Creditorul păcălit de vulpe. Acţiunea revocatorie

Încă nu m-am hotărât...
Nu ştiu dacă vulpea trebuie premiată sau lapidată pentru simplul motiv că este vulpe.
Adevărata vulpe. Subtilă, inteligentă, vizionară, vulpea este elegantă în a eschiva încercările „creditorilor” de a o prinde.
Mai există, din păcate şi vulpea răpciugoasă, căpătată. Are subtilitatea unui Panzer, dar cu toate astea îşi spune tot vulpe. Evident, în cazul ei nu sunt indecisă. Trebuie .......... a se completa după voia inimii. Eu zic: jupuită. HaHa. Sau, îi spune altfel? Vrea cineva o etolă?

Acestea fiind spuse...ar fi cazul să vorbim şi despre creditori, respectiv despre creditorii chirografari, nu?
Potrivit regulii generale un act juridic îşi produce efectele numai faţă de părţile care l-au încheiat. Există însă, categoria intermediară a avânzilor-cauză.
Cu alte cuvinte, deşi avânzii-cauză nu participă la încheierea actului juridic, datorită raporturilor juridice în care se află cu părţile, suportă efectele contractului.
Din această categorie fac parte şi creditorii chirografari.
Deci, creditorul chirografar NU se substituie în locul debitorilor săi şi, în consecinţă, NU devine parte în contractele încheiate de către aceştia.
Va putea urmării NUMAI acele bunuri care se află în patrimoniul debitorului său la data când creanţa împotriva acestuia a devenit exigibilă.
Creditorul chirografar este „fratele mai sărac” al creditorului ipotecar, gajist sau privilegiat. Orice fluctuaţie a activului şi pasivului patrimonial al debitorului său îi poate influenţa realizarea creanţei.
Din acestă cauză, cât timp creanţa nu este exigibilă, creditorul poate fi păcălit de debitorul său care este liber să încheie cu terţii acte juridice prin care să-şi micşoreze în mod deliberat averea.
Creditorul păcălit are însă la dispoziţie acţiunea revocatorie prin care poate solicita revocarea actului juridic încheiat de către debitor în frauda intereselor lui, în baza dispoziţiilor art.975 din Codul civil.
Cu alte cuvinte, actul juridic încheiat cu terţul contractant va fi inopozabil creditorului păcălit.

Speţa:
Reclamanta creditoare S.C. X S.R.L. a chemat în judecată pe pârâţii A şi B , solicitând revocarea contractului de vânzare-cumpărare intervenit între pârâte, privind imobilul înregistrat în C.F. nr.X, întrucât a fost încheiat în frauda intereselor sale. Creditoarea a susţinut faptul că are o creanţă certă, lichidă şi exigibilă anterioară vânzării intervenite între pârâte, vânzare frauduloasă prin preţul inferior celui de piaţă stipulat de către părţi şi prin complicitatea terţului pârât care avea atât calitatea de administrator a societăţii vânzătoare şi asociat majoritar al societăţii cumpărătoare!
Subtil, nu?
Acţiunea a fost respinsă.
Instanţa a reţinut faptul că:
Acţiunea revocatorie definită, în reglementarea art.975 Cod civil, ca o acţiune în inopozabilitatea actului juridic încheiat de debitor în frauda creditorului, are în vedere un domeniu determinat de condiţia insolvabilităţii debitorului, dar şi prejudiciul adus creditorului.
Prin încheierea respectivului contract de vânzare-cumpărare, patrimoniul debitorului nu s-a micşorat, operând în cadrul acestuia subrogaţia reală, valoarea bunului imobil vândut fiind înlocuită de preţul primit.
Existenţa unei creanţe certe lichide şi exigibile nu este suficientă pentru revocarea unui act de înstrăinare cu titlu oneros, necesară fiind crearea stării de insolvabilitate prin încheierea acestuia. Titlul executoriu al creditorului NU este suficient cât timp acest NU face dovada prejudiciului actual sau al riscului unei insolvabilităţi viitoare.

Mă simt obligată să fac câteva precizări...

Potrivit practicii judiciare, complicitatea terţului în cazul în care actul atacat este cu titlu oneros, trebuie considerată îndeplinită în cazul în care terţul, deşi nu a cunoscut intenţia debitorului de a prejudicia interesele creditorului, a cunoscut totuşi că prin actul la care participă a creat sau a mărit insolvabilitatea debitorului, iar aceasta rezultă din chiar preţul neserios al vânzării.
Referitor la starea de insolvabilitate...
Conform definiţiei propuse de doctrină, insolvenţa este acea stare a patrimoniului debitorului care se caracterizează prin insuficienţa fondurilor băneşti disponibile pentru plata datoriilor exigibile, adică debitorul se află în încetare de plăţi. Această stare se diferenţează de insolvabilitate care se caracterizează prin faptul că pasivul întrece activul patrimonial, valoarea elementelor pasive fiind mai mare decât valoarea elementelor active. Deci, în mod concis: insolvenţa priveşte o stare de dezechilibru financiar bazată pe lipsa de lichidităţi, insolvabilitatea priveşte o stare de dezechilibru financiar al întregului patrimoniu al debitorului.

Potrivit însă, reţinerilor instanţei patrimoniul debitoarei nu s-a micşorat deoarece valoarea imobilului respectiv a fost înlocuită cu valoarea preţului încasat...chiar dacă aceasta este mai mică!? serios?
Fraudarea intereselor creditoarei nu a fost reţinută chiar dacă debitorul şi-a vândut DE FACTO lui însuşi imobilul respectiv!?

Or, este redundant să se reţină faptul că acţiunea revocatorie are în vedere un domeniu determinat de condiţia insolvabilităţii debitorului, dar şi prejudiciul adus creditorului, cât timp: -acţiunea pauliană sau revocatorie este specifică creditorului chirografar;
-creditorul chirografar are un drept de gaj general asupra patrimoniului debitorului, adică asupra tuturor bunurilor care se găsesc în patrimoniul acestuia la data când creanţa sa a devenit exigibilă.
-astfel, dacă prin încasarea preţului mai mic creditorul chirografar este prejudiciat înseamnă că debitorul este insolvabil!
Sarcina probei incumbă debitorului, urmând ca acesta să demonstreze că mai are elemente de activ suficiente realizării creanţei!

Rostul şi destinul burgheziei româneşti...

Pregătindu-mi teza de doctorat...am avut ocazia să mă bucur pentru că mi-am regăsit corespondenţe şi să mă întristez pentru că se pare că ne îndreptăm către nicăieri.
Mi-am adus aminte şi de foştii şi unii dintre actualii mei colegi.
În mod evident nu există reţete de succes general valabile.

Există însă, din fericire, sisteme de referinţă.
Care este sistemul tău de referinţă?

"În vremea noastră, năzuinţa spre viaţă largă şi spre trecerea zilei de azi înaintea zilei de mâine a fost favorizată poate şi de experienţele repetate şi atât de rele pe care le-au făcut cei care au agonisit, în raport cu cei care au cheltuit. Inflaţia excesivă de la războiu încoace, diferitele feluri de conversiune ca şi împroprietărirea însăşi care a însemnat o lovitură mare dată spiritului de acumulare au creat un anumit scepticism faţă de garanţiile pe care le poate oferi averea.
Din tot ce s-a petrecut de la războiul mondial şi până acum în România, înţeleptul a putut trage concluzia că rentează mai bine să fii risipitor decât econom şi că debitorului i se rezervă bucurii şi surprize plăcute, care nu-l aşteaptă niciodată pe creditor. Cei din urmă douăzeci de ani au fost desigur la noi mai mult era greirilor decât a furnicilor.
Fără a voi să facem elogiul risipei, putem să relevăm şi unele aspecte simpatice, în uşurinţa cu care se cheltuiesc banii în România.
Românul vorbeşte cu o admiraţie neeconomisită de omul care ştie să trăiască, iar băiatul de vieaţă tip specific românesc este desigur mai simpatic, mai uman şi mai nevinovat în toată fiinţa lui, decât tipul pe care francezul îl numeşte bon vivant, iar germanul Lebemann.
Concepţia estetică a vieţii, pe plan vulgar, înseamnă a înţelege traiul ca o petrecere. Cât de caracteristică şi cât de românească este noţiunea intraductibilă de chef, care nu poate fi transpusă exact, nici prin cuvântul francez la noce, nici prin cel german Bummel! Cheful este o manifestare, în acelaşi timp egoistă şi generoasă; el înseamnă ignorarea pentru o clipă a grijilor şi răspunderilor; el exprimă în chip culminant şi simbolic psihologia lui Petronius în ediţie populară românească. Românul adevărat nu este niciodată meschin şi îşi râde de aceea dintre compatrioţii lui cum sunt unii ardeleni care arată deprinderi raţionale şi cuminţi în administrarea cheltuielilor lor. Ideea românului despre avere şi venit este epicuriană; scopul acestora este consumul cu toate bucuriile lui.
Năzuinţa spre lux şi confort este irezistibilă, nu numai în burghezie, ci chiar şi în clasa mijlocie şi în ţărănime. De câte ori poate, românul se aruncă spre îmbrăcăminte de mătase, spre case frumos mobilate şi mai ales spre automobile.
Dar o burghezie care imită boierimea de altădată şi trăieşte o vieaţă de stil supra-burghez şi supra-dimensionat faţă de mijloacele sale creiază o mare nestabilitate socială şi prezintă un mare procent de căderi individuale.
Iată de ce burghezia românească nu este burghezie în una din trăsăturile cele mai esenţiale; pe când Occidentul pune preţ pe agonisire, pe siguranţă şi pe viitor, burghezia noastră pune preţ pe cheltuială, pe satisfacţii şi pe prezent. Pe când burghezii din Apus lucrează pentru copiii lor, burghezii români lucrează prea adeseori numai pentru ei înşişi."

Mihail Manoilescu, Rostul şi destinul burgheziei româneşti, Editura Cugetarea-Georgescu Delafras, Bucureşti, 1942;