarea executării sau trebuie să se invalideze executarea însăşi.
Din situaţiile expuse rezultă că "întoarcerea executării" va putea fi realizată doar dacă s-a desfiinţat însuşi titlul executoriu ori s-a anulat executarea însăşi, nu însă şi atunci când s-a anulat un anume act de executare pentru că acesta n-ar fi fost îndeplinit cu respectarea condiţiilor prevăzute de lege.

Ipoteza prevăzută de art.4042, alin.3 din Codul de procedură civilă este aceea care a creat un punct de vedere neunitar legat de interpretarea sintagmei „instanţă competentă potrivit legii”.
Nota comună a dispoziţiilor alin. 1 şi 2 ale art. 4042 din Codul de procedură civilă este aceea că titlul executoriu este reprezentat exclusiv de o hotărâre judecătorească ce face obiectul controlului judiciar.
Textul alin. 3 al art. 4042 din Codul de procedură civilă vizează însă o situaţie aparte de restabilire a situaţiei anterioare pe calea unei acţiuni separate, doar în situaţiile în care nu s-a dispus restabilirea situaţiei anterioare în condiţiile alin.1 şi 2 ale art. 4042 din Codul de procedură civilă.
 Ca atare, rezultă că, în aplicarea art. 4042, alin.3 din Codul de procedură civilă, cel interesat solicită restabilirea situaţiei anterioare nu pe cale accesorie, ci pe calea unui proces distinct. 
Or, în condiţiile în care sediul materiei este cuprins în cartea a V-a „Despre executarea silită”, secţiunea a VII-a „Întoarcerea executării”, se apreciază că natura juridică a întoarcerii executării - astfel cum a fost definită atât în doctrină, cât şi în literatura de specialitate, dar şi în practica judiciară – „de executare silită în sens invers” determină şi instanţa competentă pentru soluţionarea ei în acest caz, şi anume instanţa de executare - judecătoria, aşa cum rezultă din dispoziţiile art.373 alin. 2 din Codul de procedură civilă.

Din perspectiva celor expuse şi din coroborarea textelor de lege mai sus enunţate rezultă următoarele aspecte ce caracterizează instituţia întoarcerii executării sunt esenţiale în interpretarea textului de lege:
a) Întoarcerea executării este în fapt o reluare a „drumului executării”, însă în sens invers = restabilirea situaţiei anterioare executării săvârşite.
b) Cererea de întoarcere a executării silite, pe cale separată, este o cerere ce ţine în exclusivitate de faza procesuală a executării, subsecventă fazei procesuale de soluţionare irevocabilă a fondului litigiului.
c) Întoarcerea executării îşi are sorgintea în executarea anterioară a unui titlu executoriu ce fusese ulterior desfiinţat, cu alte cuvinte, fundamentul juridic al instituţiei întoarcerii executării şi, implicit, caracterul de „contestaţie specială la executare” derivă din chiar executarea anterioară a unui titlu executoriu ce fusese ulterior desfiinţat, neavând astfel nicio relevanţă materia juridică în care s-a pronunţat hotărârea desfiinţată.
d) Stabilirea unei proceduri judiciare contradictorii pentru soluţionarea întoarcerii executării, reglementată subsecvent contestaţiei la executare, impune aplicarea procedurii de soluţionare prevăzute pentru contestaţia la executare - instituţia-cadru, generală, în raport cu procedura specială a întoarcerii executării care poate fi definită, astfel, ca o „contestaţie specială la executare”.
e) Caracterul de contestaţie specială la executare atrage incidenţa dispoziţiilor legale aplicabile contestaţiei la executare, inclusiv a celor ce vizează competenţa materială a instanţei.
Pe cale de consecinţă, întrucât competenţa de încuviinţare a executării silite revine, potrivit art. 373, alin. 2 din Codul de procedură civilă, judecătoriei, ca instanţă de executare, rezultă că, în virtutea principiului simetriei, competenţa de soluţionare în primă instanţă a cererii de întoarcere a executării revine tot judecătoriei, ca instanţă de executare, potrivit dispoziţiilor art.400, alin. 1 din Codul de procedură civilă.
 Totodată, în virtutea aceluiaşi principiu, al simetriei, dacă executarea nu s-a putut obţine decât prin ordinul unei instanţe judecătoreşti, atunci şi revocarea unei executări - înţeleasă ca o a doua executare în sens invers - se poate obţine doar prin ordinul aceleiaşi instanţe, fiind singura care cunoaşte în detaliu modul de săvârşire a procesului de executare silită.
 f) Din această perspectivă, a caracterizării întoarcerii executării ca „o contestaţie specială la executare”, sunt de amintit şi dispoziţiile Deciziei nr. XIV din 5 februarie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, dată în recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 733 din 30 octombrie 2007, prin care s-a statuat că: „Judecătoria în circumscripţia căreia se face executarea este competentă să judece contestaţia, atât împotriva executării silite înseşi, a unui act sau măsuri de executare, a refuzului organelor de executare fiscală de a îndeplini un act de executare în condiţiile legii, cât şi împotriva titlului executoriu în temeiul căruia a fost pornită executarea...".
g) Cum întoarcerea executării reprezintă o modalitate de „reluare a drumului executării”, o „contestaţie specială la executare” şi, respectiv, o modalitate de realizare a unor drepturi patrimoniale derivând din desfiinţarea titlului executoriu şi cum în materia executării silite (a contestaţiei la executare) este instituită competenţa materială în favoarea judecătoriei (art. 3731, alin. 2 din Codul de procedură civilă), pe cale de consecinţă, nu poate opera nici criteriul valoric, nici cel dedus din natura litigiului din care a rezultat titlul executoriu.
Excepţiile instituite de art. 373, alin. 2 teza ultimă din Codul de procedură civilă, care fac trimitere la o altă instanţă de executare în afara judecătoriei, sunt însă în mod expres prevăzute în alte acte normative.
Astfel, potrivit art. 2 alin. (1) lit. ţ) din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, instanţa de executare este instanţa ce a soluţionat fondul litigiului în contencios administrativ (tribunalul sau curtea de apel) după distincţiile prevăzute la art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare.
Faţă de considerentele expuse, având în vedere atât sediul legal de reglementare a instituţiei întoarcerii executării - cartea a V-a – „Despre executarea silită”, secţiunea a VI1-a „Întoarcerea executării” -, cât şi natura şi fundamentul juridic al instituţiei întoarcerii executării şi, implicit, caracterul de „contestaţie specială la executare” care derivă din chiar executarea anterioară a unui titlu executoriu, ce fusese ulterior desfiinţat, neavând, astfel, nicio relevanţă materia juridică în care s-a pronunţat hotărârea desfiinţată, se apreciază că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 4042, alin.3 din Codul de procedură civilă, „instanţa judecătorească competentă potrivit legii”, în restabilirea situaţiei anterioare (întoarcerea executării) pe calea unei acţiuni separate, este instanţa de executare, respectiv judecătoria.

În ceea ce priveşte calea de atac ce poate fi exercitată împotriva hotărârilor pronunţate în ipoteza reglementată de dispoziţiile art. 4042, alin.3 din Codul de procedură civilă, urmează a fi avute în vedere toate aspectele sus-evocate, ce caracterizează pe deplin cererea de întoarcere a executării, şi anume:
- cererea de întoarcere a executării este o cerere ce ţine de faza procesuală a executării, subsecventă fazei procesuale de soluţionare irevocabilă a fondului litigiului, iar dispoziţiile legale aplicabile, atât cu privire la instanţa competentă, cât şi cu privire la căile de atac prevăzute pentru contestaţia la executare, îi sunt aplicabile;
- s-a stabilit o procedură judiciară contradictorie pentru soluţionarea întoarcerii executării, reglementată subsecvent contestaţiei la executare, acesteia fiindu-i aplicabile atât procedura de soluţionare, cât şi căile de atac prevăzute pentru contestaţia la executare - instituţia-cadru, generală, în raport cu procedura specială a întoarcerii executării, ce reprezintă o „contestaţie specială la executare”;
- dispoziţiile art. 402, alin. 2 din Codul de procedură civilă prevăd că: „Hotărârea pronunţată cu privire la contestaţie se dă fără drept de apel, cu excepţia hotărârii pronunţate în temeiul art.4001 şi al art.401, alin.2”;
- dispoziţiile art. 3041 din Codul de procedură civilă prevăd că: „Recursul declarat împotriva unei hotărâri care, potrivit legii, nu poate fi atacată cu apel nu este limitat la motivele de casare prevăzute în art. 304, instanţa putând să examineze cauza sub toate aspectele.”;
- art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, privind dreptul la un recurs efectiv potrivit căruia: „Orice persoană ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de prezenta convenţie au fost încălcate are dreptul de a se adresa efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi dacă încălcarea ar fi fost comisă de persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale”.
Or, în condiţiile în care dispoziţiile art. 4042, alin.3 din Codul de procedură civilă nu sunt cuprinse în situaţiile de excepţie sus evocate rezultă, fără posibilitate de echivoc, că recursul este calea de atac ce poate fi exercitată împotriva hotărârilor pronunţate în ipoteza reglementată de art. 4042, alin.3 din Codul de procedură civilă.

Este de reţinut că, de altfel, Curtea Constituţională, prin numeroase decizii, ultima fiind Decizia nr.719 din 31 mai 2011, cu privire la suprimarea căii de atac a apelului prin dispoziţiile art.402, alin.2 din Codul de procedură civilă, a statuat în jurisprudenţa sa constantă că „accesul liber la justiţie nu înseamnă că el trebuie asigurat la toate structurile judecătoreşti, deoarece competenţa şi căile de atac sunt stabilite exclusiv de legiuitor care poate institui reguli deosebite în considerarea unor situaţii deosebite.”
Aşa fiind, Curtea Constituţională a statuat că textul de lege dedus controlului nu contravine art.21 din Constituţia României, republicată, în măsura în care nu se precizează in terminis că accesul liber la justiţie implică întotdeauna dreptul de a exercita atât calea de atac a apelului, cât şi a recursului.
În această concluzie, Curtea aminteşte că reglementările internaţionale în materie nu impun un anumit număr de grade de jurisdicţie sau de căi de atac, în acest sens fiind şi dispoziţiile art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale care prevăd asigurarea posibilităţii unui recurs efectiv, la o instanţă naţională.

De altfel, potrivit art. 3041 din Codul de procedură civilă, „recursul declarat împotriva unei hotărâri care, potrivit legii, nu poate fi atacată cu apel nu este limitat la motivele de casare prevăzute în art. 304, instanţa putând să examineze cauza sub toate aspectele.”
Astfel fiind, prin prisma garanţiilor efective confirmate de art. 3041 din Codul de procedură civilă, nu sunt îngrădite şi nici afectate accesul liber la justiţie, dreptul la un proces echitabil şi cel privind dreptul la un recurs efectiv (art. 13 din Convenţie).

Exercitarea căii de atac a recursului împotriva hotărârilor pronunţate în ipoteza reglementată de art. 4042, alin.3 din Codul de procedură civilă conferă instanţei, prin prisma art. 3041 din Codul de procedură civilă, dreptul de a examina cauza sub toate aspectele, ceea ce înseamnă stabilirea situaţiei de fapt (raportat la obiectul dedus judecăţii - întoarcerea executării prin restabilirea situaţiei anterioare) ce vizează temeinicia chiar şi cu privire la aplicarea legii (legalitatea) fără a fi limitată la motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 din Codul de procedură civilă.
În această reglementare, recursul reprezintă singura cale de atac, care însă permite un control judiciar deplin, sub aspectul aplicării legii şi al temeiniciei soluţiei.

Aşadar, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art.4042, alin.3 din Codul de procedură civilă, instanţa judecătorească competentă potrivit legii să soluţioneze cererea de întoarcere a executării silite prin restabilirea situaţiei anterioare este instanţa de executare, respectiv judecătoria, hotărârea judecătorească pronunţată fiind supusă căii de atac a recursului.



 
Opinii Juridice © 2008. Design by Pocket