Contribuţia soţilor şi despre principii de viaţă

Ce-i al meu e numa´ al meu, ce-i al tău e şi al nostru!
Muşchetarii de ieri sunt muşteriii de azi.
Împărţim întotdeauna numai ceea ce ne convine şi niciodată pierderile.
Vrem numai succesuri! Iar succesele nu ne mai bucură.
Ne place să avem.
Dar nu ne place să avem ce împărţi.
Şi extrem de rar, să împărţim din ceea ce avem.
Acum...ce trebuie să ştiţi neapărat despre căsătorie?
Cum să divorţaţi!?
Iertaţi-mi cinismul, defect profesional.

Concomitent sau ulterior divorţului, foştii soţi pot formula o cere de împărţire a bunurilor comune, de sistare a stării de codevălmăşie.
Judecătoria Sibiu a reţinut faptul că „achitarea unei cote-părţi mai mari sau mai mici din îm-prumut de către unul din cei doi debitori obligaţi la restituire nu-i oferă decât un drept de regres, drept personal. Plata de către unul dintre soţi a unei sume mai mari din împrumutul făcut pentru casă nu naşte decât un drept de creanţă şi nu o cotă de proprietate mai mare.” Prin cererea introductivă în instanţă, reclamanta a solicitat sistarea stării de codevălmăşie asupra unui imobil, în cote egale de ½, prin atribuirea imobilului către pârât, cu obligarea în mod corelativ la plata sultei.
Pârâtul, prin cererea reconvenţională, a solicitat instanţei să-i constate contribuţia majoritară la dobândirea imobilului şi, în consecinţă, sistarea stării de codevălmăşie prin atribuirea cotei de 8/10 şi respectiv 2/10 reclamantei.
Judecătoria Sibiu a admis în totalitate cererea reclamantei, sistând starea de codevălmăşie asupra imobilului prin stabilirea unor cote egale.
Conform art.30, alin.(1) şi alin.(3) din C.fam., bunurile dobândite în timpul căsătoriei, de oricare dintre soţi, sunt, de la data dobândirii lor, bunuri comune ale soţilor, iar calitatea de bunuri comune nu trebuie dovedită.
Principalul considerent al instanţei se referă, aşa cum am precizat deja, la faptul că „plata de către unul dintre soţi a unei sume mai mari din împrumutul făcut pentru casă nu naşte decât un drept de creanţă şi nu o cotă de proprietate mai mare.”
Sentinţa Judecătoriei Sibiu conţine o gravă eroare, întrucât motivarea instanţei nu se referă la sistarea stării de codevălmăşie, ci este specifică stării de coindiviziune.
Cu alte cuvinte, este de notorietate faptul că, spre deosebire de indiviziune, codevălmăşia, ca tip de proprietate comună, se caracterizează prin aceea că niciunul dintre codevălmaşi nu are determinată o cotă parte ideală din dreptul de proprietate.
Numai cu prilejul împărţirii bunurilor devălmaşe se vor preciza cotele cuvenite fiecăruia dintre titulari, sens în care, revenind la prezumţia ante-menţionată, soţii vor putea demonstra contribuţia efectivă a fiecăruia la dobândirea bunurilor şi, în mod natural, atribuirea lor în consecinţă.
Pentru stabilirea contribuţiei fiecărui soţ la dobândirea bunurilor comune sunt admisibile toate mijloacele de probă.
Numai în măsura în care nu există dovezi din care să rezulte că aportul unuia dintre soţi la dobândirea bunurilor comune a fost mai mare decât a celuilalt, instanţa poate decide că ele urmează a se împărţi în cote egale.
Dealtfel, jurisprudenţa s-a pronunţat în sensul în care cotele de contribuţie ale soţilor la dobândirea bunurilor comune se analizează numai până la desfacerea căsătoriei în mod irevo-cabil.
Ceea ce foştii soţi au achitat, din surse proprii, după desfacerea irevocabilă a căsătoriei, în contul datoriilor comune – în speţă ratele preţului unui apartament, cumpărat în timpul căsătoriei – le conferă dreptul de creanţă, în limita părţilor din debit achitate de fiecare, iar nu cote de proprietate.
Per a contrario, contribuţia majoritară a unuia dintre soţi cu privire la achitarea ratelor unui imobil înainte de desfacerea căsătoriei conferă acestuia o cotă mai mare de proprietate în urma sistării stării de codevălmăşie, iar nu un drept de creanţă aşa cum în mod greşit a reţinut instanţa.

Spre exemplu...
Decizia nr.449/R/2008 a Curţii de Apel Cluj
Cererea reclamantului vizează cota de contribuţie a părţilor la dobândirea bunurilor comune, o contribuţie egală de 50% parte fiecare.
Din interpretarea aceluiaşi art.30, alin.(1) şi alin.(3) din C.fam, rezultă că Contribuţia bunurile dobândite de oricare dintre soţi sunt considerate comune, în condiţiile arătate, deoarece legea presupune că ambii soţi au avut o contribuţie la aceasta dobândire.
Contribuţia poate fi directă, constând în munca sau mijloacele comune ori indirectă, prin economisirea unor mijloace comune.
În cazul împărţirii bunurilor comune prin hotărâre judecătorească cota parte ce se cuvine fiecăruia dintre soţi se stabileşte în raport de contribuţia lui la dobândirea şi conservarea bunurilor comune.
Soluţia se impune pentru a nu se ajunge la situaţii inechitabile, căci soţul care a contribuit mai mult la dobândirea bunurilor comune nu poate beneficia de acelaşi tratament cu celălalt, deoarece s-ar ajunge la slăbirea simţului de răspundere faţă de sarcinile casătoriei.
De aceea, cotele părţi ale sotilor pot fi neegale, dacă aportul acestora la dobândirea bunurilor comune este diferit.
Numai în situaţia în care nu se poate determina contribuţia fiecărui soţ în dobândirea bunurilor comune, instanţa judecătorească poate împărţi bunurile comune în părţi egale între soţi. Totodata, contribuţia soţilor la dobândirea bunurilor comune trebuie înţeleasă în sensul de contribuţie a părţilor la dobândirea tuturor bunurilor comune, iar nu în sensul de contribuţie la dobândirea fiecărui bun în parte.
Pârâta a fost aceea care a răsturnat prezumţia de contribuţie egală a soţilor la dobândirea bunurilor comune întrucât a dovedit prin probe certe că, pe lângă veniturile obţinute din salarii, a obţinut venituri din închirierea apartamentului bun propriu, obţinând sume de bani în valuta pe care le-a economisit, pe o perioada de 3 ani si anterior încheierii căsătoriei părţilor şi ulterior încheierii acestei căsătorii.
Ţinând seama de faptul că pârâta a dovedit că în timpul căsătoriei a dobândit venituri mai mari constând în salarii, în sume de bani în valuta obţinute cu titlu de chirie, decât cele realizate de reclamant constând în salarii, şi ulterior, pensie, în mod legal s-a apreciat de către tribunal ca părţile au o cota de contribuţie diferenţiată la dobândirea bunurilor comune.
În mod corect, instanţa a apreciat că apartamentul bun comun trebuie introdus în lotul cuvenit pârâtei deoarece aceasta a probat ca are o cota de contribuţie mai mare la dobândirea bunurilor comune şi a făcut dovada ca are posibilitatea de plata a sultei în faţa instanţei.

Decizia nr. 849/R/2008 a Curţii de Apel Cluj
Judecătoria Cluj a admis cererea reconvenţională formulată de pârâtul L. T. împotriva reclamantei L. J. şi în consecinţă a constatat ca în timpul căsătoriei părţile au dobândit următoarele bunuri: apartament şi autoturism cu contribuţia exclusiva a pârâtului-reclamant reconvenţional.
S-a dispus sistarea comunităţii de bunuri prin atribuirea bunurilor în favoarea pârâtului-reclamant reconvenţional fără obligarea acestuia la plata vreunei sulte în favoarea reclamantei-pârâtă reconvenţională.
În ceea ce priveşte contribuţia acestora, în baza probelor administrate, instanţa a apreciat că reclamanta a recunoscut că socrul său a dat banii pentru achiziţionarea apartamentului şi a autoturismului, ea contestând doar faptul că socrul său ar fi intenţionat să-l gratifice doar pe fiul său şi nu pe amandoi soţii.
Ca urmare a faptului că din probatoriul administrat a rezultat că banii daţi de tatăl pârâtului, ca dar manual, au fost daţi doar pârâtului, în contul moştenirii, neexistând în intenţia acestuia gratificarea ambilor soţi, instanţa în temeiul art.30 şi art.36 din C.fam a respins acţiunea formulată de către reclamantă şi a admis cererea reconvenţională formulată de către pârât, constatând ca în timpul căsătoriei părţile au dobândit bunurile cu contribuţia exclusivă a pârâtului-reclamant reconvenţional.
Comunitatea de bunuri este un efect legal al căsătoriei astfel încât bunul dobândit de oricare dintre soţi, în condiţiile precizate, este comun chiar dacă numai unul dintre ei a contribuit efectiv la acea dobândire.
Cota parte ce se revine fiecăruia dintre soţi se stabileşte în raport cu contribuţia sa la dobândirea şi conservarea bunurilor comune.
De aceea, cotele părţi ale soţilor pot fi nelegale, dacă aportul acestora la dobândirea bunurilor comune este diferit.
Aceasta inegalitate poate merge până la inexistenta oricărui drept al unuia dintre soţi, asupra bunurilor comune, dacă se dovedeşte că acesta nu a avut nici o contribuţie la dobândirea bunurilorşsi la susţinerea sarcinilor căsătoriei.
În speta, în mod legal, tribunalul a stabilit pe baza probelor administrate constând în înscrisuri, declaraţiile martorilor şi recunoaşterea făcută de reclamantă la interogatoriu că sumele de bani pentru achiziţionarea bunurilor comune au provenit de la tatăl pârâtului iar reclamanta nu a dovedit prin nici un mijloc de probă cota de 40% din bunurile comune precum şi cota de 60% din aceste bunuri ca fiind bunuri proprii ale intimatului pârât.
Este adevărat că art.31 din C.fam., determină limitativ categoriile de bunuri proprii ale fiecărui soţ, însă nici una dintre părţile prezentului litigiu nu a învestit instanţa cu o cerere de constatare a caracterului de bun propriu al apartamentului sau autoturismului dobândite de foştii soţi, reclamanta făcând o confuzie între caracterul de bun propriu şi caracterul de bun comun, dar cu contribuţie exclusivă a pârâtului, în privinţa bunurilor dobândite în timpul căsătoriei.


Deci, se poate.

Sancţiunea inopozabilităţii şi despre... efectul placebo

Despre efectul placebo se spune că este acela produs de medicamentul prescris unui bolnav în scopul de a-i face plăcere mai degrabă decât a-i fi util.
Nu vă sună cunoscut?

Există mai multe substanţe care pot fi folosite ca Placebo.
Prima substanţă folosită ca Placebo este apa, denumită mai pretenţios aqua simplex, acţiunea sa bazându-se pe prestigiul profesional al medicului care prezintă acest medicament ca fiind foarte bun.
Timpurile s-au schimbat, principiile însă nu.
Efectul Placebo a luat proporţii universale.
Am ajuns să ne îmbătăm cu apă chioară şi achităm nota de plată pentru apă plată de cea mai bună calitate.

Studiile arătă că un sfert din totalul populaţiei răspunde prin manifestări clinice la administrarea unor substanţe neutre.
Aceştia sunt placeboREACTIVII! Cei care vor să creadă şi cred. În tot felul de lucruri şi în puterile elixirului apei chioare.
Starea lor specifică este paroxismul.
Sunt fericiţi şi îmbătaţi de aburii apei chioare, crezând că l-au prins pe ... de picior. Punctele sunt menite să fie completate cu numele valorii în care credeţi.
Nume sfinte, nume proprii sau chiar substantive comune.
Vestea proastă este că şi mahmureala din beţia de apă chioară se trăieşte cu aceeaşi intensitate.

Fericiţii, placeboNONreactivii nu prezintă nici un fel de manifestări clinice.
Ei sunt cei care vând apa chioară şi cei care beneficiază în general de prestigiul necesar a te convinge să cumperi ceva care îţi va aduce plăcere...dar nu îţi este util şi costă al dracului de mult!
Într-o lume în totul este pus sub semnul libertăţii, nu poţi fi supărat decât pe tine însuţi atunci când te trezeşti din beţia de apă chioară.
Îl vei găsi pe acela care ţi-a vândut-o la aceeaşi tarabă.
Are o mulţime de clienţi care îi ascultă prezentarea cu atenţie, vânduţi deja ideii de plăcere.
Îşi opreşte bucuros discursul când te vede.
Doamnelor şi domnilor vă prezint un client care a încercat elixirul nostru!
Poftim o sticlă de aqua simplex!
Nu pentru asta ai venit?

Există şi situaţii fericite, când intervine sancţiunea inopozabilităţii.

Cu alte cuvinte, societatea comercială nu poate invoca faţă de un terţ numirea în funcţia de administrator a unei alte persoane câtă vreme această numire nu a fost publicată în Monitorul Oficial.
(Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Secţia comercială decizia nr.1026/2009)

Reclamanta S.C. T.A. SRL cheamă în judecată pe pârâtul I.D. solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să fie obligat acesta să respecte contractul de închiriere încheiat între părţi în sensul de a-i permite reclamantei accesul în imobilul închiriat.
Pârâtul formulează cerere reconvenţională solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se constate rezilierea prin acordul părţilor a contractului de închiriere în litigiu.

Tribunalul Bucureşti admite cererea principală formulată de reclamanta pârâtă, obligă pe pârât să respecte contractul de închiriere în litigiu în sensul de a permite reclamantei pârâte accesul în imobilul închiriat şi respinge cererea reconvenţională formulată de pârâtul reclamant, reţinând că cererea de reziliere a contractului în cauză, înregistrată la D.G.F.P. Ilfov de către pârâtul reclamant, la care s-a ataşat un pretins acord al reclamantei, nu poate avea eficienţă faţă de contractul de cesiune de părţi sociale şi actul adiţional modificator al actului constitutiv al reclamantei al cărei asociat unic devenea Z.W., înregistrate în Registrul Comerţului de către judecătorul delegat, şi faţă de faptul că pârâtul a recunoscut că a încasat personal contravaloarea chiriei până la data introducerii acţiunii, iar la data de 28 iunie 2006 persoana care putea angaja pe reclamantă este cea menţionată la ORC Tribunalul Bucureşti.

Curtea de Apel Bucureşti respinge ca nefondat apelul formulat de apelantul pârât împotriva sentinţei primei instanţe, reţinând, în acest sens, că la data formulării cererii de reziliere a contractului de închiriere, reclamanta intimată prin reprezentantul său legal nu şi-a exprimat consimţământul la această reziliere, astfel că nu se poate pretinde că între părţi ar fi existat acordul de voinţă în sensul rezilierii contractului.
Recursul este fondat.
Din examinarea actelor dosarului s-a constatat că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art.54 alin.2 din Legea nr.31/1990 raportat la art.204 alin.5 din aceeaşi lege, ignorând că intimata reclamantă – societate comercială – nu putea invoca faţă de terţ, respectiv faţă de pârâtul recurent, numirea în funcţia de administrator - reprezentant legal - a unei alte persoane câtă vreme această numire nu a fost publicată în conformitate cu legea, adică – în speţă – în Monitorul Oficial.
Or, în cauza de faţă, publicarea actului adiţional la actul constitutiv al societăţii comerciale reclamante, prin care a fost desemnat un alt administrator, reprezentant legal al acesteia, s-a făcut în Monitorul Oficial – partea a-IV-a din 7 august 2006, aceasta fiind data la care recurentul pârât a putut cunoaşte că locatara cu care încheiase contractul de închiriere în litigiu avea un alt reprezentant legal decât acela care-şi exprimase acordul pe cererea de reziliere a menţionatului contract aplicând şi ştampila reclamantei intimate, ştampilă a cărei pierdere eventuală societatea comercială în cauză nu a făcut dovadă să o fi reclamat.
În mod netemeinic instanţa de apel nu a dat eficienţă cererii de reziliere a contractului de închiriere, în cauză, prin acordul părţilor, câtă vreme pârâtul a probat că cererea de reziliere depusă la AFP este semnată de reprezentanţii ambelor părţi la contractul de închiriere în litigiu, intimata reclamantă nefăcând dovada că cel care şi-a manifestat acordul menţionat, semnând şi ştampilând înscrisul, nu a fost dl. F.O.S., împuternicit prin procură specială (fila 9 dosar judecătorie) de administratorul de atunci al societăţii, dl. Al Q.F.
Aşa fiind, Înalta Curte, cu aplicarea dispoziţiilor art.312 alin.1,2 şi 3 Cod procedură civilă a admis recursul, a modificat decizia recurată, a admis apelul aceleiaşi părţi împotriva sentinţei instanţei de fond pe care a schimbat-o în sensul că a respins ca nefondată acţiunea principală, a admis cererea reconvenţională şi pe cale de consecinţă, a constatat reziliat prin acordul părţilor contractul de închiriere în litigiu.

P.S.NU. Nu pentru asta am venit :))